joi, 4 decembrie 2014

RĂZBOIUL TROIAN - Alexandru Mitru din ”LEGENDELE OLIMPULUI” - I




Se povestește că pe-un deal, din Asia de asfințit, în apropiere de strâmtoarea Helespont, s-ar fi înălțat, cândva, un oraș mare și puternic.

Cel care a zidit orașul a fost, după legendă, Ilos, feciorul unui rege, Tros, care-și trăgea obârșia - printr-un voinic - Dardan - din Zeus. Dar de la muntele lui Tros acest oraș, s-a chemat Troia, și țara înconjurătoare - parte din Frigia - Troada.


DEALUL GREȘELILOR

La drept vorbind, locul unde se ridica orașul se zice că s-ar fi chemat-nainte „dealul greșelilor” - deoarece-ntr-o bună zi Zeus s-a mâniat pe Ata, zeiță a greșelilor, și a azvârlit-o din Olimp.

- Din cauza ta, i-a strigat Zeus, greșesc adesea, cum s-a-ntâmplat atuncea, la Mecona, când m-a-nșelat titanul Prometeu. De azi-nainte nu ai voie să mai urci în Olimpul nostru. Vor greși numai pământenii...

Și i-a dat brânci zeiței Ata.

Locul unde a căzut ea a fost dealul din poveste. În căzătură s-a lovit zeița zdravăn, și, de ciudă, a blestemat dealul acela să fie plin de amăgiri, și oamenii să-l îndrăgească - însă s-aducă nenoroc.

I-adevărat, colina asta era un loc fermecător. Se rezema, spre răsărit, pe muntele de piatră, Ida. Iar spre apus se cobora, în pantă dulce, către marea cu valuri azurii.

Fiul lui Tros a hotărât să-nalțe-acolo, pe colină, o fortăreață. A făcut dară sacrificii și i-a-ntrebat pe olimpieni dacă-i vor da încuviințarea. Atunci, din cer, ar fi căzut o statuetă misterioasă, care o-nfățișa pe Atena.

„Palas-Atena este-aceea care-mi va ocroti orașul” - a cugetat regele Ilos, și după ce-a zidit, pe deal, o fortăreață, nu prea mare, a făcut lângă ea un templu. În templu, într-un loc de cinste, a pus această statuetă zisă paladiu-fecioara. Aceasta e prima greșeală, precum se va vedea-n poveste.

Și-au trecut ani câți au trecut, și Ilos într-o zi s-a stins. La tron a urmat fiul său, ce se numea Laomedon.





Regele Priam


PRIAM  SE  URCĂ  PE  TRONUL  LUI  LAOMEDON

Laomedon a fost un rege lipsit de cinste și cuvânt. Lui îi plăcea să aibă slugi, dar nu voia să le plătească. Era hapsân, apucător și fără milă de supuși, cum sunt mai de-obicei toți regii.

Având el multe avuții, a vrut să le ocrotească și să ridice-n jurul Troiei un șir de ziduri cât mai tari. Îi trebuiau lucrători.

Tocmai în vremea când dorea el să ridice-aceste ziduri, s-a întâmplat ca în Olimp mai mulți zei să se răzvrătească. Doreau să-l lege pe stăpân în ștreanguri tari și să-l arunce în Tartarul întunecat. Dar Tetis, fiica lui Nereu, cea cu picioare de argint, aflând urzeala, îl vestise pe tatăl zeilor îndată, și el îi osândise aspru pe răsculații din Olimp. Dintre toți, cei mai greu loviți au fost Poseidon și Apolo. Zeus a hotărât că ei se vor trudi, ca salahori, să-nalțe zidurile Troiei.

Când s-a sfârșit însă zidirea, Laomedon i-a izgonit pe cei doi zei din țara sa, fără să le plătească munca, așa precum făgăduise. La fel, tot fără cuvânt, s-a purtat el și cu Heracle. Pentru asemenea greșeli, Laomedon și-a pierdut tronul. Cei mai mulți dintre fii săi au fost uciși în bătălii. I-a rămas numai un fecior , care căzuse prizonier. Acesta era cel mai mic. Se numea la-nceput Podarec. Mai târziu i s-a zis priam.

Iar Priam, revenind la Troia, a luat de soață pe-o prințesă gingașp, bună, devotată, pe care o iubea nespus. Hecuba se chema copila.

S-a urcat deci Priam pe tron - iar soața sa i-a dăruit cincizeci de fii, frumoși ca zeii, și-un număr mare de copile.

Atâta doară că atuncea când trebuia să vadă lumea unul dintre feciorii săi, Hecuba a avut un vis; și se făcea c-ar fi născut nu un copil, ci-o torță aprinsă. Flacăra torței se-ntindea până ce cuprindea orașul și-l mistuia în întregime.


