Andre Gide 1869 - 1950
S-a
vorbit mult despre „narcisismul” lui Andre Gide. Ca multe alte
formule care încearcă să încorseteze o personalitate de o
surprinzătoare diversitate, cea în circulație nu e pe deplin
adevărată, deși e justificată de pasaje destul de precise în
operă. Reduce la egocentrism ceea ce este autocăutare, neliniște
intelectuală, repulsie de a ațipi în prejudecăți comode. Dar
dialogul cu sine însuși are rol esențial la Gide. Împrumută
haine literare diverse, amestecă în Les Nourritures terrestres
(Hrană pământească) și în Nouvelles nourritures –
carte a momentului de adeziune la comunism – versetul, retorica
lirică, aforismul.
Memorialistica
propriu-zisă ocupă un loc important în opera lui. Ne-a lăsat
câteva mii de pagini de jurnal, o carte de amintiri din copilărie
și tinerețe – Si le grain ne meurt (Dacă grăunțele nu
se usucă...1919) – mai multe volume de amintiri și jurnale cu
temă specială. Între ele, esențiale sunt acelea care i-au
clarificat conștiința politică. O călătorie în Africa Centrală
l-a confruntat cu realitățile colonialismului. Două volume care
depășesc din toate punctele de vedere memorialistica de călătorie
(Călătorie în Congo, 1927 și Întoarcerea din
Tehad, 1928) reflectă procesul de conștiință al scriitorului
și mutația în gândirea lui politică. Semnificații sociale
avusese însă și în volumul Amintiri de la Curtea cu jurați
(1914).
Analizându-se
mereu cu o luciditate prea puțin narcisistă, Gide a publicat în
1925 unul dintre primele jurnale incluse exclusiv de creație.
Jurnalul Falsificatorilor de bani (sau de monede – traducând
mot a mot) 1926, constituie un protocol atent al gestației
romanului care urma să aibă atâtea rezonanțe în proza dintre
cele două războaie.
Gide
și-a publicat jurnalul în reviste și apoi în mai multe volume –
Pagini de jurnal, 1932, Jurnalul, 1939.
Jurnalul
lui Gide e orientat încă spre memorialism, spre problematica
spihologică și etică. Faptele sunt obiect de analiză și
meditație, căutându-se semnificația și generalitatea experienței
umane. Scriitorul ni se mărturisește mai puțin sfidător decât o
făcuse în alte volume (Imorialistul, 1902, Corydon, 1924).
Dacă
grăuntele nu se usucă e o carte memorialistică cu accente
patetice de autocăutare și mărturisiri, care narează copilăria,
primele încercări și relații literare. Apare aici geneza unui
spirit măcinat de căutări și contradicții, formarea rebelului
față de familia burgheză care avea să propună ironic drept
titlu pentru o cercetare asupra „ familiei celulă socială”:
Regimul celular. E transformarea copilului pios, devenit
ateu. Descendentul de catolici normanzi – după mamă – și de
rigizi protestanți – după tată – s-a luptat toată viața cu
rigoarea puritană și exploziile, imnul simțurilor din Hrana
pământească sunt o reacție împotriva acestei formații.
Numele
lui Gide, care a fascinat câteva generații, e relativ uitat de
ultimele. S-ar putea ca o apreciere mai cumpănită să fie înlesnită
și de lectura scrierilor lui memorialistice.
PAGINI
DE JURNAL
(PAGES
DE JOURNAL)
1909
Couverville.
Septembrie și octombrie
...Critica
despre La Porte Etroite. Le e greu să accepte că diferitele
mele cărți au coexistat, și coexistă încă, în mintea mea.
Numai pe hârtievin una după alta, și pentru că e cu totul
imposibil să fie scrise toate deodată. Orice carte scriu, nu mă
dărui niciodată în întregime, iar subiectul ce mă revendică cel
mai stăruitor, îndată după aceea, se desfășoară tocmai la
cealaltă extremitate a eului meu.
Nu
va putea fi schițată ușor traiectoria spiritului meu: curba ei se
va dezvălui doar prin stil și va scăpa multora. Dacă își
închipuie cineva că, în ultima mea scriere, mi-a surprins în
sfârșit identitatea, să și-o scoată din cap: totdeauna mă
deosebesc cel mai mult tocmai de ultimul născut.
1910
17
octombrie
Sunt
zile în care cugetul și trupul mă dor din orice. Mă rănește un
zâmbet sau un cuvânt. Îmi displace tot ce fac, tot ce spun. În
scrisoarea lui Riviere de azi-dimineață, o vorbă ca ” La
Paris-Journal lumea nu te iubește” a fost de ajuns să-mi
otrăvească toată dimineața.
Mă
tem că va trebui curând să mă bat cu o falsă imagine a mea, pe
care încep unii să o lanseze – un monstru căruia i se dă numele
meu și e pus în locul meu, și e urât și tâmpit de ți se face
frică.
Necinstea
fundamentală a unor critici.
1912
ianuarie
Oare
să fi ajuns la capătul experienței ? Nu mă simt în stare s-o iau
acum de la început ? Îmi trebuie o savantă folosire a ceea ce-mi
mai rămâne din energie. Ce simplu ar fi să mă reped acum în
cușca unui duhovnic ! Ce greu e să fii, pentru tine însuți, și
cel ce poruncește, și cel ce ascultă ! Dar ce director de
conștiință ar pricepe pasionata șovăire a întregii mele ființe,
aplecarea egală pentru contrarii ? O depersonalizare atât de
voluntară, atât de greu dobândită, pe care ar explica-o doar
producția operelor pe care ea le-a făcut cu putință și în
vederea cărora m-am chinuit să-mi desființez preferințele.
Absurditatea metodei obiective (Flaubert). Să nu mai fii tu: să fii
toți. Primejdia de a-ți dori imperiul fără margini. Cucerind
Rusia, Napoleon a trebuit să riște Franța. Trebuința de a lega
hotarele de centru. E vremea să mă întorc acasă.
(Asta
va fi subiectul în Alexandre aux Indes).
Statornicia
stare de pribegie a dorinței – o cauză principală a
ruperii personalității.
Urgenta
nevoie să mă iau din nou în mâini.
Dar
mai poți hotărî ceva când ai trecut de patruzeci de ani ?
Trăiești după obiceiul vechi de douăzeci de ani. Știam la
douăzeci de ani ce fac ? Când luam hotărârea să privesc peste
tot, să nu mă prefer pe mine față de nimic și să prefer
totdeauna ceea ce e cât mai diferit de mine...
Noaptea
asta, până și insomnia mi se părea ca o formă de perplexitate, o
dificultate în a mă hotărî să dorm.
Să
nu mai ies niciodată fără un scop precis; să mă țin de asta.
Să
umblu fără să-mi întorc privirile.
În
tren, să-mi aleg orice compartiment; iar în metrou să intru în
cea dintâi ușă ce-mi vine în față; fără să caut ceva mai
bun. Să nu disprețuiesc micile victorii; când e vorba de voință,
multul nu e decât adunarea cu răbdare a puținului.
Să-mi
interzic orice fel de plutire.
Zurich,
Marți seara
Tot
ce-am scris azi-dimineață o să mi se pară foarte curând absurd.
De pe acum mă simt mai bine; aerul tare mă pune pe picioare; îmi
recapăt conștiința forței. E tocmai starea pe care mi-am dorit-o,
dar de îndată ce slăbesc, nu mai sunt nimeni pentru că am vrut să
fiu toți (starea perfectului romancier), de teamă să nu fiu decât
unul.
Cucerind,
nu călătorind, înaintează Alexandu pe pământurile cele noi ; el
caută marginile; el caută marginile lumii etc....
1913
26
iunie
Am
uneori impresia că până acum n-am scris nimic serios; că nu mi-am
înfățișat gândurile decât ironic și că, dacă aș dispărea
azi, n-aș lăsa despre mine decât o imagine după care nu m-ar
putea recunoaște nici îngerul meu păzitor.
1914
14
iulie
Secretul
aproape al tuturor slăbiciunilor mele e modestia asta îngrozitoare
de care nu izbutesc să mă vindec.
Nu-mi
vine a crede că mi se cuvine ceva.
M-au
crezut revoltat (Claudel și Jammes) pentru că n-am putut dobândi –
sau n-am vrut să cer – de la mine însumi lașa supunere ce mi-ar
fi asigurat confortul. Poate că e tot ce-i mai protestant în mine;
oroarea pentru confort.
1916
31
martie
În
ultimele zile am neglijat carnetul. Acum, când m-am reapucat de
lucru, mi-e mai puțin necesar să scriu în el și deci mai
plictisitor. Înaintez mereu cu redactarea amintirilor, uneori cu
multe șovăieli, întoarceri, reluări; dar nu vreau să mă
recitesc, nici măcar să copiez pe curat, de frică să nu fiu
scârbit de ce scriu și să nu mai am curajul să merg mai departe.
Nu
atâta îndoiala și neîncrederea în mine mă opresc, cât un fel
de scârbă și de dispreț fără seamăn pentru tot ce scriu,
pentru tot ce am fost, pentru tot ce sunt. Într-adevăr,
continuându-mi redactarea Memoriilor, mă supun torturilor.
1917
11
ianuarie
De
câteva zile caut un titlu pentru Memoriile mele; pentru că n-aș
vrea să se cheme nici Memorii, nici Amintiri, nici
Confesiuni. Iar orice alt titlu are inconvenientul că
implică o semnificație. Șovăi între : Et Ego...care însă
restrânge sensul; și Si le grain ne meurt....care însă
lărgindu-l, îl înclină într-o anumită direcție.
Cred
că, totuși, voi rămâne la cel din urmă.
1936
7
septembrie
Be
cufundăm într-un tunel de neliniști din care nu putem vedea,
deocamdată, cum vom ieși. Aseară, înainte de culcare, am citit
câteva capitole din Spiritul legilor. Îmi place scrierea
aceasta a lui Montesquieu, care reține spiritul cititorului și îl
silește să citească încet.
Azi-dimineață
am terminat un articol despre Dabit și l-am dictat doamnei
Aurousseau. L-am primit pe Louis Gevin, căruia ”i-am făcut
morală”. De altfel a primit-o foarte bine. Am ieșit târziu, am
luat prânzul la Lipp, apoi m-am dus s-o iau pe Clara Malraux la
cimitir, la Pere Lachaise. Le spusesem părinților lui Dabit că nu
voi asista la înmormântare; dar mi-a fost teamă să nu se
interpreteze rău absența mea, să nu fie luată drept dispreț...Am
făcut bine că m-am dus. Era multă lume; mai ales oameni din popor
și, ca literați, numai prieteni realmente mâhniți. Emoție foarte
puternică. Tatăl m-a silit să merg lângă el, cu familia cea mai
apropiată. Discursurile lui Vaillant-Couturier și Aragon l-au
prezentat pe Dabit ca pe un partizan activ și convins. Mai ales
Aragon a stăruit asupra deplinei mulțumiri morale a lui Dabit în
U.R.S.S. (pentru cei tineri, U.R.S.S. Rusia sovietică)...
M-am
întors la N.R.F. Cu Gaston și Raymond Gallimard, cu Schiffrin și
cu Clara Malraux; soții Paulhan veniseră și ei la înmormântare.
Mă întorc în strada Veneau după o lungă convorbire în biroul
lui Paulhan.
Scriu
aceasta din datorie. Inima mi-e ca un burete plin de tristețe – și
nu știu încotro să-mi îndrept privirile.
1937
Cuverville,
6 iulie
În
fiecare seară, după „good night”, retras în camera cea mare,
rămân în fotoliu o bună bucată de vreme, fără să fac nimic.
De obicei citeam până noaptea destul de târziu; dar ochii-mi sunt
obosiți, iar lumina e slabă. Atunci îmi las gândul să zboare la
întâmplare; se cheamă că meditez. Nu mai am nici un
proiect în minte; nici unul; și dezocuparea aceasta a gândirii
mi-e grea. Mi-a plăcut întotdeauna lucrul și efortul mi-a adus
întotdeauna desfătare. Poate că ( dar nu aici, unde nimic nu mă
îndeamnă să vreau ceva) voi mai simți cândva gustul unui nou
avânt spre vreunțel, al unei opere pe care să o fac...dar uneori –
adeseori – îmi spun că am spus ceea ce aveam de spus și că
ciclul meu e împlinit. E și ceea ce mă va face să-mi iau rămas
bun fără prea multă greutate.
Să
fie dincolo de vremea sa – iată ce-i dă artistului rațiunea de a
fi. Și de aceea nu accept deloc ca el să nu aibă altă valoare
reprezentativă în afara aceleia de reflectare. El contracarează;
inițiază. Și de aceea, de asemenea, e înțeles la început doar
de câțiva.
1940
9
septembrie
Am
fost mai curajos în scrierile mele decât în viață, respectând
multe lucruri care fără îndoială nu erau chiar atât de
respectabile și făcând caz mult prea mult de judecata altuia. O,
ce grozav mentor aș fi azi pentru cel ce-am fost la tinerețe ! Ce
bine aș ști s-o scot la capăt ! Dacă m-aș fi ascultat (vreau să
spun: eu cel de ieri ascultându-l pe cel de azi) aș fi făcut de
patru ori ocolul lumii....și nu m-aș fi căsătorit. Scriind
cuvintele acestea, tremur ca de o nelegiuire. Pentru că, oricum, am
rămas tare îndrăgostit de ceea ce m-a stingherit cel mai mult și
nu pot jura că însăși stinghereala aceasta n-a scos de la mine
tot ce-i mai bun.
Cred
că e și mai greu să fii drept cu tine însuți decât cu altul.
