Elena pe zidurile Troiei
NOUĂ ANI DE LUPTE SÂNGEROASE
Dar dup-o altă prorocire, Troia, cetatea-mbelșugată, urma să sufere asediul vreme-ndelungată, nouă ani, mai înainte ca oștenii lui Agamemnon s-o cuprindă și s-o distrugă-n întregime.
În acest timp, destule glasuri cereau să se curme războiul, să nu mai curg-atâta sânge pentru Elena cea frumoasă, răpită de troianul Paris.
Astfel, în Troia, o copilă a regelui priam, Casandra, o preoteasă a Atenei, le arătase tuturor că va urma nenorocirea. Oștirea le va fi zdrobită. troia va cădea ruinată, și-aproape toți vor fi uciși.
La fel, în tabăra aheie, îi sfătuia des Palamede pe regi și pe eroi să curme acest război încrâncenat care cerea prea multe jertfe.
Dar nici în tabăra troiană Casandra n-avea ascultare, și nici la greci n-avea crezare mult chibzuitul Palamede.
Ba, profitând de întâmplare, Ulise a vrut să se răzbune pe Palamede ce venise și âl chemase din Itaca și-i dovedise șiretenia pe când se prefăcea nebun.
În sinea lui gândea așa:„Tu m-ai făcut să plec de-acasă, să-mi las soția și copilul, să lupt aici pentru atrizi. Eu nu mai pot părăsi lupta căci sunt legat prin jurământ. Vreau să te saturi de război, și de atrizi, și să plătești”...
...Și-a-nceput să-l învinuiască pe Palamede de trădare. Ulise era vorbitor fără pereche-ntre elini. A fost crezut. Și Palamede a fost luat și osândit la moarte cruntă: să fie doborât cu pietre.
Așa a plătit Palamede, care-i chemase la război și pe Ulise și pe alții. Și luptele au dăinuit din ce în ce mai sângeroase.
Ahile și Hector la Troia
CEARTA DINTRE AHILE ȘI AGAMEMNON
Iar anul cel de-al zecelea e povestit de regele poeților elini, Homer. În acest an a venit Hrises, preot al zeului Apolo, cerând regelui Agamemnon să-i de-napoi pe fata lui: Hriseis, ce-i fusese luată ca roabă de niște oșteni. regele l-a gonit pe Hrises cu vorbe grele și-mbrânceli. Atunci preotul s-a rugat de zeul său să-i pedepsească pe aheii cei înfumurați.
Hrises rugându-se la zei
Apolo, ascultându-i ruga, și-a întins arcul și-a țintit în tabăra lui Agamemnon. În toată tabăra aheie ciuma a năpădit cu furie. Mureau ca muștele oștenii. Zilnic mureau sute și mii.
Durase molima aceasta ceva mai mult de nouă zile, când Calha i-a vestit pe regi că molima nu v-a-nceta, decât în clipa când Hriseis, robita fiică a lui Hrises, va fi-napoi la tatăl său.
Ahile, auzind vestirea, s-a-nfățișat în adunare și i-a cerut lui Agamemnon, cel ce era stăpânul fetei, să i-o dea înapoi lui Hrises, și astfel molima să piară.
Ahile redându-i lui Hrises fiica, Hriseis
Regele, fiu al lui Atreu, nebiruitul Agamemnon, s-a supărat însă nespus și a rostit către Ahile:
- Pentru c-Apolo îmi ia roaba, iar tu, Ahile, îl ajuți, voi lua, în schimb, pe roaba ta, Briseis ce îmbujorată, care îți etse atât de dragă...
Degaba Nestor și cu alții au vrut să-mpiedice pe rege să săvârșească fapta asta: căci îngâmfatul Agamemnon n-a vrut să țină socoteală, și, folosindu-se de dreptul pe care îl avea în oaste, a luat din cortul lui Ahile pe roaba lui cea mai iubită.
Ahile a dus la șold mâna, să prindă sabia, să lupte și să-l ucidă pe acela care-l jignise-atât de tare, dar l-a oprit Palas-Atena. Ea i s-a arătat în față și, nevăzută de ceilalți, a rostit spre Ahile:
- Eu am solie de la Hera, zeița cea cu brațe albe, să te împiedic de la sfadă. Veni-va ziua când tu însuți vei înțelege c-a fost bine să nu te lupți cu Agamemnon...și daruri vei primi-ntreite.