FIUL  NOU-NĂSCUT  DE  HECUBA  ESTE  PĂRĂSIT  PE  MUNTELE  IDA

Priam aflând de acest vis, i-a întrebat pe niște preoți;  și ei l-au sfătuit să-l ducă pe fiul nou-născut în munte; și, după datina străbună, față de fii nedoriți, să-l lase-acolo pe o stâncă. Fiarele, vulturii, șerpii vor ști pe urmă ce să facă, fără ca tatăl să-și mânjească mâna cu sânge de copil.

Priam a ascultat de sfatul preoților. A luat băiatul. L-a-ncredințat unui păstor. Și el l-a părăsit pe-o creastă a muntelui cel înalt, Ida. Dar, peste patru sau cinci zile, trecând păstorul iar pe-acolo, a văzut - nu-i venea să creadă ! - pe fiul regelui Priam sugând de zor la o ursoaică.

Înduioșat, a luat păstorul pe-acest copil plin de noroc și l-a dus la coliba sa. Acolo l-a crescut în taină, căci, dacă regele afla, îi aștepta desigur moartea și pe păstor și pe băiat.

Crescând, acest fecior de rege s-a tocmit și el tot păstor, ca tatăl adoptiv, la Priam. Mâna cirezile de vite, la fel ca toți ceilalți păstori, și nu știa că el e fiul aceluia ce stăpânea aceste bogății pe Ida.

Ba se mai spune că flăcăul era nespus de inimos. Îi era drag de animale și le păzea de hoți și fiare cu-atât de multă vitejie încât păstorii l-au numit, din cauza asta, Alexandru.

...Și, cum trecuse vreme multă de când Priam își aruncase fiul cel nedorit pe Ida, trebuia, după străvechi datini, să facă-n cinstea lui serbări. Organizase deci, în Troia, slujbe și jocuri și întreceri. Iară ca premiu, în întreceri, oferea cel mai mare taur pe care-l avea în cirezi.

Dar taurul făgăduit era crescut chiar de Alexandru. Tânărul ținea mult la taur. Și, fiindcă Priam i-l ceruse, a hotărât să-l recâștige, luând și el parte la întreceri.

Într-adevăr, prin iscusință și vitejie, Alexandru i-a biruit pe toți ceilalți tineri. Taurul l-a câștigat el, și, fiind sărbătorit la curte de Priam, Hecuba și ceilalți l-au întrebat: de unde este și cum îl cheamă ?...Și bineînțeles că vorba aduce după sine vorbă și întrebarea, întrebare. Și toate-acestea duc, la urmă, la dezlegarea unor taine. Destul că priam a aflat că Alexandru i-e fecior. Bucuria regelui Troiei n-a fost mică. I-au dat pe loc haine de preț. Au închinat în cinstea lui. Și l-au chemat, nu Alexandru, cum îi ziseseră-nainte, ci Paris, nume care-nseamnă rudă de-aproape, regăsită.


Paris pe când era păstor


MĂRUL  DISCORDIEI  CADE  ÎN  MIJLOCUL  NUNȚII  ZEIȚEI  TETIS  CU  PELEU

Pe când se petreceau în Troia aceste întâmplări, faimosul Hiron din legendă, zeii, în fruntea lor cu Zeus, petreceau strașnic la o nuntă.

Se cununa zeița tetis, cea cu picioare argintii, cu un voinic numit Peleu, un rege din Tesalia. De fapt, și Zeus și Poseidon pețiseră pe nereidă. Dar Prometeu le prorocise că ea va naște un fecior, care își va întrece tatăl în vitejie și putere. Asta nu le era pe plac nici lui Poseidon, nici lui Zeus. Mai ales Zeus, se temea de fii lui, să nu-l doboare, precum făcuse el cândva tatălui său, bătrânul Cronos. Și, ca să scape de buclucuri, se învoise ca Peleu să fie mirele lui Tetis.

Și-acuma începuse nunta. Zeii cântau și dănțuiau cu nimfe și cu pământene. Apolo le suna din liră. Dionisos le turna vin și Momus, zeul caraghios, le făcea strâmbături destule...și toți râdeau cu poftă încât se zguduiau pământul, marea și cerul cel înalt cu luna și cu stelele.


De fapt, nu toți râdeau cu poftă...Căci la intrarea peșterii sta Eris cea posomorâtă, zeița care proteja discordia, cearta și bârfa, zeița care uneltea ca-n lume să nu fie pace și înțelegere deplină.

Zeița asta preahidoasă, nesuferită tuturor, ședea deci și privea cu ură la cei care se desfătau. Și, pentru că zeița Tetis nu o poftise la ospăț, dorind să fie armonie și bunăvoie-ntre meseni - gândea cum să le strice cheful.

Și dintr-o dată a rânjit. Găsise hâda iar o cale. Încălecând pe un balaur, zburase-n țara hesperidă. Luase din grădina de aur un măr. Mărul cel mai frumos. Pe el scrisese cu cerneală de aur, mai strălucitoare decât lumina de amiaz, trei vorbe bine ticluite. Scrisese: „Celei mai frumoase”.

S-antors apoi la peșteră; și-a vârât capul înlăuntru, cu limba roșie ca para strânsă-ntre colții ruginiți; iar brațu-i a zvârlit cu grijă mărul acela-ncondeiat între zeițele ce-n horă alunecau, ca într-un zbor.


ÎNCEPE  CEARTA  ÎNTRE  CELE  TREI  ZEIȚE

L-o fi văzut, pesemne, Hera sau Afrodita sau Atena. L-au ridicat și au citit slovele-acelea otrăvite, scrise de certăreața Eris, și fiecare-o fi rostit:

- E mărul meu ...Dați-l încoace !...

- Ba e al meu, că-s mai frumoasă !...

- Nu-i al nici uneia...I-al meu...Zeus...nu vrei tu să ne faci dreptate ?...

Și tot așa...Nu știți cum este atunci când pornește sfada ? Fețele-s parcă  sunt schimbate. Vocile-s tari și ascuțite. Răsună vorbe deloc blânde, sudălmi și uneori blesteme.

Așa și cele trei zeițe strigau mereu spre adunare să li se spună care este cea mai frumoasă dintre ele. Zeii erau prevăzători. Să spună Hera sau Atena, se supără rău Afrodita. Să zică-atunci că Afrodita, se mâniau zeița Hera, ca și Atena, deopotrivă.

- Știți ce ? a spus mărețul Zeus. Un singur om poate s-arate care-i deplinul adevăr...

- Cine-i acela ? au zis ele, întărâtate, într-un glas.

- E Paris...Paris de la Troia, cel ce se află-acuma pe Ida. S-a dus ca să-și revadă-n munte cirezile ce le-ngrijea, pe când era un păstor simplu.

- Cum îl găsim ? a întrebat zeița Hera.

- Hermes, pristavu-mi de credință, vă va călăuzi pe toate, i-a răspuns Zeus. Hermes ! Călăuzește-le spre Ida și arată-le cine e Paris ! Și fă ce-oi face ca flăcăul să dea zeițelor răspuns.

Dar Hermes, preașiretul Hermes, era neântrecut la toate.

- Lasă, stăpâne, i-a grăit, să nu ai nici un fel de grijă. Voi ști eu să-mi fac bine slujba, și Paris o să dea răspunsul, chiar astăzi, după cum ți-e voia...

Și - pentru că nunta cea mare, oricum, tot fusese stricată de Eris, zeița vrajbei, care juca de bucurie în fața peșterii lui Hiron - Hermes a spus către zeițe:

- Veniți cu mine să v-arăt pe tânărul judecător, feciorul regelui din troia. El o s-aleagă dintre voi pe-aceea care-i mai frumoasă.

Și Hermes cu zeițele s-au urcat pe un nor de aur. Norul s-a ridicat în slăvi, și n-au trecut decât trei clipe și norul a ajuns pe Ida.

http://s3-eu-west-1.amazonaws.com/lookandlearn-preview/XM/XM10/XM10044/XM10044773.jpg

PARIS  DĂ  AFRODITEI  MĂRUL  DE  AUR


Paris pășea pe un munte singur.Înduioșat își amintea de vremea când era păstor.

Cerul era abia-nroșit de zorii care se vesteau. S-auzeau mugete de tauri, ce tropoteau către pășuni. Și diamante, stropi de rouă, luceau pe ierburile moi.

Deodată s-au ivit din slavă zeițele înverșunate, având pe Hermes între ele. Și Hermes a grăit spre Paris:

- Ia stai, voinice, și ne spune care zeiță-i mai frumoasă: Atena mult preaânțeleaptă, sau Afrodita, drăgălașa, ocrotitoare a iubirii, sau poate însăși mândra Hera, stăpână-n marele Olimp, fiind soața regelui ceresc ? Cui i-ai da tu mărul de aur, pe care-l vezi în mâna mea ?

Văzându-se-n încurcătură, Paris a vrut întâi să fugă. Numai Hermes l-a ținut, apucându-l de după umeri. Și, vorbindu-i cu meșteșug, l-a sfătuit să stea pe loc și să răspundă mai degrabă.

Zeițele și-au arătat lui Paris toată frumusețea. Ba, fiecare dintre ele i-au mai făgăduit și o răsplată cât mai bună, dacă voinicul le-o alege. Astfel, soața lui Zeus, Hera, i-a spus că o să-l facă rege, nu în Troada sau în Frigia, ci peste toată Asia. Și, după Zeus, el va fi cel mai puternic pe pământ. Palas-Atena i-a promis să-l facă învingător în lupte și înțelept ca nimeni altul. Iar Afrodita i-a rostit că ea-l va face fericit, dându-i de soață o regină. Regina e mândra Elena, cea mai frumoasă-ntre femei, fiica lui Zeus și a Ledei.

Și Paris n-a mai stat pe gânduri. A dat în lături și puterea cu care-l îmbiase Hera, și-nțelepciunea de la Palas, și a ales numai plăcerea dăruită de dragoste - făcând, de-asemeni, o greșeală.

- Cea mai frumoasă-i Afrodita, a răspuns el zeului Hermes. Și, luând mărul discordiei, l-a dat zeiței dragostei.

După această întâmplare, zeițele Hera ți-Atena au plecat tare supărate. Ele-au jurat să se răzbune nu numai pe tânărul Paris, ci pe întreg orașul Troia.

N-a rămas decât Afrodita, care l-a și-ndemnat pe Paris să plece în cetatea Sparta, unde domnea un rege prieten, soțul Elenei cea frumoasă. Și s-o răpească pe Elena, regelui prieten, Menelau.




RĂPIREA  ELENEI  CEA  FRUMOASĂ

Și Paris s-a înflăcărat. Pierzându-și orice stăpânire și chibzuire mai adâncă, s-a însoțit c-un alt voinic și s-au călătorit spre Sparta. Flăcăul care-l însoțea era odrasla Afroditei și-un prinț păstor, Anhise, tot din tulpina dardaniană. Numele lui era Enea.

Și, după o călătorie destul de lungă și de grea, tinerii au ajuns în Sparta. Aici regele Menelau i-a primit bine, ca pe prieteni. El tocmai trebuia să plece cu niște treburi din oraș. Pornea către insula Creta. Și a rugat-o pe Elena să aibă grijă de voinici, în timpul cât o să lipsească.

Dar cum s-a-ndepărtat din Sparta soțul Elenei, Menelau, s-a și ivit din cer un car, ce era tras de porumbițe și-o aducea pe Afrodita.

În urma ei venea și Eros, zeul iubirii cel viclean, cu aripile lui de aur. Zeița i-a vorbit Elenei, ținând-o blând de după umăr, despre-nsușirile lui Paris. Prin vrăji, numai de ea știute, zeița l-a făcut pe Paris mult mai frumos decât era. Iar Eros a țintit pe soața lui Menelau, în inimă, cu-o săgeată-nveninată, și a făcut-o să-ndrăgească pe fiul lui Priam din troia. Elena și-a uitat de casă, de soț, de prieteni, de popor. S-a urcat pe corabia unde-o-mbia Paris să vie, și-amândoi au pornit spre Troia.

Când s-a-ntors Menelau la Sparta, mai, mai că nu-i venea să creadă că nu-și mai regăsește soția. Supușii i-au povestit tot.

De supărare, și-a izbit fruntea de lespezi și de ziduri. Inima-i s-a făcut cărbune. Și din nimica n-a pierit, căci își iubise mult soața. Însă, fiind el un om puternic, și-a adunat iarăși simțirea. Și-ndemnat de zeița Hera, a plecat să se sfătuiască cu fratele său, Agamemnon, rege în Argos, la Micena. L-au luat cu ei la sfat pe Nestor, alt rege înțelept, din Pilos.


SFATUL  ÎNȚELEPTULUI  NESTOR

Iar Nestor le-a reamintit despre Elena că de mică fusese pricină de ceartă. Era atât de frumoasă, încât la doisprezece ani a fost răpită de tezeu. A fost nevoie să pornească cei doi voinici: Castor și Polux, un război mare cu Atena, și, eliberând-o, s-o aducă iar în orașul părintesc.

Când s-a făcut ceva mai mare, a trebuit să se mărite. Și Tindar, fostul rege-al Spartei, a dat de veste în Elada că-i caută un bărbat Elenei; și-acest bărbat îi va urma pe jilțul său regal, din Sparta. Deci, câți sunt dornici s-o pețească, să vină în orașul lui.

Dar ce credeți ?  N-au venit unul sau doi, cum credea Tindar. Știind-o toți așa frumoasă, s-au grămădit vreo nouăzeci de regi și cei mai mari eroi. Unii bogați, alții puternici sau înțelepți sau iscusiți. Și fiecare și-o dorea. Regele Tindar s-a temut că fata alegând pe unul, ceilalți or vrea să se răzbune, și s-o isca vreo-ncăierare. Atunci, la sfatul lui Ulise, regele insulei Itaca, i-a pus pe cei veniți să jure c-or să respecte hotărârea pe care o va lua Elena. Ea era liberă s-aleagă pe tânărul care-i plăcea. Și dacă vreunul dintre ei ar fi-njosit pe cel ales și ar fi vrut să-i fure soața, ceilalți erau datori să sară și să-i dea sprijinul cu oastea.

Au jurat câți au fost acolo. Elena l-a ales, pe urmă, pe Menelau, un tânăr chipeș, Tindar l-a ales urmaș. Au făcut nunta. Și toți ceilalți au plecat liniștiți acasă. Dar jurământul a rămas.

- Și-acuma uite,-a venit vremea, a grăit înțeleptul Nestor, că Menelau a fost jignit și soața lui i-a fost răpită. Deci, cei care am jurat atunci suntem datori să-l ajutăm...

Însă tot Nestor i-a-ndemnat ca, mai-nainte de război să-ncerce o ămpăcăciune. Să-i ceară deci regelui Priam să-napoieze pe Elena și avuția ce fusese luată de Paris, de la Sparta.

Priam l-a întrebat pe Paris; dar Paris nici n-a vrut s-audă.

- Elena e soția mea, a strigat el cu îndârjire. N-o dau pentru nimic în lume. De-ar fi să-nceapă un război...

Și, aflând știrea, Agamemnon a chemat regii din Elada să-i vie toți într-ajutor. Să-l răzbune pe Menelau.

Mărul discordiei, pe care îl aruncase reaua Eris, stârnise ura-ntre zeițe. Ele îi ațâțau pe regi. Și regii porunceau mulțimii să se jertfească pentru ei. Poftele lor și certurile făceau din nou să curgă sânge.

Se-ncepea deci războiul Troiei. Războiul cel mai crunt de care se povestește în legende.

Învinșii și învingătorii vor suferi deopotrivă și vor pieri aproape toți, lăsând o jale fără margini în Europa și-n Asia..


ULISE  SE  PREFACE  CĂ  E  NEBUN

Dar pân-atunci să amintim că Menelau și Agamemnon, cei doi feciori ai lui Atreu - numiți de-aceea și atrizi - tot trimeteu soli din țărm în țărm, chemând pe regi, cu oastea lor în vestitul oraș Aulida.

Astfel, în insula Itaca, o insulă sărăcăcioasă, unde domnea pe-atunci Ulise, plecase grabnic Palamede, un fiu al regelui Eubeei.

- Avem nevoie de Ulise, spunea trufașul Agamemnon. Este isteț și priceput. Ne poate sfătui la multe. El este cel care a dat ideea, mai de mult, în Sparta, ca regii să-și jure credință și sprijin de va fi nevoie...

Însă de la acea-ntâmplare trecuseră atâția ani. Omul se schimbă între timp. Ulise se căsătorise cu o copilă, Penelopa, o vară bună a Elenei. Ba dobândise și un prunc, numit de mamă Telemah. Iar pruncul era încă-n fașă. Deci nu-i era deloc pe plac să-și mai primejduiască viața, pentru a-și ține jurământul. Nu-i mai era pe plac războiul și se gândea că nu e drept să moară oameni cu duiumul pentru o ceartă-ntre regi.

Și, aflând el că a venit în insulă prințul Eubeei, s-a prefăcut că e nebun.

A înjugat la plug, alături, un cal schilod și un asin; și-apoi cu ochii rătăciți, bolborosind răzlețe vorbe, Ulise se făcea că ară și nu-l cunoaște pe trimis.

Iar când trimisul Palamede îi rostea vorbe pe-nțeles, el se făcea că nu-l aude și arunca pe brazdă neagră, în loc de boabe de secară, niște grunji mărunțiți de sare.

Atâta doar că Palamede era destul de înțelept și a băgat ușor de seamă că vrea Ulise să-l înșele. S-a dus în grabă la palat. A luat copilul lui Ulise, pe drăgălașul Telemah, și s-a întors cu el pe câmp. L-a așezat pe Telemah în drumul plugului de lemn.

Când a văzut Ulise însă că plugul său va reteza trupul micuțului Telemah, și-a oprit calul și asinul - și a grăit lui Palamede:

- Da !...Ai ghicit. M-am prefăcut. Nu mai vreau să pornesc la luptă...Războiul nu-mi mai este drag. Nu vream să se mai verse sânge și să călcăm cetăți străine, pentru o toană de regină și pentr-un prinț nechibzuit. Vreau să trăiesc în tihnit acasă lândă iubita-mi Penelopa și lângă fiu-mi Telemah.

Dar, neavând totuși ce face, Ulise s-a gătit de drum, ca să-și păstreze jurământul, lăsând în urmă casa dragă, copilul mic, încă în fașă, și pe soția-i credincioasă, pentru un timp îndelungat.


ÎN  CĂUTAREA  LUI  AHILE

Însă vestitul profet Calha îi spusese lui Agamemnon că nu vor cuceri cetatea regelui Priam cel bogat, de nu or să atragă-n luptă pe neîntrecutu-Ahile.

Acest Ahile era fiul frumoasei nereide Tetis, cea măritată cu Peleu, regele din Tesalia.

La nunta ei zvârlise Eris între zeițele-olimpiene mărul discordiei, pe care îl dăruise Afroditei fiul lui Priam, mândrul Paris.

Zeița nereidă tetis știa că pruncul său Ahile va crește mare și puternic. Va fi viteaz ca nimeni altul. Numele său o să rămână nemuritor în bătălia dată sub zidurile Troiei. Dar lui îi hotărâse Moira - destinul cel ne-nduplecat - să-și piardă zilele acolo.

Și cunoscând această taină, zeița Tetis, mama sa, căuta să lupte și cu Moira și să scape pe Ahile de soarta care-l aștepta.

În acest scop, încă de mic, îi ungea trupul cu ambrozie, ca să-l facă nemuritor. Îl vâra-n flăcări ca să-l călească. Ba, într-o noapte, s-a dus până la Hades în Infern. Acolo și-a scăldat în Stix, râul cel înfricoșător, pe pruncul său abia născut.

Atât c-atunci când îl vârâse ăn flăcări, pentru a-l căli, și când îl scufundase-n râu, Tetis își ținuse copilul de un călcâi, călcâiul stâng.

Își scăldase copilu-n Stix, pentru ca nici un fel de armă să nu-i poată răni trupul. Nu se gândise însă Tetis că, apucându-l de călcâi, locul acela-i va rămâne pe totdeauna necălit.

În acest fel fiul zeiței nu mai putea fi doborât, decât dacă, era lovit în locul necălit în Stix.

Acum când are loc povestea, Ahile se făcuse mare. Ca și mulți alți eroi de seamă, fusese dat de mititel bătrânului centaur Hiron, ca să-l învețe meșteșugul armelor și al vânătoarei.

Se povestește că la Hiron fiul lui Tetis s-a hrănit doar cu măduvă și cu creier de pui de urs și cu ficat de leu năprasnic. Nici nu se ridicase. Ahile mai mult de-o șchioapă și lupta ca un bărbat, ucigând fiare prin codrii de pe Pelion.

Iar când fugea, putea să-ntreacă  și căprioara cea mai iute și cea mai sprintenă din munți. Nu vă mai spun că învățase să cânte minunat din gură, acompaniindu-se cu lira. Iar viersul lui vrăjea pe oameni și chiar pe zeii din Olimp.

Pe-acest flăcău vroiau să-l aibă, în război, lângă ei, atrizii la ceasul când vor izbi Troia. Iar Agamemnon trimisese, de astă dată pe Ulise, să-l caute și să-l cheme-n luptă pe fiul regelui Peleu și al gingașei nereide, cea cu picioare de argint.


UN  FLĂCĂU  ÎMBRĂCAT  ÎN  HAINE  DE  FATĂ

Însă, aflând zeița Tetis de planul lor, s-a temut strașnic că fiul său își va da viața în fața zidurilor Troiei.

Îngrijorată, a ieșit din marea verde și adâncă. L-a chemat lângă ea pe Ahile și văzându-l, i-a glăsuit:

- Te du fără nici o zăbavă în insula unde domnește regele prieten Licomede. Acolo ai să te ascunzi în haine femeiești, Ahile...Cum de ești alb la chip, frumos, nimeni nu o să deosebească pe fetele lui Licomede de fiul regelui Peleu...

Ahile s-a împotrivit. Dar mama, Tetis, i-a cerut să-i dea-ntrutotul ascultare.

Și, cum Ahile-și iubea mama și nu vroia s-o necăjească, a pornit către insulă. Iar Licomede, regele, sfătuit de zeița tetis l-a-nveșmântat pe flăcăiandru în haine albe, femeiești și l-a ascuns într-un palat, unde stăteau fetele sale.

În acest timp, și Agamemnon și Menelau, bătrânul Nestor și Palamede și Ulise îi căutau urma lui Ahile și nu puteau să i-o afle.

De n-ar fi fost prorocul Calha, care vedea în depărtare, n-ar fi putut să-l mai găsească. Dar Calha i-a vestit pe regi că odrasla zeiței Tetis i-adăpostit de Licomede.

Ei, cine să meargă pân-acolo ? Cine să-l afle pe Ahile între frumoasele copile ale regelui Licomede ?


ADEVĂRUL  IESE  LA  IVEALĂ

S-au sfătuit și s-au gândit să îl trimeată pe Ulise, stăpânul insulei Itaca. El nu venise cu plăcere. Fusese chiar silit să plece. Însă acuma se găsea în tabăra lui Agamemnon și, potrivit vechilor datini și jurămintelor făcute, trebuia să dea ajutorul atrizilor să biruiască prin minte și prin vitejie.

Ulise s-a schimbat de haine, făcându-se neguțător. S-a dus apoi către palatul regelui Licomede, purtând cu el salbe de aur, brățări, cercei, văluri alese. Însă, între aceste toate, vârâse și un coif, un scut și-o suliță strălucitoare.

Fetele regelui s-au strâns numaidecât să vadă marfa, și între ele se grăbise și flăcăul zeiței Tetis. Ulise cerceta cu ochii să vadă unde e băiatul, însă nu deslușea deloc. Atunci le tot întindea marfa și le=mbia s-aleagă salbe, brățări sau văluri, după plac. Toate prinseseră în mâini bijuterii scânteietoare și văluri, care mai de care mai albe, mai frumos brodate. Numai Ahile se uita cu jind, la armele de-aramă, la scut , la suliță și coif.

Ți tot atunci, însoțitorii lui Ulise, ce rămăseseră la porți, au început să sune tare din trâmbițe și din chimvale. Fetele au fugit speriate, crezând că-ncepe vreun război. Însă Ahile-a luat o lance și s-a repezit spre porți, gata să apere palatul.

Văzând că planul reușise, Ulise a grăit spre rege:

- Acesta nu e fata ta. E un voinic numit Ahile. Lasă-l să plece la război, unde îl cheamă Menelau. Să-și dovedească voinicia. Este rușine să rămână ascuns, în văluri, printre fete...

- Adevărat, a spus Ahile. Nu sunt fecioară, sunt flăcău. Potrivit jurământului făcut de tatăl meu, Peleu, la nunta frumoasei Elena, am datoria să-l ajut pe Menelau să se răzbune,  chiar dacă eu o fi să mor.

Apoi și-a smuls vălul alb și cununița de pe plete, și-a pus în schimb coiful lucios, cu creasta fâlfâind în vânt. A luat în mână-o sabie și a plecat după Ulise.

Se zice că a mai primit de la tatăl său, Peleu, o platoșă și niște arme. Peleu le căpătase toate de la zeii nemuritori, la nunta cu iubita-i Tetis. A mai primit o suliță, cu însușiri miraculoase, de la bunul centaur Hiron, și o pereche de cai albi de la poseidon furtunosul, aprigul zeu al mărilor.

Așa s-a-nfățișat Ahile în portul  renumit Aulida, unde, precum ne spun poeții, se adunaseră, la țărm, o mie o sută optzeci și șase de corăbii, purtând pe ele peste-o sută de mii de oameni înarmați.


ZEII  CER  O  JERTFĂ  LA  PLECARE

Regii erau în fruntea oastei - în care trase de cai ageri - purtând pe ei armuri bogate, platoșe bune de aramă împodobite și cu aur, având pe cap coifuri înalte cu coamele din păr de cal și colți lucioși, albi, de mistreț. În mâini aveau arme de pe săbii cu tecile de-argint, lănci lungi, tăioase, de aramă, pulpare pe picior și scuturi. Oștenii cei de rând luptau numai cu suliți și prăștii. Ei trebuiau să se supună poruncilor, destul de aspre, date de regi sau basilei.

Oastea cea mare se-mpărțea pe triburi, fratrii și pe ginți.

Iar dintre regi cei mai de seamă erau viteazul Agamemnon și Menelau, fratele lui, feciorii regelui Atreu; apoi preaînțeleptul nestor. Urmau Ulise cel isteț și Diomede preacuviosul și Aias de la Salamina și  un alt Aias din Locrida și Palamede și Patrocle și Filoctet, și câți, și câți...Dar între ei lucea Ahile cu oastea lui de mirmidoni, ca un luceafăr între stele. Atât era de ne-ntrecut în meșteșugul armelor.

Numai că flota asta mare - cântată-n vechile legende - de la-nceput a fost lovită de mari furtuni ce-o răvășeau, când încerca să iasă-n larguri. Iar mai târziu, după furtuni, vântul a contenit să sufle și pânzele s-au moleșit ca niște aripi ostenite. Flota n-a mai putut să părăsească țărmul aulic vreme lungă și mulți oșteni zăceau de friguri și alte boli misterioase.

Ca să cunoască adevărul - de ce nu puteau să pornească înspre Troada către Asia - regii l-au întrebat pe Calha. Calha le-a spus că o zeiță, anume Artemis, fecioara,  e supărată rău pe el, pentru că regele Agamemnon îi ucisese o căprioară, care-i era zeiței dragă. Deci, dacă vor să reușească în întreprinderea lor gra, regele trbuie să-și  jertfească pe o copilă, Ifigenia.



PLECAREA  SPRE  ASIA

Silit de cei din jurul său, regele a trimis un sol la Clitemnestra, soața lui, sora Elenei cea frumoasă, și i-a cerut să îi trimită pe fata sa, pe Ifigenia, zicând că vrea să o mărite cu fiul lui Peleu, Ahile.

Când a sosit corabia, purtându-le pe Ifigenia și pe regina Clitemnestra, Agamemnon nu le-a ieșit nici măcar în întâmpinare.

Oștenii-au smuls-o pe copilă de lângă mamă și au dus-o într-un sanctuar, s-o pregătească pentru groaznicul sacrificiu.

A plâns zadarnic Clitemnestra. Regele-și ascunsese fruntea sub un vețmânt întunecat. Nu vrea să-și vadă nici soața și nici copila mult iubită. Porunca dată de zeiță trebuia iute-ndeplinită, ca flota să poată porni și oștile să biruiască...

Câțiva voinici au vrut s-o scape și au luat armele în mâini.

Însă copila i-a oprit, cu ochii înecați în lacrimi:

- Nu vărsați sânge în zadar. Mă voi jertfi de bunăvoie ca tatăl meu să biruiască în luptele înfricoșate, ce vor urma foarte curând, după ce eu n-am să mai fiu...

Și singură s-anfățișat marelui preot să o-njunghie.

Preotul și-a înălțat cuțitul ca să-i străpungă inima, în timp ce regele Agamemnon gemea îngenunchiat pe lespezi, iar mama fetei se zbătea în mâinile oștenilor.

Numai că-n clipele acelea, Artemis s-a înduplecat. Și-a amintit că Ifigenia îi aducea adesea jertfe, jurase să nu se mărite și să se facă preoteasă într-un lăcaș sacru al ei. Zeița s-a înfățișat  la locul jertfei și a smuls-o pe Ifigenia. A dus-o într-un templu-al său, într-o pădure din Taurida, unde-a făcut-o preoteasă. Iară în locul Ifigeniei, spre ușurarea tuturor, a pus zeița o cerboaică.

Și, după ce s-au săvârșit slujbele către Artemis, vântul a-nceput să bată. Flora a lunecat pe ape către troada depărtată și regii s-au înveselit.

E drept că au mai poposit și pe-alte țărmuri unde oastea și-a prăpădit câțiva oșteni. Dintre aceștia cel mai greu i-a durut faptul c-au pierdut pe Filoctet , acela ce primise-n dar de la Heracle armele lui biruitoare. Filoctet a rămas în Lemnos. Fusese rău mușcat de-un șarpe și suferea îngrozitor. Rana lui mirosea urât. Oștenii nu puteau să-ndure acest miros nesuferit.

În sfârșit, după multe zile și rătăciri și vânturi rele, corăbiile aheiene au ajuns lângă Asia. Trebuiau numai să debarce. Dar nimeni nu-ndrăznea să sară pe țărmul regelui Priam,  fiindcă prorocul le spusese că primul care va atinge pământu-acesta va muri.

Ce-i de făcut ? Stăteau cu toții pe punți și nu voiau să sară.

Atunci ce i-a trăsnit prin minte istețului de la Itaca ? Să dea exemplu celorlalți, fără să se primejduiască. A aruncat un scut pe țărm și a sărit, da-n așa fel, încât să n-atingă pământul, ci numai scutul de aramă. Astfel el a sărit întâiul și nu i s-a-ntâmplat nimic. Ceilalți oșteni, văzând că sare regele insulei Itaca, rămânând teafăr, neatins, și-au făcut vânt de-asemenea.





Vasele grecești în drum spre Troia


SE-AȘEAZĂ  TABĂRA  AHEIE

Cel care i-a întâmpinat a fost eroul troian, Hector, cel mai voinic și mai viteaz dintre odraslele lui Priam. Și Hector și-a azvârlit lancea către oșteanul Protesilau, care-a-nroșit numaidecât, cu sângele-i, glia troiană. De fapt, Hector vroia s-atingă cu lancea chiar pe Ulise. Însă Ulise s-a ferit. În urmă-i venea Protesilau. Și lancea i s-a-nfipt în piept, fiind cel dintâi dintre războinici căzut pe țărm, în fața Troiei.

Pe urmă a sărit Ahile, urmat de prietenu-i Patrocle, și cei doi Aias, și alți regi, care s-au și încins la luptă.

Oștenii regelui troian au trebuit să se retragă și să se-nchidă în cetate.

Mult mai departe de cetate și-au făcut grecii tabăra. Tabăra era mare și întinsă, cu mii și mii de corturi. Iar în mijlocul taberei era o piață foarte largă. Aici se adunau oștenii în fața cortului regal, a celui care conducea întreaga oaste, Agamemnon. În apropiere, lângă piață își ridicase cortul său și preaistețul din Itaca. El era dornic să audă, să afle și să știe tot. de aceea își pusese cortul în așa chip, încât nimica din ce se petrecea în piață să nu scape privirii sale.

În schimb, la cele două margini, în locurile cu primejdii, și-au făcut corturile lor regele de la Salamina, voinicul Aias și Ahile. Ei și-au pus corturile astfel, dorind să stea mereu de strajă la cele două capete ale întinsei tabere.

Spre partea unde era Troia, tabăra mai era ferită de un val mare de pământ și-un șanț săpat foarte adânc.

Războiul dintre oastea greacă și cea troianăs-a-nceput.

O !...Mintea parcă se-nfioară de cât sânge a curs la troia. Oștenii-aduși din grecia și cei pe care-i trimetea regele Priam din cetate se ucideau unii pe alții, după voința regilor.








Hector își ia rămas bun de la Andromaca și pleacă în întâmpinarea grecilor



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu