Ezra Pound
Ezra Weston Loomis Pound (născut - 30 oct.1885 - Idaho SUA - a fost un poet american, reprezentant de marcă al modernismului literar al secolului XX. Pound a urmat timp de doi ani cursurile Universității din Pennsylvania, după care a fost transferat la colegiul Hamilton.
După finalizarea studiilor, activează ca profesor o perioadă scurtă de timp la colegiul Wabash.
După ce a predat timp la colegiul Wabash,a întreprins călătorii în Spania, Italia si s-a stabilit la Londra,unde a dobândit un interes deosebit față de poezia japoneză si chineză.
In 1914 s-a căsătorit cu Dorothy Shakespear (fiica fostei iubite- Olivia - a lui Yeats, care i-a deschis ușile saloanelor literare ) iar în 1917 a devenit redactor la Little Review.
In 1924 s-a mutat în Italia. În această perioadă de exil voluntar, Pound s-a implicat în politica fascistă și s-a întors în Statele Unite abia in 1945,când a fost arestat sub acuzația de trădare datorită difuzării propagandei fasciste la radio (în Statele Unite) in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
In 1946,Pound a fost achitat,dar declarat bolnav mintal și trimis la spitalul St.Elizabeth din Washington DC.
În timpul șederii sale acolo, membrii din Bollingen-Library of Congress Award (unii dintre ei scriitori eminenți ai vremii) au decis să cerceteze cariera politică a lui Ezra Pound din dorința de a-i recunoaște creațiile poetice și i-au acordat premiul pentru The Pisan Cantos (1948).
In cele din urmă, Pound a fost eliberat din spital în 1958 și s-a întors în Italia.
Olga Rudge și Ezra Pound
Ezra Pound a avut doi copii : o fiică - Mary - cu Olga Rudge (deci înafara căsătoriei - Olga a fost o renumită violonistă și un companion al lui Pound pentru mulți, foarte mulți ani din viața lui) și un fiu, Omar, cu soția sa Dorothy. Cei doi copii au fost crscuți foarte diferit și nu au locuit cu Ezra (probabil și datorită bolii ) : fata era crescută de o țărancă germană care primea pentru asta 200 de lire pe lună. Fiul său Omar, era crescut de bunica din partea mamei, acea doamnă sofisticată și rafinată - în Anglia - pentru a deveni un perfect gentilom.
Ezra s-a stabilit după 1958 la Veneția, unde avea să moară la 1 noiembrie 1972.
Ezra Pound este considerat poetul care a avut un rol covârșitor în definirea și promovarea unei estetici moderniste în poezie. Tot el a inițiat realizarea unui schimb de idei între scriitorii britanici și americani și a devenit faimos pentru generozitatea cu care a promovat operele unor contemporani de seamă precum: W.B.Yeats, Robert Frost, William Carlos Williams, Marianne Moore, H.D., James Joyce, Ernest Hemingway și în special T.S.Eliot.
Propriile sale contribuții importante în ceea ce privește poezia încep prin promovarea Imagismului, apărut în 1912.
Această mișcare poetică a luat naștere ca o reacție împotriva romantismului unor poeți precum Swinburne, ale cărui versuri, în conceptia imagiștilor, nu exprimau emoția, ci mai degrabă o ascundeau.
Imagismul își are obârșia în poezia chineză și japoneză clasică, punând accentul pe claritate, precizie, economie de limbaj și abandonarea rimei și ritmului tradițional pentru a „compune în ritmul frazei muzicale și nu în cel al metronomului”,după cum spune Pound însuși.
Din creația poetică a lui Ezra Pound menționăm următoarele volume:
A Lume Spento (1908),
A Quinzaine for This Yule (1908),
Exultations (1909),
Canzoni (1911),
Ripostes (1912),
Cathay (1915),
Lustra (editia din 1916),
Lustra (editia din 1917),
Hugh Selwyn Mauberley (1920).
Timp de aproape cincizeci de ani, Ezra Pound s-a concentrat asupra poemului epic enciclopedic intitulat The Cantos.