Ahile s-a plecat zeiței, a lăsat sabia la șold; dar, mâniat peste măsură, a mai rostit lui Agamemnon:
- Va veni ceasul, Agamemnon, tu, care ai nesocotit pe cel dintâi viteaz aheu, tu care te ferești de lupte și-i jupoi pe supușii tăi, să gemi din greu...Oastea aheie va fi zdrobită atunci de Hector, venit din tabăra troiană. Va fi însă târziu să știi, când ai să-ți înțelegi greșeala. Nici tu, nici nimeni n-are să poată să le ajute-aheilor. Amar, amar va fi de ei...
Cearta dintre Ahile și Agamemnon
Așa grăia mâhnit Ahile...
Iar pe-o corabie cu pânze, sus pe catarg, se afla Eris - Eris, discordia, zeița care-ntețise iarăși vrajba. Ședea sus pe catarg zeița, și tare se mai bucura de cearta care izbucnise între Ahile și Agamemnon, ceartă ce-i va costa pe greci nespus de mult, nespus de greu, în fața zidurilor Troiei.
AGAMEMNON ESTE AMĂGIT DE MORFEU
Supărat prea adânc, Ahile a părăsit îndată lupta și nici n-a vrut să mai audă despre războiul cu troienii.
În acest timp, zeița Tetis cea cu picioare de argint s-a ridicat din apa mării și prefăcându-se în ceață a plutit până în Olimp. Acolo a îngenunchiat lângă picioarele lui Zeus și, suspinând, i-a amintit că i-a fost veșnic credincioasă. L-a ajutata și-atuncea când a fost el primejduit de o urzeală a zeilor, în fruntea căreia sta Hera. Ea l-a vestit numaidecât; ba i-a trimis în ajutor pe un gigant, pe Briareu. Iar Zeus, ajutat în luptă de Briareu, i-a biruit cu ușurință pe răzvrătiții din Olimp.
De astă dată, ea, zeița, îl roagă pe mărețul Zeus să sprijine oastea lui Priam și să-i lovească pe ahei, în așa fel ca Agamemnon să nu mai poată face față. Să fie astfel nevoit să îl implore pe Ahile să se întoarcă iar în luptă.
- Numai așa, feciorul meu, cel înjosit de Agamemnon, va recăpăta mărirea și cinstea care i se cuvin, a glăsuit zeița Tetis.
Iar Zeus, amintindu-și bine de ajutorul dat de Tetis, i-a promis sprijinul cerut. Ba, încă în aceeași noapte, a și trimis la Agamemnon pe zeul viselor, Morfeu. Zeul a luat înfățișarea bătrânului înțelept Nestor, și-n vis, l-a sfătuit pe rege s-atace-n ziua următoare troia, cetatea cea bogată, cu uliți largi și pietruite, pentru că o va cuceri.
- Hera, ce ține cu aheii - îi spunea-n vis bătrânul Nestor - i-a sfătuit pe ceilalți zei: Apolo, Ares, Afrodita, toți câți erau de partea troiei, de astă dată să o lase pradă vitejilor ahei...
Trezit din vis, cu mulțumire, regele a și dat poruncă să se adune toată oastea, în larga piață-a taberei. S-a îmbrăcat în haine scumpe, ținându-și spada cea țintită cu stropi strălucitori de-argint, prinsă frumos pe după umăr, având în mâini sceptrul regal, și s-a înfățișat cu fală, în fața oștilor grecești.
- Vitejii mei - le-a rostit el, gândind să-i pună la-ncercare dacă sunt gata de luptă ori vor să se întoarcă-acasă - mare-i osânda ce ne-o dete din cer neînduratul Zeus. Sunt nouă ani de când luptăm, aici, sub zidurile Troiei, iar biruința e departe. Ce-ați zice voi, dacă v-aș spune să lăsăm chiar acum războiul și să ne-ntoarcem pe corăbii, la vetrele din țara noastră ? Ce-ați zice ? Hai, răspundeți iute...
OASTEA AHEIE VREA SĂ SE ÎNTOARCĂ ACASĂ
Și-atunci...Atunci s-a petrecut un lucru negândit de rege.
