joi, 1 decembrie 2011

ANDRE GIDE 1869 - 1951






Prozator, dramaturg, memorialist șicritic literar francez, André Paul Guillaume Gide s-a remarcat prin luciditatea scrisului său, prin subtilitatea analitică și prin surprinderea problematicii intelectuale care a marcat profund mișcarea de idei din primele decenii ale secolului al XX-lea.

Scrierile din prima perioadă a creației sale îmbină trăsături ale mai multor genuri literare (Paludes, Fructele pământului, Simfonia pastorală), în timp ce altele (Pivnițele Vaticanului, Falsificatorii de bani) aduc o înnoire substanțială a artei romanului.

Piesele de teatru ale lui A. Gide (Prometeu înlănțuit, Oedip, Tezeu) reprezintă o interpretare din perspectivă personală a miturilor antice.









FALSIFICATORII DE BANI
(Les faux-monnayeurs)
           (1925)

Romanul urmărește mai multe planuri: acela al întâmplărilor în care sunt antrenați câțiva adolescenți (Bernard Profitendieu, Olivier Molinier și prietenii lor) și acela al procesului de creație a unui roman  pentru care  Edouard ține un jurnal exprimând, în cea mai mare parte, concepția lui Gide asupra literaturii.







PARTEA A DOUA

         III

- Ei bine, aș vrea un roman care să fie în același timp la fel de adevărat și la fel de îndepărtat de realitate, la fel de particular și la fel de general totodată, la fel de uman și de fictiv ca Athalie (tragedie de Racine), ca Tartuffe sau ca Cinna (tragedie de Corneille).
- Și...subiectul acestui roman ?
- Nu are subiect, reluă Edouard precipitat; și poate că acesta este lucrul cel mai surprinzător. Romanul meu nu are subiect. Da, știu, pare stupid ce spun. Să zicem însă, dacă vă convine mai mult, că nu va avea un subiect...”O felie de viață”, spunea școala naturalistă. Dar  această școală avea marele cusur de a tăia felia totdeauna în același sens; în sensul timpului, în lungime. De ce nu în lățime ? sau în adâncime ? În ce mă privește, aș vrea să nu tai deloc. Vă rog să mă înțelegeți: aș vrea  să fac astfel încât în acest roman să intre  totul. Nici o tăietură de foarfecă pentru a-i întrerupe substanța aici mai degrabă decât dincolo. De mai bine de un an de când lucrez la roman, introduc în el tot ce mi se întâmplă și nu vreau să las pe din afară nimic din ce văd, din ce simt, din ce mă învață viața altora și a mea...

- Și totul stilizat ? spuse Sophroniska, prefăcându-se a fi foarte atentă, dar fără îndoială cu o nuanță de ironie. Laura zâmbi fără voia  ei. Edouard ridică ușor din umeri și reluă:
- Nici măcar asta nu vreau să fac. Ce vreau eu este să prezint pe de o parte realitatea și de pe alta efortul de a o stiliza, de care v-am  vorbit mai adineaori.
- Sărmanul meu prieten, o să-ți faci cititorii să moară de plictiseală, spuse Laura; nemaiputând să-și ascundă zâmbetul se hotărî să râdă de-a binelea.

- Dar deloc. Pentru a obține acest efort, mă înțelegi, inventez un personaj care e romancier și va fi figura centrală; și subiectul cărții, dacă vreți,  e tocmai lupta între ceea ce îi oferă realitatea și ceea ce el pretinde să facă din ea.
- Da, da, încep să înțeleg, spuse politicoasă Sophroniska, simțind că e gata să se molipsească de râsul Laurei. Ar putea să fie destul de interesant. Știți însă că în romane e totdeauna periculos să prezinți intelectuali, fiindcă plictisesc publicul; nu pot spune decât neghiobii, și tot ce-i privește începe să pară abstract.
- Și-apoi văd foarte bine ce se va întâmpla, interveni Laura; în acest romancier te vei descrie chiar pe dumneata, altfel nici nu se poate.
De câtăva vreme, vorbindu-i lui Edouard, luase un ton batjocoritor de care ea însăși se mira, iar pe Edouard îl descumpănea, cu atât mai mult cu cât surprinsese un reflex al acestui ton în privirea răutăcioasă a lui Bernard.

