POVESTEA CODRULUI
de Mihai Eminescu
Împărat slăvit e
codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Toate înflorind din
mila
Codrului, Măriei sale.
Lună, Soare şi Luceferi
El le poartă-n
a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Şi curteni din neamul
Cerb.
Crainici, iepurii cei repezi
Purtători îi sunt de
veşti,
Filomele-i ţin orchestrul
Şi izvoare spun poveşti.
Peste
flori, ce cresc în umbră,
Lângă ape pe potici,
Vezi bejănii de
albine,
Armii grele de furnici...
Hai şi noi la craiul, dragă,
Şi
să fim din nou copii,
Ca norocul şi iubirea
Să ne pară
jucării.
Mi-a părea cum că natura
Toată mintea ei şi-a pus,
Decât
orişice păpuşă
Să te facă mai presus;
Amândoi vom merge-n
lume
Rătăciţi şi singurei,
Ne-om culca lângă izvorul
Ce răsare sub un
tei;
Adormi-vom, troieni-va
Teiul floarea-i peste noi,
Şi prin somn
auzi-vom bucium
De la stânele de oi.
Mai aproape, mai aproape
Noi
ne-om strânge piept la piept...
O, auzi cum cheam-acuma
Craiul sfatu-i
înţelept !
Peste albele izvoare
Luna bate printre
ramuri,
Împrejuru-ne s-adună
Ale Curţii mândre neamuri:
Caii mării,
albi ca spuma,
Bouri nalţi cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne
rămuroase
Ciute sprintene de munte -
Şi pe teiul
nostru-ntreabă:
Cine suntem, stau la sfaturi,
Iară gazda noastră
zice,
Dându-şi ramurile-n laturi:
- O, priviţi-i cum visează
Visul
codrului de fagi !
Amândoi ca-ntr-o poveste
Ei îşi sunt aşa de dragi !
|
|
|
|
|
|
|
|
