Cunosc persoane care vorbesc cu dezgust despre publicațiile extremiste, în care insanitățile se răsfață, urât mirositoare, dar cumpără respectivele publicații și le citesc, mai mult sau mai puțin, pe ascuns. O vreme, am pus această bizară plăcere pe seama unui capriciu sau a unei perversiuni. Acum, însă, nu mai sunt sigur că nu simplific dându-mi această explicație.
Când am încercat să mă dumiresc, n-am aflat mare lucru. Motivul cel mai des invocat pare, mai degrabă, o scuză: „ Le citesc ca să fiu informat ”. Argumentul e valabil, fără îndoială, la un gazetar. Unui gazetar n-are voie să-i fie silă. Dar ce poate determina un om care nu e obligat prin
meserie, cum sunt obligați vidanjorii să curețe haznalele, să ia în mână o publicație imundă ?
Aș vrea să precizez că înțeleg nevoia de pornografie. Ce este pornografia dacă nu forma degradată, ordinară, a misterului sexual ? În cazul pornografiei se poate discuta numai nivelul la care e coborâtă o dorință, nu dorința însăși. Și poate că vina pornografiei este chiar aceasta, că trivializează un instinct care, în sine, n-are nimic trivial. Ar fi o prostie să vorbim despre vulgaritatea dorinței. Șarpele biblic face parte din povestea umană. Fără el, sunt convins că multe rafturi de bibliotecă și multe ziduri ale muzeelor ar rămâne goale. Pe scurt, pornografia e mahalaua unei taine. Și, la limită, pot înțelege că unii, care n-au acces la mistere, bântuie prin mahalaua lor. Dar, în cazul publicațiilor în care se lăbărțează ura, în formele cele mai degradate - și degradante -, nu e vorba de nici un mister. Aceste „foi” sunt o mahala a nimicului.
Încă o precizare. Nu-mi pun problema celor care urăsc așa cum respiră, care-și reglează metabolismul insultând și savurând cu nesaț orice calomnie. Pentru aceștia, publicațiile specializate în grosolănie sunt aliment bine venit. Îi ajută să-și mențină „tonusul”, să nu se rușineze, căci prea multă decență le-ar da o senzație de sufocare. Îmi pun problema persoanelor „subțiri”, cu pretenții, care au citit „Critica rațiunii pure” sau, măcar, au auzit de ea, cunosc, eventual, versuri de Holderlin ori sunt la curent cu „noul roman”, au chiar accese de romantism câteodată; care s-ar jena să fie fotografiate în vreme ce deschid paginile unei reviste extremiste, dar nu se jenează s-o citească discret și chiar să-i zică vreunui amic: „ Ai văzut cum îl batjocorește pe cutare ?” Aici mă încurc. Bâjbâi. De unde vine, oare, la un om de bibliotecă, de laborator, nevoia bruscă de a se simți ca într-un closet, printre infamii, de a se „informa” asupra ultimelor abjecții puse în circulație „contra cost ”. Să existe, oare, chiar la oameni cu preocupări spirituale autentice momente în care simt nevoia să se „purifice” de tentația absolutului cu ajutorul unor invective grobiene ? Să exercite noroiul o atracție irezistibilă asupra unor „subtili” care nu se pot apuca de treburi superioare înainte de a se bălăci puțin într-o mică baltă scârboasă ? Poate că unii sunt, în mod curent sau din când în când, atacați de respectivele „foi” și vor să afle dacă s-a mai azvârlit vreo murdărie pe seama lor. Și parcurg paginile căutându-și numele. Alții, însă, se uită ca prin gaura cheii să vadă cine a mai fost mânjit cu noroi. E și asta o plăcere ! Și nu mică, probabil, devreme ce plătesc ca să și-o procure.
Mă gândesc că ar merita să se aplece cineva asupra acestei probleme cu serioase implicații psihanalitice. Căci nu e suficient să te miri și nici înțelept să ignori o realitate pe care n-o înțelegi. Mai ales când e vorba de o infecție a caracterelor. În ce mă privește, n-aș risca decât o bănuială. Extremismul își are baza psihologică nu numai în vulgaritatea celor care nu pot trăi în afara urii. Își are baza psihologică și în nevoia de a asista la acest spectacol murdar. Orice amator de insanități devine, fără să vrea, un sponsor din umbră al extremismului.
