Dulce prieteșug! Înger trimis din ceruri spre a uni pe oameni prin compătimire ! Tu ce ne deosebești din sălbaticile fiare ! Tu ce ne înmulțești fericirile făcând să le gustăm de atâtea ori de câte ori le dobândesc aceia cu care tu ne unești, și ne micșorezi durerile, făcând să le împărțim cu dânșii ! Tu ești un alt soare duhovnicesc, ale cărui raze purtătoare de nădejde, încredințare și netemere de ființele împotrivitoare, încălzește sufletele acelora în care intră. Cine te-a cunoscut pe tine și n-a mărturisit că ești venit numai a reprezenta pe atotputernicul ? Cine, găsind în acela ce el a vrut un sentiment insuflat de tine, n-a mărturisit că ești o icoană ce ne înfățișezi aievea fericirile ce religiile dau credincioșilor ? O, cât sunt de plăcute darurile tale !...
Tu la săvârșirea unei mici jertfe ce ceri de la noi ne dai neprețuite comori...
Tu zici: „Iubiți-vă ca să fiți fericiți, și fără zăbavă plătești cu prisos făgăduielile tale celor ce te-au ascultat... O ! Dar de ce făgăduielile tale cele sfinte, blânzi, nevinovate și neprimejdioase, să fie mai nesocotite decât ale îndrăcitului, aspru, vinovat și primejdios neprieteșug... El zice: „Vrăjmășiți-vă, ca să vă sfâșie o veșnică crudă nenorocire”, și iată-l gata a plăti cu dobândă făgăduielile sale. Dar tu ne unești cu cerul; lanțurile tale țin un sfârșit raport între inimile generoase și între îngeri... Tu ne aliezi în sfârșit cu însuși Dumnezeu...
Noi fără porunca ta nu facem nimic bun și nimic iarăși rău cu voia ta.
Ei bine, dar pentru ce eu să nu mă împărtășesc din comorile tale ?... Ce fel ! pentru mine nu este nici o inimă care să păstreze în sânu-i o scânteie din tine ? Eu singur fui osândit a trăi fără prieteni ? Ce fel ! Inima-mi tare, fieroasă, fără cuvânt nu se încrede la nimeni din câți mă încongiură... Sunt ei oare toți nevrednici de credință, ca acela ce odată mă amăgi ?... Ei se arată triști, simțitori la durerile mele, ei născocesc felurimi de petreceri, mi-arată mii de nevinovate plăceri, ca să mă smulgă din absorbirea vinovatelor gânduri, ei se întristează văzând că mă topesc în arșița delirului sfâșiitor; jură că vor fi părtași la durerile mele, jură că cu primejdia lor îmi vor ajuta... Ei ! dar ei jură numai până atunci până n-or cunoaște covârșirea patimilor mele. Poate fi oare între ei vreunul cu atâta tinerețe pentru mine care să priimească de bună voie parte din durerile mele, să priimească în el un vierme fără somn și să-și dea inima pradă ăstui foc mistuitor ? Ei mă iubesc numai până atunci până când mă socotesc că doresc fericirea lor; mă mai pot ei iubi oare când m-or cunoaște al lor rival ?... Negreșit că nu. Ei bine, să zic că prieteșugul înrădăcinat în inima lor îi va sili să jertfească ș-acel dulce sentiment, ca să folosească pe un iubit părăsit de noroc, va putea gelozia mea a împărți cu dânșii un foc prin care simț, răsuflu și fără care n-aș putea trăi un minut ? Voi putea eu împrăștia un sentiment sfânt, ce mă însuflă, mi-arată bunul cel neprețuit și mă povățuiește la fericirea cea adevărată, în vreme când gelozia-mi aprinsă fierbe că nu are acea putere electrică a-l strânge după unde îl vede împrăștiat, ca să-l adune tot la sineși ?... Ce folos îmi poate da oricare, de-mi va afla focul ce mă mistuiește întocmai ca ceața cea groasă vălul pămîntului cel alb de zăpadă, și mă crește totdeodată cu dulcea ambrozie, ce zeitatea oarecând își alese spre hrană ?
Mai mult negreșit nu voi câștiga decât de la rivali o ură, ce totdauna este dată lor, de la indiferenți batjocora, de o molicioasă slăbiciune, și de la prieteni o milă fără putere a mă ajuta.
Nu, oricare din astea voi câștiga, îmi va fi mai nesuferită decât însuși moartea; nu, mai bine să mă sfârșesc după cum m-am început, în chinuri, în spumegoasele valuri adăogate de vijelia nenorocirilor, decât să mă dau sujet criticii desfrânatei omeniri.
