joi, 11 decembrie 2014

CEI CARE AM FOST LA TROIA de Octavian Paler






чайки (160x142, 23 Kb)
CEI  CARE  AM  FOST  LA  TROIA

de  Octavian  Paler


 Această dragoste, această lumină care nu mă cruță care mă obligă să-mi aduc totul aminte și cerul așa cum îl știu, strălucind după ploaie, cerul ca un obraz de copil. Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări. Am fost poate naivi când ne-am suit pe corăbii, am crezut tot ce ni s-a spus, marea fierbea ca sângele nostru și când tăceau valurile nu se auzeau decât vorbele noastre trufașe atât eram de convinși că înțelepciunea e un cuvânt găunos. Apoi corabia noastră a mers prin nopți în care lumina era un fel de amintire ciudată și printre păsări albe care zburau între noi și greșelile noastre si nu ne mai separa de zei decât moartea. De ce trebuia să fiu vinovat când eu n-am vrut decât să ramân credincios ? Uneori vântul mă face să cred că totul a durat doar o clipă, când eram stânjeniți amândoi și nu mai știam ce să spunem, dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări, iar păsările albe care zburau pe mare între umbrele noastre și zei îmi amintesc că acesta sunt și nu altul, aceștia suntem și nu alții, noi care-am fost împreună și singuri la Troia.

 
чайки (160x142, 23 Kb)

 Am lăsat în urmă atâtea mări și greșeli încât mă întreb, de ce trebuiau toate acestea ? De ce ne trebuiau remușcări pentru a învăța să iubim ? De ce trebuiau toate acestea, de ce ? Da, trebuiau. Trebuiau, poate. Trebuia poate să fim mai întâi vinovați pentru a învăța să iubim. Trebuia să greșim pentru a cunoaște sfârșitul greșelii și poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună că știu totul despre iubire și țărm. Nimeni nu va cunoaște vreodată mai bine ca noi ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni n-a pierdut-o și n-a visat-o ca noi. Pentru că nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decât noi cu speranța că-ntr-o zi vom striga: iata țărmul ! Pentru că nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătății luminându-ne mâinile în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine. Și iarăși cerul așa cum îl știu, strălucind după ploaie, și mă întreb, poate, pentru ultima oară. De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decât iubind și mai mult țărmul pe care stau și visez că voi ajunge într-o zi ? Și mai ales de ce suntem noi vinovați că toate acestea au fost ? Când eu n-am vrut decât să rămân credincios. Când noi n-am vrut decât să fim asemenea păsărilor cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

 
чайки (160x142, 23 Kb)

 Dar eu știu că moartea există și există și țărmul, există în zori plaja goală și există urmele care ne fac vinovați, există corăbiile care ne-au dus la Troia și există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă, există amintirile și există pescărușii țipând, există nisipul de care mă lipeam gol la amiază și există locul gol de lângă mine, exsită toate, numai tinerețea s-a dus în acest prea lung asediu al Troiei, în acestă eroare spre care ne-am dus liniștiți. O, gustul ucigas al plecarii.

 
чайки (160x142, 23 Kb)

 Am cutreierat ani în șir mările și când ne-am întors ne-am dat seama cât de puțin ne îndepărtasem de țărm. De fapt, nu ne îndepărtasem deloc. Eram tot acolo și iubeam aceleași lucruri numai că eram mai bătrâni și ne venea greu să surâdem. Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a surâde ușor. Și iubim altfle, mai trist. În rest, suntem aceiași și iubim aceleași lucruri, iubim...

 
чайки (160x142, 23 Kb)

 Suntem obosiți și nu ne mai separă de zei decât moartea. Am văzut cum se golește clepsidra și cineva dintre noi spunea că și mormintele mor, nu numai cei ce-au coborât să le umple, și poate așa trebuie, altfel mormintele ar cuceri toată lumea. Suntem obosiți, dar acum știm ceea ce știu și zeii. Și poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înșine lucrul cel mai important pe care trebuie să-l știe un om. Această dragoste, această lumină și vântul care nu ne cruță, care ne obligă să ne-aducem totul aminte...


чайки (160x142, 23 Kb)







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu