vineri, 16 decembrie 2011

KAFKA - PROCESUL





Josef K., funcționar la o bancă, este arestat fără să cunoască motivul, totuși lăsat în libertate și supus unui proces inexplicabil, organizat de o administrație birocratică și inaccesibilă. După un an, Josef K. este condamnat și înjunghiat pe un teren viran, fără să fi aflat pentru ce.

Aceasta ar fi foarte pe scurt....relatarea faptelor din roman.

Noi cei care am trăit într-un regim totalitarist, înțelegem nu mai bine...ci mult mai mult.

Enunțul inițial vestește mutația unei situații ”Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineață arestat. În dimineața aceea, bucătăreasa doamnei Grubach, gazda lui, care îi aducea micul dejun în fiecare zi la opt, nu se ivi la ora obișnuită. Asemenea lucru nu se mai întâmplase niciodată până atunci.”

În Procesul (ca și în Castelul) există o anumită ierarhie socială și (atenție!) existențială, destinată să scoată în relief raportul dintre un anumit tip de individ (culpabil în Procesul, străin în Castelul) și un sistem închis, misterios - motivul omului acuzat - care traversează cele mai multe din scrierile lui Kafka.

În Procesul, în vârful piramidei sociale se găsesc judecătorii cei mari și misterioși, pe care nu i-a văzut nici unul din oamenii de rând și nici colaboratorii lor apropiați (judecătorii cei mici) sau mediatorii (avocații, funcționarii, slujitorii). Inculpații nu vin în contact decât cu unii judecători mărunți, ale căror portrete din casele unor inițiați nu sunt identice cu imaginea lor, ci conforme cu anumite aprobări.

Mediatorii (avocații, funcționarii, prietenii celor din justiție, slujitorii) nu au acces decât la unele informații parțiale, ipotetice, agenții executori cunosc doar deciziile pe care trebuie să le aplice, sentințele fără motivații, dar nu și cauzele acestora.

Pe treapta cea mai de jos se găsesc inculpații în acele procese lungi și misterioase, unde nu beneficiază de nici un mod de apărare sau justificare logică a stării în care au fost aduși.

Având o structură parabolică, romanul Procesul reprezintă un  caz exemplificator al unui individ inculpat, adus astfel într-o situație exemplificatoare. În cadrul acestui univers romanesc se confruntă două lumi diferite.Una care decide fără să se explice și alta care este supusă acestor sentințe ce depășesc capacitatea logică de a le percepe, fără să dispună de vreun mijloc de apărare.  Între aceste două categorii, evidente în Procesul (față de alte scrieri ale lui Kafka - Verdictul, Castelul) scriitorul introduce un cerc de indivizi care beneficiază de o inițiere parțială în tainele justiției supreme sau de una pur aparentă și falsă. Acest gen de inițiere parțială sau aparentă în mecanismul unei decizii nu este rezervat doar mediatorilor, procesul  reprezentând o cale de inițiere fragmentară sau iluzorie și pentru unii inculpați, care nu acceptă starea de vinovăție nedemonstrată la început pentru nimeni.

Dialogul dintre Josef K. (acuzatul) și insprctor (executorul) relevă de la început o stare de ambiguitate: ”N-aș putea să spuncă ești acuzat, sau mai bine-zis, nu știu dacă ești. Adevărul e că ești arestat, mai mult nu știu. Dacă paznicii ți-au spis altceva, să știi că au trăncănit pur și simplu.”

Kafka absurdizează astfel în mod programatic situațiile exemplificatoare din Procesul printr-un gen de comunicare menită să transmită informații parțiale sau decizii nemotivate. Pus într-o asemenea situație, Josef K. își modifică încetul cu încetul modul de comportament și felul de percepere a evenimentelor din  mediul ambiant.

O viață ce părea să aibă un curs definitiv fixat, intră sub semnul provizoratului. Mitul unor legi întemeiate pe fapte logice, de domeniul evidenței, se estompează, locul său fiind luat de existența situată sub zodia unui liber arbitru misterios, generator de incertitudini și anxietate.

La început, Josef K. încearcă să se apere singur, acuzându-i pe judecători de eroare și corupție. Dar judecătorii și asistenții cărora se adresa reprezintă o altă lume, opusă lui, cu însemnele sale caracteristice.

”Toți purtau asemenea insigne, după cum se putea vedea, toți erau o apă și un pământ, și cei din dreapta și cei din stânga; întorcându-se brusc, K văzu aceleași insigne și pe gulerul judecătorului de instrucție care, cu mâinile încrucișate pe pântec, privea liniștit sala.”

De la percepția acestei stări care-l transforma pe acuzat, de la început, într-un străin, într-un ins solitar, fără speranța unei înțelegeri, Josef K. ajunge prin contactul cu mediatorii să înțeleagă că întreaga viață este un proces, că în lumea în care trăiește numărul acuzaților este uriaș.

Contactul cu semenii săi sau cu mediatorii reprezintă o stranie cale de inițiere în mecanismul unei justiții misterioase și arbitrare.

Soția aprodului, aprodul, studentul, avocatul, Leni, pictorul, copiii, industriașul, negustorul Blok (un alt acuzat), constituie treptele introducerii lui Josef K într-un mecanism absurd, a acomodării cu eșecul final al existenței sale.

Un acuzat îi comunică lui K că pe buzele sale se poate citi propria sa condamnare. Un mediator (pictorul care face portretele judecătorilor) îl previne că nu există o achitare reală, ci una aparentă sau tărăgănarea la infinit. Ignorant, K află rând pe rând că asemenea tribunale stranii, ca cel pe care îl văzuse, sunt în toate podurile, iar acțiunile comune ca și mediatorii cu oarecare inițiere nu pot schimba nici o decizie, deoarece nimeni nu poate beneficia de grația totală, ci doar de o amânare.

Acțiunea romanului durează un an. La treizeci de ani, Josef K află că este arestat, un an mai târziu este anunțat de preotul închisorii, într-o catedrală, că procesul său se va termina rău, fiind socotit vinovat. În acest răstimp de așteptare și meditație, Josef K. nu izbutește să înțeleagă sensul culpabilității sale. Vina sa pare să rezulte din faptul că n-a fost capabil să-și descopere greșeala și s-o accepte. De aceea, el nu mai beneficiază de amânare,fiind ”neameliorabil”, ci de sancționarea prin moartea violentă și degradantă.

Procesul este o parabolă ambiguă despre păcat, sancțiune, grație, autoritate și lege. Viziunea lui Kafka asupra existenței umane, ca și asupra legii și a modului ei de aplicare este relativizantă. Josef K percepe vestea arestării sale, ca și itinerariul spre locul de executare a sentinței, ca o farsă.

Într-un univers absurd, Franz Kafka reprezintă incapacitatea modului de comunicare totală între acuzatori și acuzați. Sensul programatic deschis al parabolei nu ne permite să aflăm de partea cui este adevărul.

Kafka scrie o stranie parabola a unui proces permanent și general, angajat de toate părțile, din cele mai diverse unghiuri de vedere. Starea de aporie a individului, indiferent pe ce treaptă existențială se găsește, nu îngăduie accesul la adevărul absolut.

Franz Kafka refuză o interpretare univocă a operei sale, Procesul reprezentând o suită de versiuni asupra comportamentului uman și a modului său de justificare a existenței.







CAPITOLUL  ÎNTÂI

ARESTAREA.
CONVORBIRI CU
DOAMNA GRUBACH.APOI
DOMNIȘOARA  BURSTER


 Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineață arestat. În dimineața aceea, bucătăreasa doamnei grubach, gazda lui, care îi aducea micul-dejun în fiecare zi la opt, nu se ivi la ora obișnuită. Asemenea lucru nu se mai întâmplase  niciodată până atunci. K mai așteptă o clipă. Culcat pe pernă văzu cum bătrâna care locuia peste drum îl privea cu o  curiozitate absolut neobișnuită. Apoi, flămând și mirat  totodată, sună. Imediat se auzi o bătaie în ușă și în cameră intră un bărbat pe care până atunci nu-l mai văzuse niciodată prin casă. Bărbatul era zvelt dar solid și purta un costum negru, strâns pe corp, cum sunt cele de voiaj, leat cu un cordon și având tot felul de cute, buzunare, catarămi și nasturi, care dădeau costumului o aparență deosebit de practică, fără să înțeleagă bine la ce ar servi.

- Cine ești dumneata ? îl întrebă K. ridicându-se în coate.