Întreaga creație poetică a lui Pound a fost publicată în doar două volume:
Collected Shorter Poems (Londra,1984) - ediția americană fiind intitulată Personae: Collected Poems (New York,1971) - și The Cantos of Ezra Pound (New York,1972;Londra,1981).
În lucrarea The Poetry of Ezra Pound:Forms and Renewal,
Hugh Witemeyer scrie: ”Noul stil al lui Pound din volumul său Lustra se datorează în parte reconcilierii cu Walt Whitman, sau mai precis, faptului că îl acceptă pe Whitman în profunzimile eului său. Pound recunoscuse acest aspect al personalității sale poetice încă din anul 1909, când a apărut eseul său intitulat What I Feel About Walt Whitman (Ceea ce simt în legătură cu Walt Whitman).
Acolo el a admis: ” Partea vitală a mesajului meu, luat din seva și fibra Americii, este aceeași cu a lui Whitman. Din punct de vedere intelectual, sunt un Walt Whitman care a învățat să poarte un guler și o cămașă (desi uneori ostil ambelor)”.
Imaginea aceasta se potrivește, căci Pound bănuia sărăcia lui Whitman și îl considera oarecum un barbar artistic. Pe de altă parte, Pound declară că „Whitman nu era un artist ,nu poți numi un om artist până când nu se arată capabil de reticență și constrângere...” Atitudinea lui Pound față de Whitman era ambivalentă.
Ambivalența este reflectată în poezia Un pact, care exprimă reconcilierea lui Pound cu Whitman în 1913, dar adaugă o însușire importantă: ...pretenția pentru o tehnică poetică mai bună, sugerată de „carving” (sculptat).
Whitman a cioplit „noul lemn” al versului liber, iar Pound caută să sculpteze un produs de o calitate superioară (cu dalta ritmului absolut).
Whitmanismul este astfel temperat prin idealul „poeziei-ca - sculptură” pe care Pound l-a preluat de la Gautier.
Rezultatul acestei acceptari a fost o ciudată formă hibridă - mesajul Whitmanian.
Aceasta forma a combinat atitudinea democratică a lui Whitman cu rafinamentul artistic al Trubadurilor, vagabondajul de pe străzile americane cu hoinăreala de pe drumurile provensale,democrația spiritului lui Whitman cu aristocrația artei lui Daniel.
Pound a ridicat mesajul medieval la rangul de satiră îmbibându-l cu libertatea și caracterul atotcuprinzător al stilului lui Whitman.”
James F.Knapp, în lucrarea E.Pound, scrie: ” Poezia Intr-o statie de metrou se bazează doar pe două imagini, ambele prezentate într-un mod simplu și direct, la care se adaugă catalizatorul unui cuvânt care nu reprezintă o descriere directă: ”apparition”(ivirea).
Ezra Pound în studioul său împreună cu John Quinn (cel în picioare), Ford Madox Ford, and James Joyce (în dreapta)
Prin
sugestia metaforică a acestui cuvânt, Pound contopește imaginea lumească
a „chipurilor în mulțime” cu o imagine de o frumusețe grăitoare și
conotațiile bogate ale nenumăratelor poeme despre primăvară.Și pentru că „ivirea” înseamnă ceea ce înseamnă ,poetul este capabil să exprime sentimentul unei descoperiri neașteptate pe care o astfel de priveliște, într-un asemenea loc, trebuie să-l stârnească.”
Acum, trebuie să recunosc că poezia lui Pound nu prea reznonează cu structura mea sufletească și nici cu cea de filolog dar pentru ceea ce-i sunt profund recunoscătoare - și lucrul acesta se cam uită când se vorbește de el - așadar, dincolo de toate etichetele (justificate , de altfel) de paranoic, fascist, fanatic și alte câteva asemenea - trebuie să amintim că Ezra Pound este primul mare scriitor care a scos la lumină și a tratat prin scrieri extrem de serioase, MUZICA LUI VIVALDI pe care a readus-o la viață.
Și ceea ce nu trebuie să uităm este și marea sa generozitate și faptul că a sfătuit și a ajutat mulți poeți ai vremii sale.
surse:
http://en.wikipedia.org/wiki/
http://www.counter-currents.
http://progressiveforum.
http://hemingwaysparis.blogspot.ro/2006/07/ezra-pound.html
LITANIE DE NOAPTE
O Dieu, purifiez nos cœurs!
Purifiez nos cœurs!
Da, versurile le-ai revărsat peste mine
în locuri încântătoare,
Iar splendoarea din Veneţia asta a ta
atât mi-ai dezvăluit-o
Până când strălucirea ei s-a schimbat în mine
Într-un fapt de lacrimi.
O, Doamne, ce uriaşă bunătate
vom fi arătat în timpuri trecute
şi am uitat-o,
De ne miluieşti cu minunea asta,
O, Doamne al apelor ?
O, Doamne al nopţii,
Ce uriaşă întristare
Se pogoară spre noi,
De ne răsfeţi astfel
Înainte de venirea ei ?
O, Doamne al tăcerii,
Purifiez nos cœurs,
Purifiez nos cœurs,
Căci noi am văzut
Gloria umbrei
chipului slujitoarei tale
Da, gloria umbrei
Frumuseţii tale a păşit
Peste umbrele apelor
În Veneţia asta a ta.
Şi în faţa sfinţeniei
Umbrei slujitoarei tale
Mi-am ascuns ochii,
O, Doamne al apelor.
O, Doamne al tăcerii,
Purifiez nos cœurs,
Purifiez nos cœurs,
O, Doamne al apelor,
făcurate inimile în noi,
Căci eu am văzut
Umbra Veneţiei tale
Plutind peste ape,
Şi stelele tale
Au văzut lucrul acesta, afară din rotirea lor depărtată
Au văzut ele lucrul acesta,
O, Doamne al apelor,
După cum stelele tale se mişcă
Tăcute pentru noi în rotirea lor depărtată,
Tot astfel inima mea
se face tăcută în mine.
Purifiez nos cœurs
O, Doamne al tăcerii,
Purifiez nos cœurs
O, Doamne al apelor.
FRANCESCA
Ai apărut ieşind din noapte
Şi erau flori în mîinile tale,
Acum o să apari dintr-o forfotă de oameni,
Dintr-un tumult de vorbe despre tine.
Eu, care te-am văzut printre lucrurile primare,
Turbam când îţi rosteau numele
În locuri de toate zilele.
Aş fi vrut ca valurile reci să-mi spele mintea,
Iar lumea să se usuce ca o frunză moartă
Ori ca seminţele de păpădie şi să se spulbere în vânt,
Iar eu să te pot găsi iar,
În singurătate.
DE ÆGYPTO
Eu, chiar eu, sunt cel ce cunoaşte drumurile
Prin văzduh, iar vântul de acolo mi-e trup,
Eu am văzut-o pe Doamna Vieţii,
Eu, chiar eu, care zbor cu rândunelele.
Verde şi sur îi e veşmântul,
Jucându-i în vânt.
Eu, chiar eu, sunt cel ce cunoaşte drumurile
Prin văzduh, iar vântul de acolo mi-e trup.
Manus animam pinxit,
Pana îmi stă în mână
Ca să scrie cuvântul mulţumitor…
Gura să-mi îngâne cântarea neprihănită!
Gura cui l-ar putea primi,
Cîntecul Lotusului din Kumi?
Eu, chiar eu, sunt cel ce cunoaşte drumurile
Prin văzduh, iar vântul de acolo mi-e trup.
Sunt vâlvătaia ce se ridică în soare,
Eu, chiar eu, care zbor cu rândunelele.
Luna peste fruntea mea,
Zefirii sub buze.
Luna-i o perlă uriaşă în apele de safir,
Reci degetelor mele curgătoarele ape.
Eu, chiar eu, sunt cel ce cunoaşte drumurile
Prin văzduh, iar vântul de acolo mi-e trup.
„BLANDULA , TENELLA, VAGULA ”
Ce tot ai, o, suflete al meu, cu paradisul ?
N-ar fi mai bine, când ne vom fi câştigat libertatea,
Să mergem într-un loc senin în care soarele
Să picure peste noi prin frunzişul măslinilor
O glorie lichidă ? Dacă în Sirmio,
Suflete al meu, te voi afla când viaţa asta-i dusă,
Aşa-i c-o să găsim un promontoriu plin de sfinţenia
Unor adepţi eterici ai desfătărilor terestre,
Aşa-i c-o să ne întemeiem religia pe valuri,
Safir limpede, cobalt, cianină,
Pe azururi triunice, impalpabile
Oglinzi nesătule de veşnica schimbare ?
Suflete, dacă Ea ne va afla acolo, oare zvonul
Unor limanuri mai înalte şi al unor palate de râvnit
Ne va ademeni dincolo de piscul înnorat al lui Riva ?
traducere - Radu Vancu
CÂNTECUL FLUVIULUI
- după Rihaku, secolul 8 al erei noastre -
Corabia
asta-i din lemn de şato, şi copastiile
din lemn de magnolie,
Muzicanţi cu
flaute-n giuvaiericale
şi cu cimpoaie de aur
O umplu rânduri-rânduri,
dintr-o parte-n alta
şi vinul nostru
Ajunge prisoselnic pentru-o mie de
cupe.
Ducem cu noi cântăreţe, ne duce şuvoiul apei la vale,
Totuşi
Sihastrul are nevoie
Drept cal de-un cocostârc galben şi toţi vâslaşii
noştri
Ar lua-o pe urma pescăruşilor albi sau i-ar călări.
Cu soarele şi
luna de pe el atârnă
Poemul în proză al lui Kuţu.
Palatul cu terase al
lui King So
e-acum doar un deal pleşuv,
Dar eu zgârâi cu tocul pe-acest
şlep
Făcând să tremure cele cinci vârfuri de ancoră
Şi mă bucur de-aceste
cuvinte
ca de bucuria ostroavelor albastre.
(Dacă ar putea gloria dăinui
de-a pururi
Atunci apele Hanului ar curge-nspre miazănoapte.)
Am
lâncezit în grădina împăratului, în aşteptarea
unei porunci ca să
scriu!
M-am uitat la iazul balaurului, cu apa
colorată a
salcie
Oglindind aidoma obrazul cerului,
Şi-am auzit cele o sută de
privighetori
cântând fără ţel.
Vântul de la soare-răsare aduce
culoarea
verde-n ierbile ostrovului de la Yei-şu,
Casa în purpuri şi cea
stacojie pline-s
de dulceaţa primăverii.
La miazăzi de iaz vârfurile
sălciilor sunt
pe jumătate-albastre şi mai albastre,
Ramurile lor
se-ncâlcesc în brumă, prefirându-se
pe zidurile de brocart ale
palatului.
Lungi lăstari de viţă de câte-o sută de picioare
atârnă de pe
sculptate balustrade,
Şi deasupra sălciilor, măiestre păsări
îşi cânta una
alteia şi-ascultă,
Ţipând - "Kwan, Kuan", la vântul
timpuriu
şi-adulmecându-l.
Vântul se-ncolăceşte-ntr-un nor
siniliu
şi se-ndepărtează.
Adie peste-o mie de porţi, peste-o mie de
uşi
cântec de primăvară.
Iar împăratul este la Ko.
Cinci nori atârnă
sus, strălucitori pe cerul de purpură,
Cu platoşă lucitoare,
straja-mpărătească
iese din casa aurie,
Împăratu-n careta bătută-n
nestemate
se duce să ia seama florilor,
Se duce către Hori să privească la
cocostârcii vâşlaşi,
Se-napoiază pe drumul de la stânca Sei,
s-audă
privighetorile tinere,
Căci grădinile de la Jo-run pline-s de
tinere
privighetori,
Viersul lor se-mpleteşte cu flautul acesta,
Guşile
lor tresaltă-n aceste douăsprezece cimpoaie.
UN PACT
Fac un pact cu tine,Walt Whitman
Te-am dispretuit indeajuns.
Ma-ndrept catre tine asemeni unui tanar
Care a avut un tata indaratnic;
Sunt destul de mare acum sa-mi fac prieteni.
Tu ai cioplit un nou lemn,
Acum e vremea unei sculpturi.
Avem o seva si o radacina
Sa se faca,astfel,pactul dintre noi.
COPACUL
Stam liniştită şi eram copac în pădure,
Adevărul ştiindu-li-l celor nevăzute
înainte;
Lui Dafne şi crengii de laur
Bătrânei perechi ce ospătat-a
zeii
Şi care creştea ulm-stejar în viroagă.
Nu fusese-aşa până ce
stăruielnic zeii
N-au fost rugaţi şi poftiţi înăuntru
Spre vatra şi casa
inimii lor
Ca să poată-nfăptui minunea aceasta;
Eu fost-am totuşi un copac
în pădure
Şi-am înţeles mai multe lucruri noi
Nebune până-atunci la mine-n
minte.
EPILOG
O,cantece vechi
Ati fost o minune care a tinut sapte zile.
Cand ati aparut in reviste
A fost ceva valva la Chicago,
Dar acum sunteti perimate si invechite,
O moda de mult apusa,
O crinolina,o caleasca,
O antichitate banala si efemera.
Doar simtamantul dainuie.
Simtamintele voastre ?
Sunt cele ale unui maestru de ceremonii.
GRĂDINA
În ținută festivă
-Samain
Ca un val de matase ce flutura pe-un perete
Ea paseste pe o alee din Gradinile Kensington,
Si se stinge incet
intr-o epuizanta asteptare.
Imprejur e-o multime
De copilasi murdari,voinici si de nestavilit ai saracilor
Sunt cei ce vor mosteni pamantul.
Dar ea e ultimul vlastar al nobletii.
Si in sublimul ei plictis
Ar dori sa-i vorbeasca cineva,
Insa,aproape ca-i e teama ca eu
Voi savarsi acesta necuviinta.
O FATĂ
Arborele a patruns in mainile mele,
Seva a urcat spre bratele mele,
Arborele a crescut in pieptul meu-
In jos,
Ramurile cresc din mine,ca niste brate.
Arbore esti,
Muschi esti,
Esti precum toporasii in adierea vantului.
Un copil-atat de falnic-tu esti,
Si toate astea-s o nebunie-n ochii lumii.
Ţ'ai Şi'h
Petalele cad în fântână,
portocalii petale de trandafiri,
Culoarea lor se-nchearbă de piatră.
CASA SPLENDOAREI
Stă-ntr-însa Evanoe,
O casă durată nu de mână-omenească,
Ci dincolo de cărări lumeşti, undeva departe
Deasupra, împrejur, înăuntru e răspândit aurul;
Pereţi şi ciudate coridoare - din aur sunt şi ele.
Şi-am văzut-o pe Doamna mea în lumina soarelui,
Păru-i era răsfirat în jur, un snop de aripi,
Iar soarele roşu, îndărătul a toate.
Şi-am văzut-o acolo în casa ei,
Cu şase mari safire de-a-lungul peretelui,
Cu rochia toată din aur palid,
Joasă, c-o garnitură pân-la genunchi.
Sunt multe-ncăperi şi toate de aur
Cu pereţi lucraţi adânc în email,
În metal forjat; şi prin roşiatica piatră
Anume cizelată, năvăleşte lumina aurie.
Aici vin din prea mare dragoste de dânsa,
Iată adorarea cu care ador
Mă-nseninează şi sunt în ea puteri
Care, de sufletu-i aprinse,
Dărâmă cei patru pereţi statornici ai timpului.
L'ART, 1910
Arsenic verde pe-o pânză ca albuşul de ou,
Fragi zdrobiţi ! Haide, hai să ne-ospătăm ochii !
ÎNTR-O STAȚIE DE METROU
Apariţia acestor feţe în mulţime;
Petale pe-o neagră, umedă creangă.
ARTA
Arsenic verde pe-o pânză ca albuşul de ou,
Fragi zdrobiţi! Haide, hai să
ne-ospătăm ochii !
traduceri de Ion Caraion