Edouard protestă:
- Ba nu; voi avea grijă să-l fac foarte dezagreabil.
Laura era stârnită:
- Asta spuneam și eu: toată lumea te va recunoaște în el, spuse ea izbucnind într-un râs atât de nestăpânit încât îi făcu și pe ceilalți trei să râdă.

- Și planul cărții l-ați terminat ? întrebă Sophroniska, încercând să devină iarăși serioasă.
- Firește că nu.
- Cum firește că nu ?
- Trebuie să înțelegeți că un plan pentru o carte de acest fel, este esențialmente inadmisibil. Dacă aș decide ceva cu anticipație, totul ar fi falsificat. Aștept să mi-l dicteze realitatea.
- Dar credeam că vreți să vă îndepărtați de realitate.
- Romancierul meu va vrea să se îndepărteze de ea; dar eu îl voi readuce mereu la realitate. La drept vorbind acesta va fi subiectul: lupta dintre faptele propuse de realitate și realitatea ideală.

Lipsa de logică a spuselor lui era flagrantă și sărea în ochi în modul cel mai penibil. Apărea acum clar că în dosul frunții sale Edouard adăpostea două exigențe ireconciliabile și că se ostenea vrând să le pună de acord.

- Și ați avansat cu lucrul ? întrebă politicoasă Sophroniska.
- Depinde ce înțelegeți prin aceasta. La drept vorbind, din cartea propriu-zisă, n-am scris încă un rând. Dar am lucrat totuși foarte mult. Mă gândesc la ea zi și noapte, fără încetare. Am o metodă foarte ciudată de lucru pe care nu v-o ascund: notez într-un carnet zi de zi starea în care se află acest roman în mintea mea: da, țin un fel de jurnal, cum ai scrie despre un copil....Adică în loc să mă mulțumesc cu rezolvarea fiecărei dificultăți, pe măsură ce se ivește (și orice operă de artă nu e decât suma sau produsul soluțiilor ce le găsești pentru numeroasele dificultăți succesive), eu iau fiecare din aceste dificultăți în parte și o expun, o studiez. Dacă vreți, acest carnet conține critica neîntreruptă a romanului meu; sau mai bine spus: a romanului în general. Gândiți-vă ce interes ar fi prezentat pentru noi un asemenea carnet ținut de Dickens sau Balzac; dacă am avea jurnalul Educației sentimentale sau al Fraților Karamazov ! Istoria operei, a gestației ei ! Dar ar fi pasionant....mai interesant decât opera în sine....

Edouard avea speranța confuză că i se va cere să citească aceste note. Dar nici unul din cei trei nu manifestă nici cea mai vagă curiozitate. În loc de care:
- Sărmanul meu prieten, spuse Laura cu o notă de tristețe, după câte văd n-o să-l scrii niciodată.
- Ei bine, vreau să vă spun ceva, replică impetuos Edouard: mi-e totuna. Dacă nu reușesc să scriu această carte, înseamnă că istria cărții m-a interesat mai mult decât cartea; că i-a luat locul; și va fi cu atât mai bine.

- Nu vă temeți că, părăsind realitatea, vă veți rătăci în regiuni extrem de abstracte, și veți face un roman nu cu ființe vii, ci cu idei ?întrebă îngrijorată Sophroniska.
- Și dacă ? strigă Edouard cu mai multă vigoare. Pentru că niște nepricepuți au luat-o razna, trebuie oare să condamn romanul de idei ? În chip de romane de idei nu ni s-au servit până acuma decât execrabile romane teziste. Dar nu despre așa ceva este vorba, vă dați seama. Ideile ...ideile, trebuie să vă mărturisesc că mă interesează mai mult decât oamenii; mă interesează mai mult decât orice. Ele trăiesc, luptă, agonizează ca oamenii. Firește, se poate spune că nu le cunoaștem decât prin oameni, așa cum n-avem cunoștință de vânt decât prin trestia care se îndoaie; dar oricum, vântul e mai important decât trestia.
- Vântul nu există independent de trestie, se hazardă Bernard.
Intervenția lui îl făcu să continue mai înflăcărat pe Edouard, care atâta aștepta de multă vreme:

- Da, știu: ideile nu există decât prin oameni; dar și într-asta constă pateticul situației: trăiesc pe seama lor.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu