luni, 22 iulie 2013

TITU LIVIU MAIORESCU - ORATORI, RETORI ȘI LIMBUȚI ( Partea a II-a a lucrării lui Maiorescu)







II

Dacă exemplele de elocvență citate în capitolul precedent au produs asupra cetitorilor impresia  de veselie pe care am avut-o și noi, dovada despre schimbarea judecății în privința oratoriei noastre politice este prin chiar aceasta făcută. Declamația goală a lui Giorgio Brătianu, erudiția citatelor lui Nicolae Blaramberg și confuzia ideilor d-lui Nicolae Ionescu, cari toate împreună n-au împiedicat publicul din epoca de la 1866 la 1884 să considere pe autorii lor drept celebrități parlamentare, sunt astăzi socotite după cum merită și nu mai pot figura decât ca niște semne de rătăcire a gustului și a judecății. Pe atunci acei trei deputați au putut trece drept oratori, astăzi ei nu trec decât de retori, după definiția dicționarului „ franțezo-românesc” al lui Poenar, Aaron și Hill de la 1841: „ Retor se zice spre rău de acela a căruia toată elocvența stă într-un stil prefăcut, îngâmfat și  declamatoriu”, de vreme ce pe orator îl definește spre bine: „Acela care compune și pronunță cuvinte de elocvență”.

Vorba „orator”în accepțiunea ei generală este un neologism: dicționarul academic Laurian - Massim îl însemnează cu steluța (*) cuvintelor importante după 1830; dicționarul de la Buda din  1825, cu tot latinismul exagerat al etimologiilor lui, nu-l are de loc, ci are numai  „ritor”, introdus firește o dată cu influența culturii grecești, cam pe la 1700, precum se și găsește în Istoria ieoglifică a lui Dimitrie Cantemir de la 1704, pe când Nicolae Costin, cu 13 ani mai în vârstă decât Cantemir, pomenind undeva pe „Țițero”, îl perifrazează „acela domnul voroavei râmlenești” (Predoslovia la Cartea pentru descălecatul dintâi).

Cu grecescul „râtor” s-a întâmplat însă ceea ce  s-a întâmplat cu slavonescul „jupân”, care din înaltul său rang social de odinioară s-a coborât la cârciumarul evreu. Și ritorul, sau cu  actuala pronunțare francezo-latină retorul, s-a coborât în termometrul valorilor, și din orator ce era mai înainte a ajuns la definiția decționarului de la 1841, apropiindu-se astfel de familiarul guraliv sau  limbut.

Atât oratorul, cât și retorul și limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbește pentru a spune ceva,  retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului este precizarea unei situații publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditor; mobilul retorului este dorința de a trece de orator sau îngâmfarea  erudiției, sau încântarea de sonoritatea proprielor sale cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca și el în vorbă oriunde și oricum. Pe orator îl stăpânește scopul, pe retor - deșertăciunea, pe  guraliv - mâncărimea de limbă. de aceea oratorul poate avea o valoare permanentă, retorul - numai  una trecătoare, limbutul - nici una.

Distanța dintre aceste trei grade este așa de mare, încât te miri cum de a putut vreodată scăpa atenției publicului mai cult, și îndeosebi îndelungata reputație de orator politic a lui Nicolae Ionescu, în care, din contră, se arătau din capul locului toate notele clasice ale retorului natus ab ostentatione declamatorie, non ad utilitatem, sed ad jactationem, (născut din declamarea oratorică, nu pentru folos, ci pentru fală - latină), cum îl descrie și-l deplânge Quintilian (IV,3), e așa de enigmatică, încât cere o îndoită explicare: întâi cum de s-a putut întâmpla, și al doilea, dacă s-a întâmplat, cum de s-a putut schimba.

S-a putut întâmpla fiindcă majoritatea oamenilor noștri politici dintre anii 1866 și 1884 avea încă dispoziția sufletească a celor de la 48, cari, în entuziasmul lor pripit confundau cugetarea cu vorba și vorba cu fapta. Pentru ca deosebirea să fie  făcută, trebuie ca vorba să aibă înlesnirea  manifestării de la tribuna unor adunări numeroase, sau cel puțin de pe catedra unor școli superioare, de  unde să fie controlată în raportul ei cu gândirea ; iar priceperea raportului între gândire și lucrare presupune o întinsă împărtășire la viața politică. Când aceste condiții sociale nu sunt îndeplinite, publicul cel mare ia cuvântul drept idee și ideea  drept acțiune.

Așa a fost la noi în anul 1866 și în primii ani după promulgarea constituției. Cine a cunsocut pe răposatul Aristid Pascal, care în toată viața lui nu s-a distins nici prin judecată, nici prin acțiune, înțelege valoarea Constituantei de la 1866 din faptul că acest Aristid Pascal a fost ales  raportorul ei pentru proiectul marelui  << punct fundamental>>. Aristid Pascal raportorul unei constituții ? Când te gândești la așa ceva, te apucă medievalul horror vacui, (oroare de vid - lat.), și la cetirea dezbaterilor Constituantei pricepi opinia lui Pitt, că răbdarea e însușirea  de căpetenie a unui șef de guvern.

Pe vremea aceea, cu cât vorba era mai pompoasă, cu atât se cufunda mai ușor cu ideea și părea  mai aproape de fapta măreață. În anul 1866, îndată după răsturnarea lui Cuza, unul din fruntașii de la 48 putea să adreseze capitalei următoarea  proclamație (V. Românul de la 3 martie 1866):

Români !

În mai puțin de 2 lunia ați trăit mai mult de 2 secoli. Voi, născuți de ieri la viața libertății, ați devenit învățătorii lumii civilizate. Europa, uimită de înțelepciunea patriotismului vostru, a suspens cursul lucrărilor sale și așteaptă tot de la voi. Nu simțiți, fraților, că dumnezeirea furnică în toată ființa voastră ? -
fără ca rudele să fi cerut punerea sa sub interdicție.

Și astfel, când ceva mai târziu Giorgio Brătianu declamă: „ Umbre cad succesivamente în acel abis obscur, vag, insondabil care se numește noian”, și când Nicolae Blaramberg strigă:„Voi rămâne chiar și când omul adevărului, al libertății și al justiției”, sau când d. Nicolae Ionescu cântă: „Trebuie ca  reprezentațiunea națională să purceadă din  organismul întreg al țărei și să se formeze acea esență cugetătoare și deliberativă, care în adevăr să se  poate numi reprezentațiunea unei țări”, publicul lipsit de experiență îi ia drept oratori serioși și crede că vorbele lor sunt semnele unei cugetări și premergătoarele unei acțiuni conforme.

Atâta bună-credință și atâta naivitate sălășluia pe atunci în sufletul cetățeanului român și probabil și în acela al multor reprezentanți ai săi din  Parlament.

Dar, încetul cu încetul, a venit experiența unei vieți mai amplificate și mai complicate, și a venit în cele mai felurite chipuri. La numeroasele discursuri rostite în Corpuri legiuitoare s-au  adăogat cele ținute în alte adunări, în întrunirile publice liber convocate, apoi a crescut suma oamenilor culți ieșiți din universități și din ce în ce mai deprinși cu sistematizarea și consecvența ideilor; în sfârșit, va fi contribuit pentru o mică parte și critica literară, la început ea însăși criticată, dar cu vremea cucerindu-și terenul.

Însă pentru ca în mai puțin de 20 de ani să se producă o așa schimbare în judecata publicului, a trebuit să intervie o împrejurare mai puternică, un însemnat eveniment extern, care să împreuneze oarecum micile modificări parțiale și să ledea o formă mai închegată. Această împrejurare noi credem că a fost războiul de la 1877 - 78 și soarta României la congresul de la Berlin. Războiul este cea dintâi mare acțiune care a pătruns în cugetele tuturor și l-a făcut să simtă deodată  deosebirea între vorbă și faptă, iar asprimea tratatului de la Berlin față de victorioasa noastră țară a învederat distanța ce desparte frazeologia unui partid, fie cât de liberal, de cumințenia unui patriotism mai realist.

Revizuirea constituției din primăvara anului 1884 a fost cel din urmă prilej în care vechea declamație a „oratorilor” de la 1866 s-a  mai putut arăta în toată fala ei; căci îndată după aceasta - poate chiar prin aceasta - descrește, iar în  dezbaterile pentru acuzarea lui Brătianu expiră, văzându-se înlocuită cu un alt gen al  elocvenței, un gen deocamdată superior numai în ceea ce privește raportul dintre vorbă și cugetare.

E caracteristic că tocmai în toamna acelui an cu revizuirea constituției apare pe scena Teatrului Național Scrisoarea pierdută a d-lui Caragiale, jucată pentru prima oară la 13 noiembrie  1884. Adică nu e caracteristic că apare, ci este  caracteristic că este îndată primită cu cea mai mare favoare și își păstrează succesul pretutindeni în țară pe unde se reprezintă. Discursul lui Cațavencu la întrunirea electorală din actul al 3-lea seamănă aidoma cu discursurile „celebrităților” din prima epocă a elocvenței noastre politice, de care se vede că publicul acum este saturat și începe să râdă.

Dar ceea ce ne îndreptățește mai cu deosebire să datăm începutul epocei a doua de la anul 1884 este ivirea unor tineri deputați ieșiți din primele alegeri după revizuire ca reprezentanți ai noii  generații de atunci. Aceștia sunt d-nii C.C. Arion, C. Dissescu, Alexandru Djuvara, Tache Ionescu și Alexandru Marghiloman.

Într-o privință, adică din punctul de vedere general al oratorului, câteșicinci se aseamănă și  împreună dau nota distinctivă pentru noua fază a  elocvenței române. În contrast cu vechile ilustrațiuni retorice, tinerii oratori din epoca a doua se feresc de sonoritatea goală a banalităților, de orce declamație fără înțeles, de aparența erudiției cu citatele străine: câteșicinci vorbesc numai când au ceva de spus, și vorba lor are totdeauna un scop politic precis.

Așa au și fost îndată primiți și recunoscuți de  cei ce i-au ascultat. Și acest moment psihologic în evoluția opiniunei publice ne-a îndemnat încă de acum 15 ani să analizăm în
România liberă un  discurs al d-lui Alexandru Djuvara (ținut în ședința camerei de la 23 noiembrie 1887) să-i lăudăm fără rezervă forma oratorie, combătându-i de altminteri tendința politică a apelului către  rege.

Aici, unde ne preocupă numai partea literară și întrucâtva educativă, trebuie să dăm și cititorilor actuali prilejul de a constata în această privință deosebirea dintre cele două epoci ale elocvenței române, și de aceea reproducem câteva exemplare tipice din discursul d-lui Djuvara, relevând mai  ales, cum am făcut-o și în
România liberă, „acele comparări fericite care au dat ideilor o formă plastică și le-au făcut accesibile înțelegerii tuturor.”. Așa, când d. Djuvara se adresează către miniștrii liberali de atunci (Ioan Brătianu, Eugeniu Stătescu, Dimitrie Sturdza etc):



Privind majoritatea, vi se pare că țara este cu d-voastră, dar în realitate ea v-a părăsit încă de mult. Vi se întâmplă aceea ce astronomii zic că se întâmplă cu unele stele: noi le vedem, deși ele sunt stinse, pentru că depărtarea lor este atât de mare, încât razele lor din urmă încă nu ne-au sosit !

Se vede aici că d. Alexandru Djuvara trecuse în opoziție. „Liberală” nu e vorba, dar opoziție.
Așa, când le zice acelorași miniștri:


Ieri revoluționari, răsturnători de meserie, și azi curtizani, dinastici de interes, n-ați știut niciodată să păstrați atitudinea verticală, a omului care respectă fiindcă știe să se respecte pe sine.


Așa, când se exprimă mai energic:


Regim al forței brutale, aveți ca emblemă bâta. V-ați slujit de dânsa foarte adesea și ia-ți încercat pe spatele cetățenilor, puterea de convingere. Ați uitat însă un lucru, ați uitat o calitate, singura calitate a  bâtei, care reiese din însuș principiul constitutiv al  acestui instrument de guvernământ: ați uitat că bâta are două capete.


Și când vorbește de consecvență în acțiunea politică:


D-lor, în politică, ca și în fabricarea, în baterea monedelor, există o toleranță: se poate ca o monedă să varieze într-un cerc restrâns al valoarei ei. Tot așa și în politică, puteți, venind la guvern, să atenuați oarecum punctele prea ascuțite ale teoriilor d-voastră din opoziție: dar ca să săriți de la un pol la altul, să veniți să spuneți astăzi, când sunteți la putere, contrariul de ceea ce spuneați când erați în opozițiune, aceasta întrece orce toleranță și vă atrage pe terenul moralei publice echivalentul pedepsei pe care o merită falsificatorul de  monede: rigoarea legilor și disprețul public !



Așa când prevede rezultatul alegerilor viitoare, dacă s-ar face (cum s-au făcut) sub guvernul de atunci:


Aluatul electoral, prlămădit prin mii de presiuni fără seamăn, va zămisli în durere o reprezentațiune informă, în care îi va fi rușine țărei să se recunoască.



Așa, când se ridică în contra frazeologiei și a dinasticismului colectiviștilor:


Protestațiunile de liberalism, frazele le vedem pretutindeni, credința nu o vedem nicăieri, și nu a putut fi drapel liberal petecul din care s-au croit livrele dinastice.



Așa, când vorbește de d. Dimitrie Sturdza îndeosebi:



Eu nu citesc niciodată fără un profund dezgust  proza baronului de Hahn, devenit consilier al Coroanei, proză a cărei flori de retorică, ajungând la treptele tronului, îmi amintesc de înflorirea buruienilor de distrugere, cari nu cresc pe scările palatelor decât ca să despice pietrele și să anunțe ruina și dezolațiunea. Căci toate puteți să le faceți, d-lor, un lucru numai nu: Nu veți putea face ca țara să uite, nu puteți șterge trecutul.



Avea dreptate d. Djuvara: toate se pot face, numai trecutul nu se poate șterge, și dacă am compara vreunul din ultimele d-sale discursuri cu cel de la 1887...am trece peste marginile revistei ce binevoiește a ne publica articolele de față, și prin urmare trebuie să ne oprim de la orice reflecție asupra variațiilor politice ale d-lui Djuvara. Despre ultimele d-sale discursuri, din punct de vedere al valorii oratorie, vom mai vorbi de altminteri în partea a treia a acestei mici cercetări, și atunci ne vom da seamă de un nou progres al judecății, adecă de a treia fază a elocvenței noastre parlamentare.


Pentru moment, ne este mai interesant să ne întrebăm de ce n-am analizat la 1887 vreun discurs al celorlalți patru reprezentanți ai tinerei generații de atunci. O parte a cauzelor este în legătură cu însăși atitudinea lor și merită să fie împătășită cu atât mai mult cu cât de atunci încoace cariera lor politică s-a ridicat până la treptele cele mai înalte ale hierarhiei statului, câteșicinci au devenit miniștri, unii mai curând, alții mai târziu, unii după merit, alții după împrejurări.


Pe d. C.C.Arion, a cărui cultură literară ne-ar fi atras îndeosebi atenția, se întâmplase să nu-l auzim vorbind de loc până atunci. De  d. Alexandru Marghiloman, cu toate că se distinsese  în Cameră prin eleganța și claritatea cuvântărilor sale, nu se cădea să vorbim, fiindcă politicește se  apropiase de „junimiști”, și o lăudare a d-sale ar fi fost bănuită de parțialitate. D. Dissescu, lasă că din punct de  vedere al talentului oratoriu nu era deopotrivă cu ceilalți - chiar glasul d-sale avea ceva nazal-bisericesc - câștigase tocmai atunci, pe drept sau pe nedrept, oarecare notorietate în lumea  politică prin anecdota că, la stăruințele liberalilor  disidenți de a-l face și pe d-sa să treacă în opoziție, ar fi răspuns „ dar cine îmi garantează că va cădea Brătianu ?”, și se înțelege că un astfel de reprezentant al națiunii nu putea fi citat ca exemplu parlamentar.


Rămânea d. TAKE IONESCU, incontestabil cel mai activ, cel mai isteț, cel mai semnalat din tinerii deputați ai acelei epoce. Însă imaginea d-sale nu se înfățișa în simplicitatea cerută pentru un prototip de elocvență, fiindcă era complicată cu oarecari elemente „imponderabile” ale atmosferei parlamentare ce-l încunjura. Primul d-sale discurs, ținut în ședința Camerei de la 4 decembrie 1884, în care afirma că tinerii trebuie să se caracterizeze prin muncă și prin modestie, se întinsese cam mult asupra bunelor rezultate ale revizuirii liberale, asupra neputinței conservatorilor de a face vreo  reformă asupra justiției, asupra școalelor, asupra  finanțelor. A doua zi i-a răspuns MIHAIL KOGĂLNICEANU (atunci a întrebuințat și compararea cu vicleimul) și l-a salutat astfel:

Am văzut pe un tânăr reprezentant al națiunii, pe d. Take Ionescu, suindu-se la această tribună și ținându-ne un discurs cu mult talent. Mă grăbesc a-i aduce omagiile  mele, mai cu seamă pentru profesiunea de modestie ce a făcut-o...și-i sunt recunoscător că modestia d-sale a găsit și a dat soluțiune la toate problemele ce se agită în această țară... A dat soluțiune la o mulțime de  probleme pe cari nimeni până astăzi nu a putut să le  dezlege, dar cari de către d-sa au fost dezlegate.












Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu