Fernando Fernández-Savater Martín ( născut - 21 iunie 1947)
OBEDIENȚI ȘI REVOLTAȚI
Am
încheiat capitolul anterior citându-ți venerabila opinie a lui
Aristotel: „omul este un animal civic, un animal politic” (ceea ce nu
trebuie confundat cu faptul că politicienii ar fi niște animale, după
cum cred unii). Anume că suntem vietăți sociabile, dar nu instinctiv și
automat sociale, precum gazelele sau furnicile. Spre deosebire de aceste
specii, noi oamenii inventăm forme diverse de societate, transformăm societatea în care ne-am născut și în care au trăit părinții noștri, facem experimente organizatorice ce n-au mai fost încercate înainte; într-un cuvânt, nu doar repetăm gesturile celorlalți și respectăm
normele grupului nostru (cum face orice animal care se respectă) ci,
când e cazul, nu ne supunem, ne revoltăm, nesocotim rutinele și normele
stabilite, facem un tărăboi de zici ce-i aia. Aristotel, așa cuminte cum
credem că era, voia să spună că omul este singurul animal capabil să se
revolte...Ce
zic eu „capabil”, noi oamenii ne răsculăm la orice pas, dar când ne
supunem scrâșnim puțin din dinți. Nu facem ce vor ceilalți fără să
crâcnim, ca albinele, ci e nevoie să fim convinși și de multe ori obligați să
jucăm rolul pe care societatea ni-l atribuie. Alt filozof ilustru,
Immanuel Kant, spunea că noi oamenii suntem „nesocial sociabili”, adică
felul nostru de a trăi în societate nu e numai ascultare și repetare ci
și revoltă și invenție.
Dar atenție : nu ne revoltăm împotriva societății, ci împotriva unei anumite societăți. Nu suntem nesupuși pentru că nu vrem să ascultăm niciodată de nimeni și de nimic, ci pentru că dorim motive mai bune pentru a asculta decât cele care ni se oferă și șefi care să dea ordine cu o autoritate mai demnă de respect. De aceea bătrânul Kant observa că suntem „nesocial sociabili”, nu asociali sau antisociali și gata. Grupurile animale își schimbă uneori linia de conduită, conform cerințelor evoluției biologice care tinde să asigure conservarea speciei. Societățile umane se transformă istoric, de acord cu criterii mult mai complexe, atât de complexe...încât nu știm care sunt acelea. Unele schimbări încearcă să asigure anumite obiective, altele să consolideze anumite valori, iar multe transformări par să provină din descoperirea de noi tehnici pentru a face sau desface lucrurile. Singurul fapt neîndoielnic este că în toate societățile umane (și în fiecare membru individual al acestor societăți) apar motive pentru obediență și motive pentru rebeliune. Tot atât de sociabili suntem când ascultăm din motive ce ni se par valabile pe cât suntem când nu ne supunem și ne revoltăm din cauza altora ce ni se năzare că ar fi mai apăsătoare. Astfel că pentru a înțelege câte ceva din politică, va trebui să vedem care sunt aceste motive diverse. Pentru că politica nu este altceva decât ansamblul rațiunilor pentru a asculta și al rațiunilor pentru a te revolta.
A te supune, a te revolta: n-ar fi mai bine ca nimeni să nu mai comande, pentru a nu trebui să căutăm rațiuni pentru a-l asculta sau pentru a ne revolta împotriva lui ? Aceasta este, mai mult sau mai puțin, părerea anarhiștilor, oameni pentru care recunosc că am destulă simpatie. Conform idealului anarhic, fiecare ar trebui să acționeze în acord cu propria conștiință, fără a recunoaște vreun tip de autoritate. Autoritățile, legile, instituțiile, acceptarea ca puțini să conducă pe cei mulți și să decidă pentru toți, iată ce ne dă nouă oamenilor nesfârșite dureri de cap: sclavia, abuzurile, exploatarea, războaiele...Anarhia postulează o societate care să nu ne ofere motive pentru a asculta ordinele altuia și, prin urmare, nici motive pentru a te revolta contra lui. Într-un cuvânt, sfârșitul politicii, scoaterea ei la pensie. Noi oamenii am trăi împreună, dar ca și cum am trăi singuri, adică făcând fiecare ce vrea. Dar nu i-ar veni vreunuia cheful să-și martirizeze vecinul sau să-și violeze vecina ? Anarhiștii presupun că nu, căci oamenii au tendința spontană și naturală de a coopera, de a se solidariza, de a se întrajutora spre binele tuturor.Ierarhiile sociale, puterea instaurată și superstițiile care o legitimează sunt acelea care produc confruntări și-i înnebunesc pe indivizi. Șefii susțin că ne comandă spre binele nostru; anarhiștii răspund că adevăratul bine pentru noi ar fi ca nimeni să nu comande, pentru că atunci fiecare s-ar comporta cu supușenie, dar nu supunându-se vreunui om supus greșelii și capricios ci adevăratei bunătăți a firii omenești.
E posibilă o societate anarhică, adică fără politică ?
Anarhiștii au, bineînțeles, dreptate, cel puțin într-un punct: o societate fără politică ar fi o societate fără conflicte. Dar e posibilă o societate umană - nu de insecte sau roboți - fără conflicte ? Este politica oare cauza conflictelor sau consecința lor, o încercare de a le face mai puțin distructive ? Suntem capabili noi oamenii să trăim în armonie în mod automat ? Mie mi se pare că aceste conflicte, aceste ciocniri de interese individuale, sunt ceva inseparabil de viață în tovărășie cu alții. Și cu cât vom fi mai mulți cu atât vor putea apărea mai multe conflicte. Știi de ce ? Pentru un motiv care în principiu pare paradoxal: pentru că suntem prea sociabili. Voi încerca să-ți explic asta. Cea mai adâncă rădăcină a sociabilității noastre este faptul că de mici ne roade dorința de a ne imita unii pe alții. Suntem sociabili pentru că tindem să imităm gesturile pe care le vedem, cuvintele pe care le auzim, dorințele pe care le au ceilalți. Fără imitație naturală, spontană nu am putea niciodată să educăm un copil deci nici să-l pregătim pentru viața de grup a societății. De bună seamă, imităm pentru că ne asemănăm mult, dar imitația ne face tot mai asemănători...încât intrăm în conflict. Dorim să obținem ceea ce vedem că și alții doresc; toți dorim același lucru, dar uneori ceea ce jinduim nu pot avea decât puțini sau doar unul singur. Numai unul poate fi șef sau cel mai bogat sau cel mai bun războinic sau să triumfe în competițiile sportive sau să aibă ca soție pe femeia cea mai frumoasă etc...Dacă n-am vedea că alții își doresc aceste cuceriri, este aproape sigur că nici noi nu le-am vrea, sau cel puțin nu exagerat. Dar pentru că de obicei sunt dorite arzător, prin imitație le dorim arzător. Și astfel ne desparte ceea ce ne înrudește: interesul (etimologic) este ceea ce stă între două sau mai multe persoane, deci ceea ce le unește dar le și separă...
Așa că trăim în conflict pentru că dorințele noastre se aseamănă prea mult între ele și de aceea se ciocnesc unele de altele. Dar și din prea multă sociabilitate (pentru că vrem cu toții să fim foarte asemănători, dintr-o fidelitate excesivă față de țara noastră, religie, limbă, culoarea pielii, etc...) îi considerăm dușmani pe cei diferiți și îi proscriem sau persecutăm pe cei ce se deosebesc de noi. Vom vorbi altă dată despre asta, mai încolo, când vom aminti de naționalism și rasism, aceste boli ale sociabilității. Pentru moment, îți atrag atenția asupra unui lucru important, dar care se lovește de părerea general stabilită. Vei auzi spunându-se că de relele societății sunt vinovați asocialii, individualiștii, cei care o neglijează sau se opun comunității. Părerea mea, vei vedea tu dacă greșesc sau nu, este opusă: cei mai periculoși dușmani ai socialului sunt cei ce cred în social mai mult ca alții, cei care transformă năzuințele sociale (banii, de exemplu, sau admirația celorlalți sau influența asupra altora) în pasiuni feroce ale sufletului lor, cei ce vor să colecționeze totul, cei care se străduiesc ca toți să fim ca unul...chiar dacă suntem mulți, cei ce sunt atât de convinși de valorile comune încât vor să facă toată omenirea bună, chiar și cu bâta etc...Majoritatea adevăraților individualiști sunt toleranți cu gusturile altora, pentru că puțin le pasă de ele și, cum își au propriile lor valori, deseori diferite de cele de pe scara „oficială”, nu se ciocnesc frontal cu cei diferiți de ei, nu pretind să le impună cu forța virtuțile proprii și nici nu se luptă cu ghearele ca să pună mâna pe ceva unic al cărui preț ridicat provine din faptul că îl doresc mai mulți. Oamenii mai sociabili sunt cei care acceptă compromisul cu ceilalți în mod rezonabil sau, altfel spus, fără exagerări. Acum că nu ne aude nimeni, am să-ți șoptesc o blasfemie: îți amintești că în cartea anterioară ți-am spus că cei ce înțeleg mai bine etica sunt egoiștii reflexivi ? Ei bine, membrii comunității care contribuie cel mai puțin la stricarea ei sunt acești individualiști împotriva cărora unii predică atâta, cei ce trăiesc pentru ei înșiși și de aceea înțeleg motivele pentru care armonia cu ceilalți este indispensabilă și nu cei ce trăiesc numai pentru ceilalți...și pentru ce au ceilalți.
Totuși, să nu crezi că un conflict de interese, orice conflict sau confruntare, este rău în sine. Datorită conflictelor societatea inventează, se transformă, nu stagnează. O umanitate fără tresăriri e foarte liniștită, dar tot atât de mortal adormitoare ca o encefalogramă liniară. Singurul mod de a ne asigura că fiecare are posibilitate proprie, că într-adevăr suntem mulți și nu unul singur construit din multe celule, este să ne înfruntăm și să concurăm cu alții din când în când. S-ar putea ca toți să vrem același lucru, dar în confruntarea pentru a-l obține sau în abordarea aceleiași chestiuni din perspective diferite constatăm că nu suntem toți unul și același. Uneori cei cărora le place să dea ordine spun:„Hai, toți ca un singur om ! În picioare cu toții ca un singur om !” Ce aberație colectivistă ! De ce naiba trebuie să facem cu toții ceva ca un singur om...dacă nu suntem unul ci mulți ? Orice am face, în armonie sau în discrepanță, e mai bine să o facem ca trei sute de oameni, sau ca o mie, sau câți suntem și nu ca unul, pentru că nu suntem unul. Acționăm solidar sau complice cu ceilalți, dar nu contopiți cu ceilalți, condundați și pierduți în ei, sudați cu ei...Cuvântul soldați îți spune ceva, nu-i așa ?
Deci în societate trebuie să se producă conflicte, pentru că în ea trăiesc oameni reali, diferiți, cu inițiative proprii și pasiuni proprii. O societate fără conflicte n-ar fi o societate umană ci un cimitir sau un muzeu de ceară. Și noi oamenii concurăm unii cu alții și ne înfruntăm între noi, pentru că ne pasă de ceilalți (uneori chiar prea mult !), pentru că ne luăm în serios unii pe alții și dăm importanță vieții în comun pe care o ducem cu ei. La urma urmelor, avem conflicte între noi pentru aceleași motive pentru care îi ajutăm pe alții și colaborăm cu ei: pentru că de celelalte ființe omenești ne pasă. Și pentru că suntem preocupați de relația noastră cu ei, de valorile pe care le împărtășim și cele asupra cărora nu suntem de acord, de părerea pe care o au despre noi (asta e foarte important, părerea: cerem să ne iubească sau să ne admire sau cel puțin să ne respecte sau, dacă nu, să se teamă de noi...) și de ce ne dau și de ce ne iau... Pe măsură ce ne înmulțim, posibilitățile de conflict sporesc și sporește și harababura când activitățile și posibilitățile noastre se înmulțesc și se diversifică. Compară tribul amazonian de vreo sută de persoane, fiecare cu rolul său masculin sau feminin bine stabilit, fără prea multe opțiuni pentru a se abate de la normă, cu vârltoarea atât de complicată în care trăiesc locuitorii Parisului sau New York-ului.
Nu politica provoacă conflictele: rele sau bune, stimulatoare sau mortale, conflictele sunt simptome care însoțesc în mod necesar viața în societate...și care confirmă paradoxal cât de disperat de sociali suntem ! Atunci politica (amintește-ți că e vorba de ansamblul de motive pentru a fi ascultători și neascultători ) se ocupă cu stingerea anumitor conflicte, canalizarea și ritualizarea lor, împiedicându-le să se întindă ca un cancer și să distrugă grupul social. Oamenii sunt agresivi, cum vom vedea mai departe când vom vorbi despre război și pace: puțin dacă nu suntem atenți, împingem discrepanțele conflictuale dintre noi până la a ne omorî unii pe alții. Celelalte animale care trăiesc în grup obișnuiesc să aibă linii de conduită care limitează înfruntările dintre grupuri: lupii se bat între ei cu cruzime pentru o femelă, dar când cel care a pierdut își întinde de bunăvoie beregata celui mai tare, acela se declară mulțumit și îi cruță viața; dacă bătălia dintre două gorile masculi unul ia în brațe un pui de gorilă și îl leagănă cum fac femelele, cealaltă încetează lupta de îndată, pentru că femelele nu sunt atacate...etc. Oamenii nu obișnuiesc să aibă considerente atât de milostive unii față de alții. E necesar să inventăm artificii care să împiedice vărsarea de sânge: e nevoie de persoane sau de instituții de care să asculte toți și care să medieze disputele, oferind arbitraj sau constrângere, pentru ca indivizii care se înfruntă să nu se distrugă unul pe celălat, să nu-i facă praf pe cei mai slabi (copii, femei, bătrâni...), să nu înceapă un lanț de răzbunări reciproce care să pună capăt armoniei grupului.
Dar autoritatea politică îndeplinește și alte funcții. În oricare societate umană sunt unele acțiuni care necesită colaborarea sau un anumit sprijin din partea tuturor cetățenilor: este vorba de apărarea grupului, de lucrări publice de mare utilitate pe care nici un particular nu le-ar putea realiza de unul singur, de modificarea unor tradiții sau legi în vigoare de multă vreme și de înlocuirea lor cu altele diferite, de ajutorarea celor afectați și de vreo catastrofă colectivă sau de acele catastrofe individuale de care tuturor ne pasă (copii handicapați, boli, bătrânețe...) și chiar organizarea de petreceri și aniversări ale comunității prin care să se strângă legăturile de prietenie civică dintre membrii colectivității și emoția de a aparține unui tot armonios. Cerința de a institui o formă de guvernământ, un fel de post de comandă care să conducă grupul când e nevoie, se sprijină pe aceste justificări sau pe altele asemănătoare, care ți-ar putea trece și ție prin cap dacă te-ai gândi puțin la subiect. Le-am menționat doar pe cele pozitive, deci pe cele care tind să construiască sau să remedieze, deși este nevoie de autoritate și pentru a preveni anumite rele favorizate de interesul miop al câtorva, dar care îi afectează pe mulți (distrugerea resurselor naturale este un bun exemplu) și pentru a asigura o educație minimă, care să garanteze fiecărui membru al grupului posibilitatea de a cunoaște comoara de înțelepciune și măiestrie strânsă timp de secole de predecesori.
Partizanii anarhiei pot accepta majoritatea acestor comandamente și stringența lor, dar nu fără dreptate argumentează că stabilirea unei conduceri statale și unice creează de obicei mai multe probleme decât rezolvă, sau chiar mai rău: șefii dau soluții pentru problemele care apar și care apoi se vădesc mai problematice decât relele pe care încercau să le rezolve. Pentru a pune capăt violenței, promovează armate și poliții ce comit violență pe scară largă; pretinzând că îi ajută pe cei slabi, slăbesc pe toată lumea cu prepotența lor de militari scupuloși; în numele umanității colective înăbușă spontaneitatea liberă și creatoare a indivizilor. Ei inventează Totul (patria, națiunea, civilizația...), o personalitate sacrosanctă făcută din ura față de străini, diferiți, dizidenți; transformă educația într-un instrument de supunere față de dogme, de cei puternici și de prejudecățile care le favorizează et, etc. Pe scurt, inventează o castă privilegiată - de specialiști în a da ordine - și o instituție prin forță drept „salvatoare permanentă” a celorlalți, care după cum se pare sunt doar „specialiști în supunere”...
Trecând în revistă istoria, cea mai veche dar și cea mai recentă, îți mărturisesc că ajung la concluzia că aceste obiecții contra șefilor și statului sunt destul de fundamentate. Dar tot atât de clar este că așteptarea miracolului ca milioane de oameni să reușească să trăiască împreună în mod automat, armonios și pașnic, fără vreo conducere colectivă sau constrângere care să limiteze libertatea celor mai distructivi sau a celor mai imbecili (care de obicei sunt unii și aceiași), nu e compatibilă cu ceea ce noi oamenii am fost, suntem...și nici măcar cu ceea ce în mod verosimil am putea deveni. Așa încât consider indispensabile anumite ordine...chiar dacă nu orice fel de ordine; anumiți șefi...chiar dacă nu orice fel de șefi; un anumit guvern...dar nu orice guvern. Revenim astfel, ce vrei să fa, la abordarea inițială a problemei, problema de care se ocupă politica: de cine trebuie să ascultăm ? În ce chestiuni trebuie să ascultăm ?Până când și de ce trebuie să tot ascultăm ? Și, bineînțeles, când, de ce și cum va trebui să ne revoltăm.
Stai și citește...
„Cum e posibil ca atâția oameni, atâtea târguri, atâtea orașe, atâtea națiuni să suporte uneori un singur tiran, care nu are altă putere decât aceea ce i se conferă și care nu are capacitatea de a face rău decât în măsura în care este suportat și care n-ar putea face rău nimănui dacă ei n-ar prefera să-l suporte în loc să-l contrazică. E mare lucru și mai degrabă trist decât uimitor să vezi un milion de oameni că-și bagă gâtul în jug fără să fie obligați de o forță majoră ci doar de dragul numelui cuiva” - E. de La Boetie - Contra unuia sau Discurs despre servitutea voluntară.
Étienne de La Boétie 1530 - 1563
„De altfel, oamenii nu scot vreo plăcere (mai degrabă o considerabilă neplăcere) din a sta împreună sub o putere care nu e capabilă să impună tuturor respect (...). În astfel de condiții, industria nu-și află rostul, pentru că roadele ei nu sunt sigure. Și, în consecință, nici cultivarea pământului, nici navigația, nici folosirea bunurilor ce pot fi aduse pe mare, nici construcțiile confortabile, nici mașinile care mișcă și mută obiecte pentru care e nevoie de multă forță, nici cunoașterea suprafeței Pământului, nici măsurarea timpului, nici artele, nici literele, nici societatea ci, ceea ce e mai rău decât orice, își face loc o teamă continuă și pericolul unei morți violente, iar pentru om o viață solitară, sărăcăcioasă, neplăcută, brutală și scurtă” - T. Hobbes - Leviatan.
Thomas Hobbes of Malmesbury 1588 – 1679
„ Să fii guvernat înseamnă să fii supravegheat, inspectat, spionat, condus, legiuit, reglementat, clasificat, îndoctrinat, dăscălit, fiscalizat, estimat, apreciat, cenzurat, să fii comandat de ființe care nu au nici titlu, nici știință, nici virtute. Să fii guvernat înseamnă, în orice acțiune, la fiecare tranzacție, să fii notat, înregistrat, recenzat, tarifat, timbrat, taxat, cotizat, patentat, brevetat, reformat, amendat, corectat. Înseamnă, sub pretextul folosului public și în numele interesului general, să fii impozitat, exercitat, jupuit, exploatat, monopolizat, prădat, mistificat, furat, apoi, la cea mai mică rezistență, la prima plângere, reprimat, amendat, ponegrit, vexat, încolțit, maltratat, ciomăgit, dezarmat, legat, încarcerat, împușcat, mitraliat, judecat, condamnat, deportat, sacrificat, vândut, trădat și, ca și cum n-ar fi destul, batjocorit, ridiculizat, ultragiat, dezonorat. Acesta e guvernul, aceasta e moralitatea lui, aceasta e justiția lui”. - P.J. Proudhon - Ideea generală de revoluție în secolul al XIX-lea.
Pierre-Joseph Proudhon 1809 – 1865
”Din bazele statului se deduce evident că scopul său final nu este acela de a domina oamenii sau de a-i face să tacă de frică sau să-i supună dreptului altuia ci, dimpotrivă, să elibereze pe fiecare de teamă pentru ca, în măsura în care e posibil, să trăiască în siguranță, adică să-și conserve dreptul natural pe care îl are la existență, fără prejudicierea sa sau a celorlalți. Repet că scopul statului nu e acela de a transforma oamenii din ființe raționale în dobitoace sau automate ci, din contră, să le dezvolte spiritul și trupul în deplinătatea lor, să facă uz liber de rațiune, fără a rivaliza mânați de ură, furie sau înșelăciune, sau să se războiască pe motive nedrepte. Adevăratul scop al statului e deci libertatea ” - B. Spinoza - Tratatul teologico - politic.
Baruch Spinoza 1632 – 1677
„Mă revolt, deci existăm” - A. Camus - Omul rebel.
Albert Camus 1913 - 1960
- Din Politica pentru fiul meu Amador - de Fernando Savater
Traducere din spaniolă de Maria Elena Răvoianu
Dar atenție : nu ne revoltăm împotriva societății, ci împotriva unei anumite societăți. Nu suntem nesupuși pentru că nu vrem să ascultăm niciodată de nimeni și de nimic, ci pentru că dorim motive mai bune pentru a asculta decât cele care ni se oferă și șefi care să dea ordine cu o autoritate mai demnă de respect. De aceea bătrânul Kant observa că suntem „nesocial sociabili”, nu asociali sau antisociali și gata. Grupurile animale își schimbă uneori linia de conduită, conform cerințelor evoluției biologice care tinde să asigure conservarea speciei. Societățile umane se transformă istoric, de acord cu criterii mult mai complexe, atât de complexe...încât nu știm care sunt acelea. Unele schimbări încearcă să asigure anumite obiective, altele să consolideze anumite valori, iar multe transformări par să provină din descoperirea de noi tehnici pentru a face sau desface lucrurile. Singurul fapt neîndoielnic este că în toate societățile umane (și în fiecare membru individual al acestor societăți) apar motive pentru obediență și motive pentru rebeliune. Tot atât de sociabili suntem când ascultăm din motive ce ni se par valabile pe cât suntem când nu ne supunem și ne revoltăm din cauza altora ce ni se năzare că ar fi mai apăsătoare. Astfel că pentru a înțelege câte ceva din politică, va trebui să vedem care sunt aceste motive diverse. Pentru că politica nu este altceva decât ansamblul rațiunilor pentru a asculta și al rațiunilor pentru a te revolta.
A te supune, a te revolta: n-ar fi mai bine ca nimeni să nu mai comande, pentru a nu trebui să căutăm rațiuni pentru a-l asculta sau pentru a ne revolta împotriva lui ? Aceasta este, mai mult sau mai puțin, părerea anarhiștilor, oameni pentru care recunosc că am destulă simpatie. Conform idealului anarhic, fiecare ar trebui să acționeze în acord cu propria conștiință, fără a recunoaște vreun tip de autoritate. Autoritățile, legile, instituțiile, acceptarea ca puțini să conducă pe cei mulți și să decidă pentru toți, iată ce ne dă nouă oamenilor nesfârșite dureri de cap: sclavia, abuzurile, exploatarea, războaiele...Anarhia postulează o societate care să nu ne ofere motive pentru a asculta ordinele altuia și, prin urmare, nici motive pentru a te revolta contra lui. Într-un cuvânt, sfârșitul politicii, scoaterea ei la pensie. Noi oamenii am trăi împreună, dar ca și cum am trăi singuri, adică făcând fiecare ce vrea. Dar nu i-ar veni vreunuia cheful să-și martirizeze vecinul sau să-și violeze vecina ? Anarhiștii presupun că nu, căci oamenii au tendința spontană și naturală de a coopera, de a se solidariza, de a se întrajutora spre binele tuturor.Ierarhiile sociale, puterea instaurată și superstițiile care o legitimează sunt acelea care produc confruntări și-i înnebunesc pe indivizi. Șefii susțin că ne comandă spre binele nostru; anarhiștii răspund că adevăratul bine pentru noi ar fi ca nimeni să nu comande, pentru că atunci fiecare s-ar comporta cu supușenie, dar nu supunându-se vreunui om supus greșelii și capricios ci adevăratei bunătăți a firii omenești.
E posibilă o societate anarhică, adică fără politică ?
Anarhiștii au, bineînțeles, dreptate, cel puțin într-un punct: o societate fără politică ar fi o societate fără conflicte. Dar e posibilă o societate umană - nu de insecte sau roboți - fără conflicte ? Este politica oare cauza conflictelor sau consecința lor, o încercare de a le face mai puțin distructive ? Suntem capabili noi oamenii să trăim în armonie în mod automat ? Mie mi se pare că aceste conflicte, aceste ciocniri de interese individuale, sunt ceva inseparabil de viață în tovărășie cu alții. Și cu cât vom fi mai mulți cu atât vor putea apărea mai multe conflicte. Știi de ce ? Pentru un motiv care în principiu pare paradoxal: pentru că suntem prea sociabili. Voi încerca să-ți explic asta. Cea mai adâncă rădăcină a sociabilității noastre este faptul că de mici ne roade dorința de a ne imita unii pe alții. Suntem sociabili pentru că tindem să imităm gesturile pe care le vedem, cuvintele pe care le auzim, dorințele pe care le au ceilalți. Fără imitație naturală, spontană nu am putea niciodată să educăm un copil deci nici să-l pregătim pentru viața de grup a societății. De bună seamă, imităm pentru că ne asemănăm mult, dar imitația ne face tot mai asemănători...încât intrăm în conflict. Dorim să obținem ceea ce vedem că și alții doresc; toți dorim același lucru, dar uneori ceea ce jinduim nu pot avea decât puțini sau doar unul singur. Numai unul poate fi șef sau cel mai bogat sau cel mai bun războinic sau să triumfe în competițiile sportive sau să aibă ca soție pe femeia cea mai frumoasă etc...Dacă n-am vedea că alții își doresc aceste cuceriri, este aproape sigur că nici noi nu le-am vrea, sau cel puțin nu exagerat. Dar pentru că de obicei sunt dorite arzător, prin imitație le dorim arzător. Și astfel ne desparte ceea ce ne înrudește: interesul (etimologic) este ceea ce stă între două sau mai multe persoane, deci ceea ce le unește dar le și separă...
Așa că trăim în conflict pentru că dorințele noastre se aseamănă prea mult între ele și de aceea se ciocnesc unele de altele. Dar și din prea multă sociabilitate (pentru că vrem cu toții să fim foarte asemănători, dintr-o fidelitate excesivă față de țara noastră, religie, limbă, culoarea pielii, etc...) îi considerăm dușmani pe cei diferiți și îi proscriem sau persecutăm pe cei ce se deosebesc de noi. Vom vorbi altă dată despre asta, mai încolo, când vom aminti de naționalism și rasism, aceste boli ale sociabilității. Pentru moment, îți atrag atenția asupra unui lucru important, dar care se lovește de părerea general stabilită. Vei auzi spunându-se că de relele societății sunt vinovați asocialii, individualiștii, cei care o neglijează sau se opun comunității. Părerea mea, vei vedea tu dacă greșesc sau nu, este opusă: cei mai periculoși dușmani ai socialului sunt cei ce cred în social mai mult ca alții, cei care transformă năzuințele sociale (banii, de exemplu, sau admirația celorlalți sau influența asupra altora) în pasiuni feroce ale sufletului lor, cei ce vor să colecționeze totul, cei care se străduiesc ca toți să fim ca unul...chiar dacă suntem mulți, cei ce sunt atât de convinși de valorile comune încât vor să facă toată omenirea bună, chiar și cu bâta etc...Majoritatea adevăraților individualiști sunt toleranți cu gusturile altora, pentru că puțin le pasă de ele și, cum își au propriile lor valori, deseori diferite de cele de pe scara „oficială”, nu se ciocnesc frontal cu cei diferiți de ei, nu pretind să le impună cu forța virtuțile proprii și nici nu se luptă cu ghearele ca să pună mâna pe ceva unic al cărui preț ridicat provine din faptul că îl doresc mai mulți. Oamenii mai sociabili sunt cei care acceptă compromisul cu ceilalți în mod rezonabil sau, altfel spus, fără exagerări. Acum că nu ne aude nimeni, am să-ți șoptesc o blasfemie: îți amintești că în cartea anterioară ți-am spus că cei ce înțeleg mai bine etica sunt egoiștii reflexivi ? Ei bine, membrii comunității care contribuie cel mai puțin la stricarea ei sunt acești individualiști împotriva cărora unii predică atâta, cei ce trăiesc pentru ei înșiși și de aceea înțeleg motivele pentru care armonia cu ceilalți este indispensabilă și nu cei ce trăiesc numai pentru ceilalți...și pentru ce au ceilalți.
Totuși, să nu crezi că un conflict de interese, orice conflict sau confruntare, este rău în sine. Datorită conflictelor societatea inventează, se transformă, nu stagnează. O umanitate fără tresăriri e foarte liniștită, dar tot atât de mortal adormitoare ca o encefalogramă liniară. Singurul mod de a ne asigura că fiecare are posibilitate proprie, că într-adevăr suntem mulți și nu unul singur construit din multe celule, este să ne înfruntăm și să concurăm cu alții din când în când. S-ar putea ca toți să vrem același lucru, dar în confruntarea pentru a-l obține sau în abordarea aceleiași chestiuni din perspective diferite constatăm că nu suntem toți unul și același. Uneori cei cărora le place să dea ordine spun:„Hai, toți ca un singur om ! În picioare cu toții ca un singur om !” Ce aberație colectivistă ! De ce naiba trebuie să facem cu toții ceva ca un singur om...dacă nu suntem unul ci mulți ? Orice am face, în armonie sau în discrepanță, e mai bine să o facem ca trei sute de oameni, sau ca o mie, sau câți suntem și nu ca unul, pentru că nu suntem unul. Acționăm solidar sau complice cu ceilalți, dar nu contopiți cu ceilalți, condundați și pierduți în ei, sudați cu ei...Cuvântul soldați îți spune ceva, nu-i așa ?
Deci în societate trebuie să se producă conflicte, pentru că în ea trăiesc oameni reali, diferiți, cu inițiative proprii și pasiuni proprii. O societate fără conflicte n-ar fi o societate umană ci un cimitir sau un muzeu de ceară. Și noi oamenii concurăm unii cu alții și ne înfruntăm între noi, pentru că ne pasă de ceilalți (uneori chiar prea mult !), pentru că ne luăm în serios unii pe alții și dăm importanță vieții în comun pe care o ducem cu ei. La urma urmelor, avem conflicte între noi pentru aceleași motive pentru care îi ajutăm pe alții și colaborăm cu ei: pentru că de celelalte ființe omenești ne pasă. Și pentru că suntem preocupați de relația noastră cu ei, de valorile pe care le împărtășim și cele asupra cărora nu suntem de acord, de părerea pe care o au despre noi (asta e foarte important, părerea: cerem să ne iubească sau să ne admire sau cel puțin să ne respecte sau, dacă nu, să se teamă de noi...) și de ce ne dau și de ce ne iau... Pe măsură ce ne înmulțim, posibilitățile de conflict sporesc și sporește și harababura când activitățile și posibilitățile noastre se înmulțesc și se diversifică. Compară tribul amazonian de vreo sută de persoane, fiecare cu rolul său masculin sau feminin bine stabilit, fără prea multe opțiuni pentru a se abate de la normă, cu vârltoarea atât de complicată în care trăiesc locuitorii Parisului sau New York-ului.
Nu politica provoacă conflictele: rele sau bune, stimulatoare sau mortale, conflictele sunt simptome care însoțesc în mod necesar viața în societate...și care confirmă paradoxal cât de disperat de sociali suntem ! Atunci politica (amintește-ți că e vorba de ansamblul de motive pentru a fi ascultători și neascultători ) se ocupă cu stingerea anumitor conflicte, canalizarea și ritualizarea lor, împiedicându-le să se întindă ca un cancer și să distrugă grupul social. Oamenii sunt agresivi, cum vom vedea mai departe când vom vorbi despre război și pace: puțin dacă nu suntem atenți, împingem discrepanțele conflictuale dintre noi până la a ne omorî unii pe alții. Celelalte animale care trăiesc în grup obișnuiesc să aibă linii de conduită care limitează înfruntările dintre grupuri: lupii se bat între ei cu cruzime pentru o femelă, dar când cel care a pierdut își întinde de bunăvoie beregata celui mai tare, acela se declară mulțumit și îi cruță viața; dacă bătălia dintre două gorile masculi unul ia în brațe un pui de gorilă și îl leagănă cum fac femelele, cealaltă încetează lupta de îndată, pentru că femelele nu sunt atacate...etc. Oamenii nu obișnuiesc să aibă considerente atât de milostive unii față de alții. E necesar să inventăm artificii care să împiedice vărsarea de sânge: e nevoie de persoane sau de instituții de care să asculte toți și care să medieze disputele, oferind arbitraj sau constrângere, pentru ca indivizii care se înfruntă să nu se distrugă unul pe celălat, să nu-i facă praf pe cei mai slabi (copii, femei, bătrâni...), să nu înceapă un lanț de răzbunări reciproce care să pună capăt armoniei grupului.
Dar autoritatea politică îndeplinește și alte funcții. În oricare societate umană sunt unele acțiuni care necesită colaborarea sau un anumit sprijin din partea tuturor cetățenilor: este vorba de apărarea grupului, de lucrări publice de mare utilitate pe care nici un particular nu le-ar putea realiza de unul singur, de modificarea unor tradiții sau legi în vigoare de multă vreme și de înlocuirea lor cu altele diferite, de ajutorarea celor afectați și de vreo catastrofă colectivă sau de acele catastrofe individuale de care tuturor ne pasă (copii handicapați, boli, bătrânețe...) și chiar organizarea de petreceri și aniversări ale comunității prin care să se strângă legăturile de prietenie civică dintre membrii colectivității și emoția de a aparține unui tot armonios. Cerința de a institui o formă de guvernământ, un fel de post de comandă care să conducă grupul când e nevoie, se sprijină pe aceste justificări sau pe altele asemănătoare, care ți-ar putea trece și ție prin cap dacă te-ai gândi puțin la subiect. Le-am menționat doar pe cele pozitive, deci pe cele care tind să construiască sau să remedieze, deși este nevoie de autoritate și pentru a preveni anumite rele favorizate de interesul miop al câtorva, dar care îi afectează pe mulți (distrugerea resurselor naturale este un bun exemplu) și pentru a asigura o educație minimă, care să garanteze fiecărui membru al grupului posibilitatea de a cunoaște comoara de înțelepciune și măiestrie strânsă timp de secole de predecesori.
Partizanii anarhiei pot accepta majoritatea acestor comandamente și stringența lor, dar nu fără dreptate argumentează că stabilirea unei conduceri statale și unice creează de obicei mai multe probleme decât rezolvă, sau chiar mai rău: șefii dau soluții pentru problemele care apar și care apoi se vădesc mai problematice decât relele pe care încercau să le rezolve. Pentru a pune capăt violenței, promovează armate și poliții ce comit violență pe scară largă; pretinzând că îi ajută pe cei slabi, slăbesc pe toată lumea cu prepotența lor de militari scupuloși; în numele umanității colective înăbușă spontaneitatea liberă și creatoare a indivizilor. Ei inventează Totul (patria, națiunea, civilizația...), o personalitate sacrosanctă făcută din ura față de străini, diferiți, dizidenți; transformă educația într-un instrument de supunere față de dogme, de cei puternici și de prejudecățile care le favorizează et, etc. Pe scurt, inventează o castă privilegiată - de specialiști în a da ordine - și o instituție prin forță drept „salvatoare permanentă” a celorlalți, care după cum se pare sunt doar „specialiști în supunere”...
Trecând în revistă istoria, cea mai veche dar și cea mai recentă, îți mărturisesc că ajung la concluzia că aceste obiecții contra șefilor și statului sunt destul de fundamentate. Dar tot atât de clar este că așteptarea miracolului ca milioane de oameni să reușească să trăiască împreună în mod automat, armonios și pașnic, fără vreo conducere colectivă sau constrângere care să limiteze libertatea celor mai distructivi sau a celor mai imbecili (care de obicei sunt unii și aceiași), nu e compatibilă cu ceea ce noi oamenii am fost, suntem...și nici măcar cu ceea ce în mod verosimil am putea deveni. Așa încât consider indispensabile anumite ordine...chiar dacă nu orice fel de ordine; anumiți șefi...chiar dacă nu orice fel de șefi; un anumit guvern...dar nu orice guvern. Revenim astfel, ce vrei să fa, la abordarea inițială a problemei, problema de care se ocupă politica: de cine trebuie să ascultăm ? În ce chestiuni trebuie să ascultăm ?Până când și de ce trebuie să tot ascultăm ? Și, bineînțeles, când, de ce și cum va trebui să ne revoltăm.
Stai și citește...
„Cum e posibil ca atâția oameni, atâtea târguri, atâtea orașe, atâtea națiuni să suporte uneori un singur tiran, care nu are altă putere decât aceea ce i se conferă și care nu are capacitatea de a face rău decât în măsura în care este suportat și care n-ar putea face rău nimănui dacă ei n-ar prefera să-l suporte în loc să-l contrazică. E mare lucru și mai degrabă trist decât uimitor să vezi un milion de oameni că-și bagă gâtul în jug fără să fie obligați de o forță majoră ci doar de dragul numelui cuiva” - E. de La Boetie - Contra unuia sau Discurs despre servitutea voluntară.
Étienne de La Boétie 1530 - 1563
„De altfel, oamenii nu scot vreo plăcere (mai degrabă o considerabilă neplăcere) din a sta împreună sub o putere care nu e capabilă să impună tuturor respect (...). În astfel de condiții, industria nu-și află rostul, pentru că roadele ei nu sunt sigure. Și, în consecință, nici cultivarea pământului, nici navigația, nici folosirea bunurilor ce pot fi aduse pe mare, nici construcțiile confortabile, nici mașinile care mișcă și mută obiecte pentru care e nevoie de multă forță, nici cunoașterea suprafeței Pământului, nici măsurarea timpului, nici artele, nici literele, nici societatea ci, ceea ce e mai rău decât orice, își face loc o teamă continuă și pericolul unei morți violente, iar pentru om o viață solitară, sărăcăcioasă, neplăcută, brutală și scurtă” - T. Hobbes - Leviatan.
Thomas Hobbes of Malmesbury 1588 – 1679
„ Să fii guvernat înseamnă să fii supravegheat, inspectat, spionat, condus, legiuit, reglementat, clasificat, îndoctrinat, dăscălit, fiscalizat, estimat, apreciat, cenzurat, să fii comandat de ființe care nu au nici titlu, nici știință, nici virtute. Să fii guvernat înseamnă, în orice acțiune, la fiecare tranzacție, să fii notat, înregistrat, recenzat, tarifat, timbrat, taxat, cotizat, patentat, brevetat, reformat, amendat, corectat. Înseamnă, sub pretextul folosului public și în numele interesului general, să fii impozitat, exercitat, jupuit, exploatat, monopolizat, prădat, mistificat, furat, apoi, la cea mai mică rezistență, la prima plângere, reprimat, amendat, ponegrit, vexat, încolțit, maltratat, ciomăgit, dezarmat, legat, încarcerat, împușcat, mitraliat, judecat, condamnat, deportat, sacrificat, vândut, trădat și, ca și cum n-ar fi destul, batjocorit, ridiculizat, ultragiat, dezonorat. Acesta e guvernul, aceasta e moralitatea lui, aceasta e justiția lui”. - P.J. Proudhon - Ideea generală de revoluție în secolul al XIX-lea.
Pierre-Joseph Proudhon 1809 – 1865
”Din bazele statului se deduce evident că scopul său final nu este acela de a domina oamenii sau de a-i face să tacă de frică sau să-i supună dreptului altuia ci, dimpotrivă, să elibereze pe fiecare de teamă pentru ca, în măsura în care e posibil, să trăiască în siguranță, adică să-și conserve dreptul natural pe care îl are la existență, fără prejudicierea sa sau a celorlalți. Repet că scopul statului nu e acela de a transforma oamenii din ființe raționale în dobitoace sau automate ci, din contră, să le dezvolte spiritul și trupul în deplinătatea lor, să facă uz liber de rațiune, fără a rivaliza mânați de ură, furie sau înșelăciune, sau să se războiască pe motive nedrepte. Adevăratul scop al statului e deci libertatea ” - B. Spinoza - Tratatul teologico - politic.
Baruch Spinoza 1632 – 1677
„Mă revolt, deci existăm” - A. Camus - Omul rebel.
Albert Camus 1913 - 1960
- Din Politica pentru fiul meu Amador - de Fernando Savater
Traducere din spaniolă de Maria Elena Răvoianu
