ALE VIEȚII VALURI de Tudor Mușatescu

Tocmai „intrase platcă” la patruzeci și opt de lei, cu asul pe față, când servitorul clubului veni binișir în spatele lui și îi întinse, cu deiscreție, un plic oficial sigilat cu ceară roșie ca un grop poștal.

Domnul Silvestru primi scrisoarea, o întoarse și pe o parte și pe cealaltă, își puse ochelarii cu ramă de baga, citi lămurit adresa și, convingându-se că scrisoarea îi este într-adevăr adresată, întoarse mirat ochii cître  servitor:

- De la cine e ?

- Nu știu. A adus-o un băiat și-a plecat. Zicea că n-are nevoie de răspuns.

Domnul Silvestru zise „pas, pe ne.ve.” (adică pe nevăzute cartea), desfăcu plicuk, scoase scrisoarea și citi:

” Urmărește pe nevastă-ta, astăzi, la ora șase. Vei avea multe de aflat. Onoarea ta de om este în joc.

                                             Un frate de suferință ”

Imediat ce isprăvi de citit, scrisoarea începu să-i tremure în mână. Apoi începură să-i tremure picioarele și în cele din urmă, dantura. Căutând să se stăpânească cât mai bine, domnul Silvestru își privi ceasul. Era șase fără douăzeci de minute. Prin urmare, mai avea douăzeci de minute ca să ia o hotărâre la timp.

De aceea căzu pe gânduri...

- Ce faci, nene, joci ori nu joci ? A bătut Mitică la treflă !

Domnul Silvestru se cutremură. Își privi tovarășii de maus, rătăcit de parcă acum îi vedea întâia oară.

- Iertați-mă, fraților, dar trebuie să plec imediat acasă...

- Dar ce ți s-a întâmplat ?

- O nenorocire...

- Ți-a murit cineva ?

Privirea domnului Silvestru deveni asasină:

- Nu încă, dar îmi va muri...

- Cine ?

- Nevastă-mea.

- Are ceva grav ?

- Da. Foarte grav.

- Ce ?

- Un amant. La revedere !...

- Pune platca dacă pleci, n-o face uitată, că intrași adineauri patruzeci și opt de lei și ține-ți firea, omule. Boala nevesti-ti e boală cu leac. Eh ! Care dintre noi n-o cunoaște ? Du-te, prinde-o, iart-o, isprăvește mai repede și vino înapoi că ne strici masa de cărți.

Domnul Silvestru nu găsi cuvinte potrivite ca să răspundă cum ar fi trebuit. Se mulțumi numai să arunce prietenilor o privire profund disprețuitoare și, ieșind, să trântească ușa din toate puterile.

Domnul Silvestru opri taximetrul cu câteva case mai departe de locuința lui și  dădu ordin șoferului să-l aștepte. Apoi își privi din nou ceasul. Era șase fără opt minute. Aproape mulțumit că putuse să ajungă la  timp, își ridică gulerul paltonului, își îndesă gambeta pe ochi și, prudent, cu pași de  borfaș în exercițiul funcțiunii, intră binișor în curte, o luă pe din dos și se opri, cu sufletul la gură, lângă fereastra dormitorului.

Înăuntru era electricitatea aprinsă. Storul tras lăsa însă, lângă tocul ferestrei, o muche dantelată de lumină. Domnul Silvestru făcu ochii mici, se ridică pe vârfurile galoșilor și privi.

Lelia era în dreptul oglinzii. N-o putea vedea decât din spate aranjându-și, cu gesturi cochete, gulerul mantoului de blană.

Îi recunoscu pălăria cea nouă, care îl costase cu trei zile în urmă două mii cinci sute de lei și, alături, pe un colț al măsuței de  toaletă, mănușile „cele bune” și „geanta de ieșit la zile mari”.

„ Aha ! gândi domnul Silvestru. Prin urmare iese în oraș, se duce la întâlnire.
 Anonima, săraca, nu minte; știe ea ce știe, mititica de ea ! Bun !

Asta vreau să știu. Acum nu mai încape nici o îndoială că mă înșală. Sunt liniștit !”

Deși însă domnul Silvestru își mărturisise că e liniștit, un nod i se răsuci în cișul pieptului, ca și cum ar fi înghițit dintr-o dată, fără pic de apă, un ghemotoc de  câlți.

La gândul că Lelia îl înșală, un val  de furie i se împrăștie în toată ființa, ca o apă care a rupt zăgazurile, revărsându-se. Își simți inima bătând anarhist, ca ceasornicul unei mașini infernale gata să explodeze sub o fereastră aristocratică.

Totul nu dură însă decât o clipă. Dar o clipă penibilă, în cuprinsul căreia domnul Silvestru se văzu silit să se reazime de zidul casei, ca să nu cadă, mototol, pe caldarâm.

Recules, își potrivi gambeta în poziție normală, lăsă la loc gulerul paltonului și începu să examineze situația cu oarecare calm.

Își zise, în primul rând, că tactul nu strică niciodată, că înainte de a lua o hotărâre decisivă, e mai bine să urmărească desfășurarea  evenimentelor cu sânge rece și urgent, așa cum se procedează în asemenea împrejurări, își întocmi un plan:

„ Pândesc pe Lelia până iese din casă,  apoi mă iau după ea și-o urmăresc până-n pânzele albe. Să văd întâi unde se duce, pe unde intră, cine e ăla, ce face la el, cum face, cât stă, tot, tot, absolut tot. Și când voi fi  sigur că mă înșală, voi „năvăli” în persoană ca să-mi spăl onoarea în sânge ”.

Dar, reflectând o clipă asupra modului cum avea să-și spele onoarea în sânge, domnul Silvestru își dădu seama că, în afară de brichetă și baston, n-are asupra sa nici un fel de altă armă. Își făcu socoteala că e imprudent să se furișeze în casă ca să-și ia revolverul din birou, orice zgomot putând să-i dezvăluie prezența și că, pe de altă parte, fără armă la el, totul era pierdut mai dinainte.

Se gândi să dea o fugă să ceară o pușcă unui vecin, sau să se repeadă până la o armurerie și să cumpere un revolver. Timpul însă era prea scurt pentru așa ceva.

Epuizând toate posibilitățile momentane, fără rezultat satisfăcător, domnul Silvestru constată că n-are decât trei soluțiuni: Să ia toporul de tăiat lemne din curte, să fure satârul din bucătărie, sau să se înarmeze cu una din cele două ghiulele de la scara din față, pe care le avea moștenire de la tatăl său,  mort în războiul pentru neatârnare.

La fereastra Leliei lumina se stinse brusc.

„Pleacă ! își zise domnul Silvestru. Acum e acum ”. Și fixat dintr-o dată asupra satârului, se năpusti spre bucătărie.  În treacăt, își strivi fluierul piciorului de colțul unei trepte de la scara de din dos și nu răsuflă ușurat decât când văzu că bucătăria era goală. Se furișă pe ușă și înșfăcând nobila armă de pe tocătorul de carne, o ascunse cu grijă la piept, sub palton.

Apoi, lăsându-se pe vine ca să nu fie observat, o luă spre poartă, lipit de zidul casei, ca un individ presat de cu totul alte necesități decât cele ale crimei pasionale.

- Ascultă, amice, a ieșit cineva înaintea mea din curtea asta unde am fost eu ?

Șoferul surâse profesional:

- A ieșit o cocoșneață, acum un minut. Mi-a făcut „semn” crezând că sunt liber...

- Încotro a luat-o ?

- A făcut colțul, la dreapta...

- Repede după ea, cu o sută pe oră, că te cinstesc bine...

- N-a luat mașina mea o sută la oră nici când era nouă...

- Dă-i drumul și lasă că-ți cumpăr eu alta dacă prindem „persoana”...

Domnului Silvestru i se păru o veșnicie până ce șoferul întoarse din drum și putu s-o ia în direcția indicată...

- Nu goni așa, băiete, că nu pot să văd nimic. Mergi încet...

- Păi...

- Nici un păi, fă cum spui eu...

Congestionat, emoționat, furios, domnul Silvestru își lipi fruntea de geamul limuzinei căutând să deslușească, printre trecători, silueta Leliei.

- Dacă vezi pe cucoana de-adineauri, oprește imediat. O ții minte ? O damă înaltă, cu blană de astrahan, cu pălărie...Stai ! Uite-o ! Stop ! Oprește ! Ptru-ptru-ptru-ptru....Na-na-na-na-na...Ho...Ho...

Într-adevăr, numai la câțiva pași înaintea lui, Lelia se opri din mers să facă semn unei mașini. Mașina trase la marginea trotuarului și domnul Silvestru își privi nevasta  urcându-se cu precauțiune (și cu șoșonii cei noi) în încăperea capitonată, care avea s-o ducă la destinația numai de ea știută.

- Ține-te după mașina din față. Să n-o pierzi din ochi, că plătești cu viața, auzi ? Unde o opri ea, oprim și noi.

Una în spatele celeilalte, cele două mașini  se amestecară, la început, în șirul celorlalte vehicule. Apoi, după îndelungi și savante ocoluri ale străzilor centrale, ajunseră într-un cartier obscur, ros de gropi și poetizat de  misterul locurilor virane.

Așezat în mijlocul canapelei de pluș, ca tot omul grăbit să ajungă mai repede la  destinație, privind cu încordare geamul din spatele mașinii în care mergea Lelia și prin care  nu putea distinge (și asta numai în dreptul felinarelor de gaz aerian) decât pălăria ei cea nouă și puțin din gulerul mantoului de blană, domnul Silvestru trăia cele mai teribile clipe din viața lui. Simțea totuși și o mulțumire. Aceea de a fi el cel ales, dintre toți bărbații încornorați, ca purtător al justiției divine întruchipată în satârul strâns cu afecțiune la piept.

După o ultimă cotitură, mașina din față stopă.

Fu un moment solemn. Domnul Silvestru își dădu seama că s-a apropiat până la ultimul milimetru de apoplexie.

Lelia coborî din mașină, plăti cursa și  după ce aruncă o privire amabilă și complice către cel din mașina care o urmărise, se strecură grăbită într-un gang ascuns, tăiat în pântecul unei case dărăpănate, cu aspect dubios și cu toate perdelele ferestrelor lăsate.

„Dumnezeule ! La casă de perdiție ! răcni în gând domnul Silvestru. Asta n-aș fi crezut-o niciodată !” și nemaiputându-și  stăpâni revolta și furia, sări din mașină și se năpusti pe gang, cu satârul ridicat în mâna stângă întocmai ca Mihai Viteazul în bătălia  de la Călugăreni.

Imediat, un țipăt de cea mai primă calitate sfâșie liniștea  uliței. Urmă o clipă de tăcere, apoi un glas alterat de fiorii morții scânci în gang ca venind din mormânt:

- Conașule ! Iertați-mă, conașule.

Se făcu iarăși liniște. O liniște ca aceea care se face când vrea să tragă cineva cu pușca.

- Tu ești, fă ? Credeam că e cucoana.

Domnul Silvestru, mumifiat de surprindere, se rezimă de peretele gangului, cu satârul flencănind în mână ca un panaș ript și cules de pe jos.

- Iertați-mă, conașule. Iertați-mă că nu sunt vinovată.

- Ce cauți aici, mizerabilo ?

- Dacă am leafă mică și nu-mi ajunge.

- Nu ți-am dat eu bacșișuri ?

- Mi-ați dat.

- Atunci ce mai cauți în case de toleranță , nemernico ? Dacă aș fi știut cine ești, nu te-aș  fi ținut nici o secundă în casa mea, să respiri același aer cu mine, după ce ieși din asemenea spelunci ordinare. Și-acum, ia spune-mi cum  ți-ai permis să te îmbraci cu lucrurile cucoanei ? Cu blana ? Cu pălăria cea nouă ? Cu șoșonii ?

- Le-am luat fără știrea doamnei...ca să fiu „mai bine”; că aicea nu e ceea ce credeți dumneavoastră. Aicea șade o prietenă a mea care s-a lăsat de servitorie și-am venit la ea că mi-a aranjat „o vedere” cu cineva, care are plăcere de mine să mă ia de nevastă. Și m-am gândit că altă impresie face omul când e îmbrăcat ceva mai bine. D-aia am luat lucrurile coniței, că suntem tot o talie amândouă și  dacă nu vreți să mă iertați, puteți să-mi opriți din leafă pentru cât le-am purtat azi....

Cu fiecare vorbă pe care o auzea, domnul Silvestru simțea cum i se ridică toată ceața de pe suflet. Se gândea la Lelia cu  atâta admirație, se simțea în clipa asta atât de vinovat față de ea, încât ar fi fost în stare să  facă pentru ea orice; chiar să renunțe; chiar să renunțe noaptea la cămășile cu râuri și să doarmă, în locul lor, cu pijama.

O bucurie imensă i se împrăștie în tot trupul la gândul că nu e încornorat. Și poate numai din cauza acestei bucurii privi îngăduitor la femeia care tremura în fața lui, cu  ochii țintă la satâr.

Ba o privi atât de îngăduitor încât își putu da seama că, așa gătită cum era, slujnica ar fi putut trece drept ceea ce bărbații înțeleg printr-o „femeie bine”.

Fără să vrea, biruit de un vechi tic în materie, își răsuci mustața și reflectă:

„ Nu e rău de loc ca femeie, stricata asta ! Dacă s-ar găsi cineva care s-o îmbrace și s-o gătească cum trebuie, ar da Bucureștiul peste cap cu ea. Și ce picioare frumoase are, domnule, cu ciorapii nevesti-mi !”. Apoi cuprins de un sentiment ciudat, în care se amesteca milă, simpatie și pornografie, făcu un pas prietenos către ea:

- Ascultă ! De data asta te iert. Da cu o condiție...

Servitoarea îngenunche să-i sărute mâna. Domnul Silvestru o simți caldă, supusă și prăbușită lângă el.

- Lasă-mă...nu-mi săruta mâna, că nu sunt popă...Ți-am spus că te iert, te iert...

Cu instinctul ei de femeie, slujnica pricepu imediat că zarul s-a întors de partea ei. Rămase lipită de el și scânci:

- Cu ce condiție, conașile ?

- Prietena asta a ta are mai multe odăi ?

- Are destule, că din ele trăiește...

- Prin urmare e tot ce ziceam eu adineauri ?

- Puțin...

- Așaaa ? Atunci, las-o dracului de vedere, că tot de la stăpân iese pâinea cea de toate zilele...Ia-o înainte că nu știu drumul. Dar să nu te prind cumva că spui o vorbă cucoanei, că pe urmă....

Slujnica râse cu buze groase:

- Ce-mi faci ?

- Nu te mai las să te îmbraci niciodată cu lucrurile ei. Și, uite, să ai tu grijă când om pleca, să duci satârul ăsta acasă, că miroase a ceapă de mă trăsnește....”