Omul trecu peste întrebare, ca și cum ar fi fost firesc să fie acceptat când intra undeva, și se mulțumi doar să întrebe la rândul lui:

- Ai sunat ?
- Anna trebuie să-mi aducă micul dejun, spus K. și încercă mai întâi, atent și tăcut, să descopere prin observație și deducție cine putea fi omul acela. Dar străinul nu se lăsă prea mult cercetat cu privirea, ci se îndreptă spre ușă, o întredeschise și spuse cuiva care, vădit lucru, se afla în imediata apropiere, chiar lângă prag :
- Vrea să-i aducă Anna micul dejun.
Din camera alăturată se auzi un chicotit ușor; judecând după zgomot, s-ar fi putut ca acolo să se afle mai multe persoane. Deși râsul acesta nu i-ar fi putut spune  străinului nici un lucru pe care să nu-l fi știut până atunci, el îi declară lui K.: ”E imposibil”, ca și cum i-ar fi dat un raport .
- Asta e ceva nou, spuse K. și sări din pat punându-și  repede pantalonii. Tare aș vrea să știu cine sunt oamenii din camera de-alături și cum o să se justifice doamna Grubach față de mine că i-a lăsat să mă deranjeze.
Ce-i drept, o secundă îi trecu prin minte că n-ar trebui să spună asta u glas tare pentru că, făcând-o, putea să lase impresia că-i recunoaște oarecum străinului dreptul de a-l supraceghea, dar pentru moment nu dădu importanță faptului acestuia. Celălalt înțelese totuși exact ce n-ar fi trebuit, căci îi spuse:
- Nu ți-ar place mai mult să rămâi aici ?
- Nu vreau nici să rămân aici și nici să-ți mai aud glasul până nu mi te prezinți.
- Aveam intenții bune, spuse străinul și deschise brusc ușa.
Camera de-alături, în care K. pătrunse mai încet decât ar fi dorit, avea, la prima vedere, aproape același aspect ca în ajun. Acolo își avea doamna Grubach salonul; poate că astăzi, în încăperea ticsită de mobile, dantelării, porțelanuri și fotografii, era ceva mai mult spațiu gol decât de obicei, dar lucru acesta cu greu s-ar fi putut observa imediat, cu atât mai mult cu cât schimbarea esențială o constituia prezența unui bărbat care ședea cu o carte în mână lângă fereastra deschisă și care, când intră K., își ridică privirea de pe carte.
- Ar fi trebuit să rămâi în camera dumitale ! Nu ți-a spus Franz ?
- Și ce doriți ? întrebă K. uitându-se pe rând când la noua lui cunoștință, când la cel numit Franz, care se oprise în pragul ușii. Prin fereastra deschisă se vedea iar bătrâna,  străpânită într-adevăr senilă, și care se instalase acum exact în față, nu cumva să piardă vreun amănunt din ce avea să se întâmple.
- Ar trebui totuși, ca doamna Grubach...spuse K. Și făcând o mișcare de parcă ar fi încercat să se smulgă din mâinile celor doi bărbați, deși aceștia stăteau departe, vru să-și continue drumul.
- Nu, spuse omul de la fereastră, aruncând cartea pe o măsuță și ridicându-se. N-ai dreptul să ieși, ești arestat.
- Așa mi se pare și mie, spuse K. Și de ce, mă rog ? întrebă l apoi.
- Nu ne aflăm aici să-ți spunem asta. Întoarce-te în camera dumitale și așteaptă. Ancheta e începută și ai să afli totul la momentul oportun. Îmi calc datoria vorbindu-ți atât de prietenos. Dar sper că nu ne aude nimeni în afară de Franz care, în ciuda instrucțiunilor, se poartă și el prietenește cu dumneata. Dacă și de-acum înainte o să ai tot atâta noroc pe cât ai avut când ți-au fost numiți paznicii, poți să tragi nădejde.
K. vru să se așeze, dar abia atunci observă că, în afară de scaunul de lângă fereastră, în toată încăperea nu se mai afla nimic pe care să se poată sta.
- Ai să recunoști mai târziu că ți-am spus numai adevărul, începu Franz și se îndreptă spre el împreună cu celălalt bărbat.
Pe K. îl uimi mai ales acesta din urmă, care îl bătu de mai multe ori, prietenește, pe umăr. Amândoi paznicii îi examinară cămașa de noapte și-i spuseră că de-acum înainte va trebui să poarte una de calitate mult mai proastă, dar că ei îi vor păstra cu mare grijă atât cămașa aceasta , cât și restul lenjeriei, și că i le vor restitui dacă procesul se va încheia favorabil.
- E mai bine să ne dai nouă lucrurile, spuseră ei, căci  la magazie se fac mereu fraude și, în afară de asta, acolo,  după un anumit timp lucrurile sunt revândute, fără să se țină seama dacă procesul s-a terminat sau nu. Și nu se știe cât pot dura asemenea procese, mai ales în ultima vreme. Până la urmă primești, firește, din partea magaziei, contravaloarea lucrurilor, dar te alegi cu nimica toată, căci la vânzare nu valoarea ofertei hotărește prețul, ci valoarea mitei, și-apoi știm prea bine, din experiență, că sumele cuvenite se micșorează și ele, an de an, tot trecând dintr-o mână într-alta.
K. abia dacă îi asculta: dreptul de-a mai putea dispune de lucrurile proprii i se părea de mică importanță: pentru el era mult mai urgent acum să-și clarifice situația. De față cu oamenii aceștia, însă, nu putea nici măcar să-și adune gândurile ca lumea; pântecul celui de-al doilea paznic - fiindcă, evident, numai paznici puteau să fie amândoi - se lipea mereu de el, extrem de prietenos, dar de cum ridica privirea întâlnea o față uscată și osoasă, deloc potrivită cu grăsimea trupului, și înarmată cu un nas mare și strâmb, care părea că se înțelege, ca o persoană aparte, cu celălalt paznic. Ce fel de oameni erau aceștia ? Despre ce vorbeau ei ? Cărei autorități aparțineau ? K. trăia doar într-un stat constituțional. Pretutindeni domnea pacea. Toate legile erau respectate. Cine îndrăznea să-l atace în propria lui locuință ? Fusese totdeauna înclinat să privească lucrurile foarte ușuratic, să nu creadă în rău decât dacă se lovea de el și să nu ia măsuri de prevedere pentru viitor chiar când era amenințat din toate părțile. În cazul de față, însă, o asemenea atitudine i se părea nelalocul ei. Nici vorbă, totul putea fi o glumă, o glumă grosolană pusă la cale de colegii de la bancă, din cine știe ce motive - poate fiindcă azi era ziua lui, ziua când împlinea treizeci de ani - asta s-ar fi putut, firește; poate că ar fi fost de ajuns doar să le râdă în nas, într-un anumit fel, paznicilor, ca ei să râdă împreună cu el; poate că paznicii erau, de fapt, niște comisionari culeși de pe stradă, cum dealtfel și păreau să fie; și totuși, de data aceasta, chiar din clipa când dăduse cu ochii de Franz, K. hotărâse să nu lase din mână nici cel mai mic atu pe care l-ar fi putut folosi împotriva oamenilor acestora. Puțin îi păsa dacă avea să se spună mai târziu că fusese incapabil să înțeleagă o glumă; deși nu făcea parte dintre cei ce culeg învățăminte din experiențele vieții. K. își amintea că de pe urma unor întâmplări aparent neînsemnate și în care, spre deosebire de prietenii lui, se purtase imprudent și se arătase voit nepăsător față de consecințe, avusese destule de îndurat. Asemenea lucruri nu trebuiau să se mai întâmple, măcar de data aceasta; dacă era vorba de o comedie, atunci avea să joace și el.
Pentru moment era încă liber.






- Îmi dați voie, spuse K. și strecurându-se grăbit printre paznici intră în camera lui.
- Pare înțelegător, îl auzi spunând pe unul din paznici.
De cum se văzu în cameră, K.  trase brutal sertarele biroului; toate se află la locul lor în cea mai mare ordine; dar emoția îl împiedică să găsească de la bun început tocmai legitimațiile pe care le căuta. Până la urmă dădu peste un permis de bicicletă și vru să-l ducă paznicilor dar, gândindu-se mai bine, hârtia i se păru prea neînsemnată și continuă să caute până își găsi actul de naștere. Când se întoarse în camera vecină, ușa din față se deschise și doamna Grubach dădu să intre. Apariția ei nu dură însă decât o clipă căci, zărindu-l pe K., gazda își ceru scuze, vădit  jenată, și dispăru închizând ușa cu cea mai mare grijă.
- Intrați, vă rog !
Atât apucă să spună K. și rămase în mijlocul salonului, cu actele în mână, privind ușa care nu se mai deschise; apelul unuia dintre paznici îl făcu să tresară; paznicii  ședeau amândoi la măsuța din fața ferestrei deschise și, după cum observă K., îi mâncau micul-dejun.
- De ce n-a intrat ? întrebă el.
- N-are voie, îi răspunse paznicul cel gras. Doar știi bine că ești arestat.
- De ce-aș fi arestat ? Și încă în felul acesta !
- Iar începi ! spuse paznicul și muie o felie de pâine cu unt în borcănașul cu miere. La asemenea întrebări nu răspundem.
- O să fiți obligați să-mi răspundeți, spuse K. Iată actele mele; arătați-mi-le acum pe ale voastre, și, înainte de toate, mandatul de arestare.
- Doamne ! Dar neînțelegător mai ești ! se văită paznicul. Parcă n-ai căuta decât să ne scoți din sărite, inutil, tocmai pe noi care în clipa de față îți suntem cei mai apropiați printre oameni și-ți vrem cel mai mult bine.
- Așa e, întări Franz, și în loc să-și ducă la gură ceașca  de cafea pe care o ținea în mână, îi aruncă lui K. o privire poate foarte semnificativă, dar din care acesta nu înțelese nimic.
Apoi urmă, în ciuda lui K., un lung dialog al privirilor. Până la urmă K. își arătă totuși hărtiile și spuse:
- Iată-mi actele.
- Ce ne intereseaă pe noi actele dumitale ? strigă paznicul cel gras. Te porți mai rău ca un copil. Ce dorești,  la urma urmei ? Îți închipui cumva că vei face să ți se termine mai repede blestematul de proces dacă discuți cu noi, paznicii, despre legitimații și despre mandate de arestare ? Noi suntem slujbași mărunți; nu prea ne pricepem la legitimații și nu ne privește decât faptul că trebuie să te păzim zece ore pe zi și că suntem plătiți pentru munca noastră. Atâta tot; firește, asta nu ne împiedică să ne dăm seama că înaltele autorități pe care le slujim, înainte de-a emite un  mandat se informează precis asupra motivelor arestării și  a persoanei arestate. În privința aceasta orice eroare este exclusă. Autoritățile pe care le reprezentăm, după câte le știu - și ține seama că eu nu cunosc decât gradele inferioare  - nu caută delictele populației ci, după cum prevede legea, sunt atrase de delicte și ne trimit pe noi, paznicii. Asta e legea. Unde vezi că ar putea fi o eroare ?





- Legea asta eu n-o cunosc, spuse K.
- Cu atât mai rău pentru dumneata, îi răspunse paznicul.
- Sunt sigur că ea nu există decât în capetele voastre, adăugă K.
Ar fi vrut să găsească un mijloc de-a pătrunde în gândurile paznicilor, de-a le întoarce în favoarea lui, sau măcar de-a le înțelege pe deplin. Dar paznicul cel gras înlătură orice explicație spunând doar:
- Ai s-o simți pe pielea dumitale.
Franz se amestecă în vorbă:
- Vezi, Willem, el recunoaște că ignoră legea, dar pretinde în același timp  că e nevinovat.
- Ai dreptate, spuse celălalt; nu-i chip să-l faci să înțeleagă ceva.
K. nu le mai răspunse nimic.

”Trebuie oare să mă las și mai mult tulburat de pălăvrăgelile slujbașilor acestora mărunți - fiindcă ei înșiși  recunosc că asta sunt ? se gândi el. În orice caz, amândoi discută despre lucruri din care nici unul, nici altul nu pricepe o iotă. Iar suficiența cu care discută nu poate fi explicată decât prin prostie. Câteva cuvinte schimbate cu un  funcționar de rangul meu au să clarifice situația incomparabil mai  bine decât cele mai lungi discuții cu oamenii aceștia.”

K. se plimbă de câteva ori de colo-colo, în spațiul liber al încăperii și văzu că bătrâna din față târâse la fereastră un moșneag și mai bătrân decât ea, pe care îl ținea după mijloc.
K simți nevoia să pună capăt comediei acesteia.
- Duceți-mă la superiorul vostru, spuse el.
- Când o să te cheme, și numai atunci, îi răspunse paznicul pe care celălalt îl numise Willem. Și acum, adăugă el, te sfătuiesc să te duci în camera dumitale, să stai liniștit acolo și să aștepți ce-o să se hotărască. Nu te lăsa doborât de frământări inutile, ci mai degrabă adună-ți forțele, căci o să ai mare nevoie de ele. E un sfat pe care ți-l dăm. Nu te-ai purtat cu noi cum am fi meritat, ba chiar ai uitat că, oricine am fi, suntem măcar acum,  fața de dumneata, niște oameni liberi, ceea ce nu e puțin lucru. Totuși, dacă ai bani  suntem dispuși să trimitem să ți se aducă micul dejun de la  cafeneaua de peste drum.
K. rămase o clipă liniștit, fără să le răspundă la propunere. Poate că dacă ar fi încercat să deschidă ușa camerei alăturate sau chiar a vestibulului, cei doi n-ar fi îndrăznit să-l oprească; poate că soluția cea mai simplă a întregii probleme ar fi să împingă lucrurile cât mai departe.

S-ar fi putut însă la fel de bine ca paznicii să-l înșface și, odată trântit la pământ, ar fi spus adio superiorității pe care, în anumite privințe, o mai păstra totuși asupra lor. De aceea preferă să aștepte soluția mai puțin nesigură, pe care desfășurarea firească a lucrurilor avea s-o aducă neapărat, și se întoarse în camera sa fără ca el sau paznicii să mai adauge vreun cuvânt.
Acolo se trânti pe pat și luă de pe măsuța de toaletă un măr frumos pe care-l pregătise de cu seară pentru micul dejun. Altceva în afară de măr, nu avea și, oricum, după ce mușcă cu poftă își dădu seama că mărul era de preferat gustării care, din mila paznicilor, ar fi putut s-o capete de la cafeneaua aceea murdară. Acum se simțea mai bine dispus și mai sigur pe sine; firește, își ratase o dimineață de lucru dar, dat fiind postul relativ important pe care îl ocupa la bancă, absența avea să-i fie ușor motivată. S-o explice spunând adevărul ? Așa avea de gând să facă. Iar dacă n-aveau să-l creadă - ceea ce ar fi fost normal, date fiind împrejurările - putea s-o ia ca martor pe doamna Grubach, sau chiar pe cei doi bătrâni, care acum probabil că porniseră spre cealaltă fereastră. Privind lucrurile din punctul de vedere al paznicilor, pe K. îl mira cel mai mult faptul că fusese trimis în camera lui și lăsat singur acolo unde avea la îndemână atâtea posibilități de sinucidere. Totodată, judecând din puctul lui de vedere, se întreba ce motiv l-ar fi determinat să se sinucidă. Nu cumva faptul că doi oameni, aflați în încăperea de-alături, îi mâncaseră micul-dejun ? Sinuciderea în asemenea condiții i se părea atât de absurdă încât, chiar dacă ar fi vrut să-și pună capăt zilelor, l-ar fi împiedicat stupizenia ei. Dacă cei doi paznici n-ar fi fost, vădit, niște oameni cu mintea atât de mărginită, s-ar fi putut presupune că și lor,  din aceleași motive, nu li se părea deloc primejdios să-l  lase singur. N-aveau decât să-l privească, dacă aveau chef. L-ar fi văzut îndreptându-se spre dulăpiorul din perete în care ăși păstra sticla cu rachiu vechi și bun, l-ar fi văzut golind un pahar ca să-și înlocuiască micul dejun, și apoi umplându-și încă unul ca să-și facă curaj, dar numai din  prudență, pentru cazul puțin probabil în care ar fi avut nevoie de curaj.






În clipa aceea, un glas din camera de alături îl făcu să  tresară de spaimă și să-și ciocnească dinții de pahar.
- Te cheamă inspectorul, îi strigă cineva.
Dar numai strigătul îl sperie, strigătul acela scurt, tăios, cazon, pe care nici în ruptul capului n-ar fi bănuit că ar fi  în stare să-l scoată paznicul Franz. Ordinul în sine îi făcu plăcere; K. strigă și el ”În sfârșit !”, cu un ton de ușurare,  închise dulăpiorul din perete și porni grăbit spre salon. Acolo dădu peste cei doi paznici care îl goniră imediat înapoi, în camera lui, de parcă lucrul acesta ar fi fost cât se poate de firesc.
- Ia te uită ce-i dă prin minte ! strigară ei. Nu cumva ai de gând să apari în cămașă, în fața inspectorului ? Pesemne că vrei să ne cotonogească și pe dumneata, și pe noi.
- Mai lăsați-mă dracului ! strigă K. pomenindu-se îmbrâncit înapoi, până la dulapul de haine. Dacă dați buzna  peste mine când dorm, n-oți fi vrând să mă găsiți în ținută de gală.
- N-avem încotro, spuseră paznicii care, de câte ori K. ridica tonul, se linișteau și deveneau aproape triști, iar din această cauză el fie că se simțea dezorientat, fie că se mai dezmeticea puțin.
- Stupid protocol, mai bombăni K.; dar luând o haină de pe spătarul unui scaun o ridică o clipă cu amândouă mâinile și o ținu așa de parcă ar fi vrut să afle părerea paznicilor. Ei clătinară din cap :
- Trebuie haină neagră.
K. aruncă atunci haina pe jos și spuse, fără să știe nici el cum au să-l înțeleagă:” Doar n-are loc dezbaterea principală”.
Paznicii zâmbiră, dar își menținură pretenția.
- Trebuie neapărat haină neagră.
- Dacă asta accelerează lucrurile, n-am nimic împotrivă, declară K.; apoi deschizând singur dulapul, răscoli îndelung printre haine, alese cel mai frumos costum negru, o jachetă a cărei croială pe talie aproape că stârnise vâlvă printre cunoscuții lui, scoase și o cămașă curată, și începu să se îmbrace cu mare grijă. În sinea lui, se gândea chiar că accelerase mersul lucrurilor, făcându-i pe paznici să uite că ar fi trebuit să facă baie. Și-i privi, căutând să-și dea seama dacă n-aveau să-i amintească de baie; dar ei, firește, erau departe de a se gândi la asta; în schimb, Willem nu uită să-l trimită pe Franz la inspector pentru a-i  raporta că arestatul se îmbracă.

După ce termină cu îmbrăcatul, K. trebui să treacă prin salon, urmat la un pas de Willem, ca să ajungă în camera următoare, a cărei ușă cu două canaturi era larg deschisă. În camera aceea, după cum K. știa prea bine, locuia de curând o domnișoară, Burstner, dactilografă, care pornea de cu zori la lucru și nu se întorcea decât foarte târziu; cu  domnișoara Burstner, K. abia dacă schimbase câteva cuvinte de salut în treacăt. Acum, noptiera aflată de obicei la căpătâiul patului, fusese împinsă în mijlocul camerei, ca să-i  servească drept birou inspectorului care se instalase  în dosul ei. Inspectorul ședea picior peste picior și-și ținea un braț pe spătarul scaunului.

Într-un colț al camerei, trei tineri priveau fotografiile  domnișoarei Burstner, prinse pe perete peste o mică rogojină. O bluză albă atârna pe mânerul ferestrei deschise.

La fereastra din față se aflau cei doi bătrâni, veniți să vadă; zăceau amândoi rezemați de pervaz, dar grupul li se mărise acum; în spatele lor, depășindu-i cu mult în înălțime, se afla un bărbat cu cămașa desheiată la piept; bărbatul își răsucea cu două degete bărbița roșcovană.

- Josef K. ? întrebă inspectorul, poate numai ca să atragă asupra sa privirea distrată a lui K.
El dădu din cap afirmativ.
- Ești foarte surprins de cele petrecute în dimineața asta, nu-i așa ? spuse inspectorul, mutând cu amândouă mâinile puținele lucruri aflate pe noptieră - lumânarea, chibriturile, o carte și pernița cu ace de cusut - ca și  cum ar fi fost niște unelte neapărat necesare pentru anchetă.
- Firește, spuse K. mulțumit că se află în fața unui om inteligent și că poate, în sfârșit, să discute cu el despre  cele petrecute. Firește, sunt surprins, dar n-aș putea spune că sunt foarte surprins.
- Nu ești foarte surprins ? întrebă inspectorul punând lumânarea la vechiul ei loc, în mijlocul măsuței, și regrupând celelalte obiecte în jurul ei.
- Poate că-mi înțelegeți greșit sensul cuvintelor, se grăbi să explice K. Vreau să spun...(aici K. se întrerupse și-și căută un scaun). Pot să mă așez ?
- Nu e obiceiul, îi răspunse inspectorul.
- Vreau să spun, repetă K. fără să se mai întrerupă, că sunt, firește, foarte surprins, dar că atunci când te afli de treizeci de ani pe lume și când ai fost nevoit să răzbați singur, așa cum mi s-a întâmplat mie, te imunizezi și nu iei prea în tragic surprizele. Mai ales pe cea de astăzi.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu