|
|
DIN TRECUT
de Al. Vlahuță
Acum, când nu ne mai iubim,
Vino cu mine-n țintirim,
Acolo unde, îngropate,
Zac, coperite de uitare,
Atâtea visuri înghețate
De vreme și de nepăsare.
Căința-nlătură-ți, și vină;
Nici eu, nici tu nu ești de vină.
Ce de mai cruci stau pe cărare !...
Aicea-i prima sărutare:
Luna, privind cu drag a noastră
Primăvăratică iubire,
Sclipea în lumea ei albastră;
Iar noi plângeam de fericire,
Și lăcrămile de pe față
Ni le sorbeam, cuprinși în brațe.
Dincoace-un dor - singur îl știi:
E dorul celor doi copii
De-a merge-alături pe cărarea
Vieții lor, de visuri plină,
C-un singur gând, ca-ngemănarea
A două raze de lumină.
Copiii sunt - noi amândoi...
Ce-au dorit ei !...Ce suntem noi !
Dar colea,-n mai adânc mormânt,
E primul nostru jurământ.
Tu-mi stai pe brațe visătoare,
Eu ochii dulci ți-i sărutam,
Și șoapta necuvântătoare
A inimii ne-o ascultam...
O, sfântă, veșnică iubire,
Cine-ți mai știe azi de știre !
Alături, în adâncă pace,
Somnul fără trezire-și zace
Suspinul nostru cel dintâi,
Cu cel din urm-adio,
Cu lacrima din ochii tăi,
Ce-n veci mi-oi aminti-o,
Cu-atâtea visuri, stinse toate
Sub durerosul „nu se poate !”
Iar azi, simțindu-ne-amândoi
Cu inimile reci în noi,
C-o prefăcută nepăsare
Unul la altul ne uităm;
Căci tot mai e ca o mustrare,
Ce-ascunsă-n cuget o purtăm,
Când, fără voie, ne gândim
La cel trecut din țintirim.
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