Dorul de ducă și de pace i-a zguduit pe toți oștenii. Gloata cea mare, adunată, s-a clătinat ca un talaz. Oastea părea că este-un lan, când bate vântul peste el și-i scutură spicele dese. Cu țipete fugeau oștenii buni-bucuroși către corăbii într-un nor greu de pulbere. Nimeni nu mai gândea s-aducă lui ASgamemnon vreun răspuns. Toți ridicau proptelele, care țineau bine la țărm corăbiile aheiene. Chiotul lor se ridica până la cer de bucuria nestăvilită a plecării.
Cum să mai poți ține o oaste atât de dezlănțuită și gata să se-ntoarcă-acasă ? Desigur, toți ar fi lecat. Însă din ceruri vegheau Hera și cu Atena deopotrivă.
Ele aveau de răzbunat fapta feciorului lui Priam. Și nu puteau deloc să uite că dăruise mărul scump fermecătoarei Afrodita, spunând că ea e mai frumoasă cu mult ca Hera și Atena.
De-aceea Hera și Atena juraseră să nimicească Troia cea cu uliți pietruite; și-acum vedeau că fuge oastea. Cum s-o oprească ?
- Fugi, Atena, a strigat Hera, fugi degrabă și fă ce-oi face și oprește-i din goana asta nebunească.
Atena a zburat pe țărmuri lângă istețul din Itaca?
- Nobile rege, a zis ea, vreți să lăsați nerăzbunată crima netrebnicului Paris ? Călcați sfintele jurăminte ? Du-te mai iute și-adună oastea, să nu se risipească. De nu m-asculți, nu-ți mai vezi soția, pe Penelopa, și copilul.
Ulise, auzind îndemnul și amintindu-și de soție și de copil a alergat către corăbii.
Cu vorba lui meșteșugită i-a-ntors pe toți la adunare.
Hector și Paris
ZEII AȚÂȚĂ PE RĂZBOINICI
Apoi acolo-n adunare, având alături pe Atena, Ulise le-a vorbit din nou cu-atât de mare măiestrie, încât toți s-au înduplecat.
S-au hotărât să stea la troia, până vor cuceri orașul regelui Priam cel bogat și îl vor pedepsi pe Paris.
Astfel s-a început iar lupta. Oștile iar s-au înfruntat.
În fața taberei troiene ieșise însuși mândrul Paris, care era înveșmântat într-o piele de leopard, având la șold o sabie, pe spate arcul și o tolbă și, în mâini, două sulițe. Dar văzându-l pe menelau, soțul Elenei cea frumoasă, s-a-nspăimântat și a fugit. A trebuit să vină Hector, cel mai viteaz dintre feciorii regelui priam de la Troia, și să-l întoarcă iar la lupta cu Menelau, soțul Elenei.
S-a-ntors la luptă din nou Paris, dar Menelau s-a repezit cu-atât de mare îndârjire, încât de n-ar fi fost zeița iubirii și-a frumuseții, să-i vină iute-ntr-ajutor, Paris ajungea atunci rob. Căci Menelau îl înșfăcase de coiful lui strălucitor pe Paris și îl târa spre tabăra unde sălășluiau aheii.
S-au dat iar multe lupte grele, până ce îndrăznețul Hector a hotărât s-arunce-n mare pe-aheii care asediau orașul tatălui său, Priam.
Și-a luat rămas bun de la soață, preadevotata Andromaca, și de la micul său fecior, Astianax cel drăgălaș, și de la mama lui, Hecuba.
Nu știa dacă se mai întoarce sau o să plece după luptă către regatul mohorât, unde domnește zeul Hades.
Lupta s-anceput în zori, precum vroise însuși Zeus. Mai mult, chiar el s-a coborât pe fruntea muntelui Ida și de-acolo a azvârlit untrăsnet înspăimântător în tabăra lui Agamemnon. Oastea lui s-a înfricoșat și a-nceput să se retragă.
Văzând că iarăși grecii fug, Hera l-a rugat pe Poseidon să-i vie în ajutor și a trimis-o pe Atena să ia și ea parte la luptă.
Dar chiar așa, cu sprijinul zeițelor Hera și Atena, grecii tot au fost puși pe fugă. troienii erau acum ajutați de preamăreșul Zeus, la rugămințile lui Tetis cea cu picioare de argint.
Moartea lui Patrocle
HECTOR ÎL RĂPUNE PE PATROCLE
Și, din ambiția zeiței, s-a făcut un măcel cumplit. Grecii erau amenințați să fie prăpădiți cu totul și azvârliți în apa mării. Un singur om putea să-i scape, și-acel viteaz era Ahile, așa cum bănuise Tetis. El sta însă sub cortul său și cânta liniștit din liră.
Acuma se ivise vremea cînd grecii-l vor ruga să vină ca să-i salveze de la pieire. Într-adevăr, chiar Agamemnon și-a înțeles marea greșeală de a-l fi înjosit pe Ahile; și, trimițându-i o solie cerea să-l ierte pentru fapta nechibzuită ce-i făcuse. I-a trimis-o și pe Briseis, roaba sa ce îmbujorată, și alte douăzeci de fete, luate din Troia prizoniere, și daruri scumpe. Ba-l ruga să-i fie ginere, să-i ia pe copilă-a lui de soață.
Însă Ahile n-a primit. A rămas neclintit în cort. Iară măcelul a urmat mereu mai greu, mereu mai crunt. Însuși regele Agamemnon a fost rănit, împuns în braț, și-a trebuit să părăsească întinsul cîmp al bîtîliei.
Moartea tăia tot mai flămândă viețile-aheilor zdrobiți și ei fugeau cuprinși de spaimă, în fața cetelor troiene conduse de marele Hector, fiul lui Priam cel bătrân. Fugin ei ajunseseră lângă corăbiile de lemn, ce se legănau pe mre. Și Hector își pusese-n gând să ardă fără nici o milă corăbiile aheiene.
Când au pătruns însă troienii în tabăra lui Agamemnon, s-a ridicat cel mai bun prieten al lui Ahile peleianul. Eroul se numea Patrocle.
- Ahile, a rostit Patrocle, de nu vrei să-i ajuți pe greci, dă-mi mie zalele și lancea. Dă-mi oastea ta de mirmidoni. Troienii or să creadă poate că ai intrat chiar tu în luptă, și asta-i va înspăimânta, îi va goni de la corăbii.
În timp ce grecii se jeleau, cu moartea-n suflet, la corăbii, atâta s-a rugat Patrocle de prietenul lui cel iubit, încât Ahile peleianul i-a întins armele cerute și s-a-nvoit ca mirmidonii să-l însoțească la război.
Dar după voile lui Zeus, deși Patrocle s-a luptat, ca vulturul, cu însuși Hector, până la urmă a căzut.
Cu mare greu, cu mare luptă, abia au izbutit aheii să scape trupul fără viață al lui Patrocle cel viteaz din mâinile troienilor. Însă armura lui Ahile, pe care o purta Patrocle, o luase pradă de război fiul lui Priam, dârzul Hector.
AHILE SE HOTĂRĂȘTE SĂ INTRE ÎN LUPTĂ
Când a aflat această știre, Ahile s-a încrâncenat; și-a pus cenușă peste plete și a-nceput a plânge-n hohot.
Plângea atât de desperat, încât l-a auzit din mare și mama lui, zeița Tetis, și a pornit și ea să plângă, de jalea fiului său drag.
A alergat spre el în grabă și l-a-ntrebat:
- Feciorul meu, de ce ți-e plânsu-atât de amarnic ? Care-i durerea ce te arde și cu ce pot să te ajut ?
Ahile i-a răspuns zeiței:
- Mamă, Patrocle a căzut. Hector l-a despuiat cu sila și de armura dăruită de tatăl meu, la nunta voastră, de către zeii olimpieni. Eu nu mai pot trăi pe lume, dacă nu izbutesc, în luptă, să-l nimicesc pe cruntul Hector, să-l răzbun astfel pe Patrocle.
- Dar știi prea bine, a spus zeița, că după asta vei muri și tu, aici, în fața troiei, precum îți e urzit de soartă...
- De moarte nu mă tem, o, mamă, a dat răspuns grabnic Ahile, acuma voi uita și ura ce o aveam pe Agamemnon și voi intra din nou în luptă, numai ca să-l dobor pe Hector.
Mama a înțeles că fiul, orișice-ar fi să se petreacă, tot va pleca, tot va muri. Așa că, neavând ce face, l-a rugat doar să mai aștepte până ce meșterul Hefaistos îi va bate la nicovală altă armură, alte arme.
Ahile s-anvoit cu asta, dar fără arme s-a urcat pe parapet și a răcnit atât de tare spre troieni, încât ei s-au oprit în loc. În jurul capului, Ahile avea un nor mare de aur care lucea până departe.
În acest timp, zeița Tetis se și dusese în palatul de-aramă al zeului Hefaistos. Acesta tocmai făurea niște trepiede fermecate, ce aveau roțile de aur și se mișcau doar la poruncă, fără să le atingă nimeni.
Auzind cererea zeiței, Hefaistos a aruncat în foc aramă, cositor, argint și aur lucitor; și-a făurit întâi un scut, pe care-a-nfățișat măiestru cerul și marea și pământul, iară pe cer soarele, luna și stelele scânteietoare. Și pe pământ a așezat două orașe mari, bogate. Într-unul dintre ele-i nuntă, în celălalt este război.
A-nchipuit apoi pe scut și un ogor; o holdă mândră, o vie toată încărcată cu ciorchini negri pe haraci, în întregime de argint; cirezi de boi, și pe-o pășune turme de oi albe ca neaua. Ba a înfățișat și-o horă, și un aed ce-i desfăta pe tinerii care dansau în mijlocul orașului. Pe margini zeul a făcut ca un chenar râul, Ocean, noianul apelor verzi care înconjoară pământul.
Și, isprăvind cu acel scut, Hefaistos a mai lucrat, pe nicovala lui uriașă, o platoșă mai luminoasă ca para vie-a focului și-o chivără bine-ncheiată pe tâmplele eroului, pe ea cu o creastă de aur. Din cositor moale și alb i-a încropit două pulpare, să-i apere picioarele.
Fiind apoi gata armele, le-a dat zeița să le ducă iubitului său fiu, Ahile.
Ahile a primit armele și s-a-mpăcat cu Agamemnon.
La rugămintea lui Ahile, zeița Tetis a turnat peste cadavrul lui Patrocle ambrozie și nectar divin, ca să-l păstreze neatins de aripa putreziciunii.
Hector luptă cu Ahile
DOBORÂREA LUI HECTOR
Apoi Ahile a plecat să se răzbune pe troieni. Iar bătălia s-a-ntețit precum urziseră-olimpienii.
Războiul a durat cu furie puțină vreme și aheii, conduși acuma de Ahile, au doborât pe cei mai vrednici dintre eroii de la troia.
Porțile Troiei s-au deschis, ca toți câți mai trăiau să intre. Nu a rămas acolo-n luptă decât fiul lui Priam, Hector.
Zadarnic îl ruga Hecuba smulgându-și pletele ei albe. Zadarnic însuși regele îl îndemna pe fiul său să se ascundă în cetate. Hector voia să se măsoare cu Ahile.
Întâi, ce-i drept, Hector, văzând înverșunarea lui Ahile s-a-nspăimântat și a fugit. Dar s-a întors la bătălie și s-a luptat atâta timp, până ce Hector a căzut lovit de suliță-n grumaz.
Mai înainte de-a muri, Hector l-a implorat pe Ahile să-i dea părintelui său trupul. Însă Ahile n-a voit nici să-i asculte rugămintea și, murind Hector, i-a străpuns tendoanele de la picioare cu sabia lui cea tăioasă și l-a legat cu o curea de carul său strălucitor.
Ahile târând trupul lui Hector
S-a repezit apoi în car și-a târât trupul celui mort în jurul zidurilor Troiei.
Mama, Hecuba, sta pe ziduri și-și smulgea părul de durere, priam plângea în hohote și toți troienii se uitau, înmărmuriți cum pângărea Ahile trupul celui care fusese cândva Hector, cel mai viteaz dintre toți.
Auzind plânsul, năvălise pe ziduri însăși Andromaca. Jalea ei nu mai avea margini. Ținând în brațe copilașul, pe micul ei Astimax, își izbea fruntea și striga:
- Hector, sunt singură de astăzi. Băiatul nostru va rămâne fără nici o ocrotire, cum sunt copiii fără tată.Lasă-mă să te însoțesc în negrele genuni, la Hades.
Și nimeni nu-i da alinare sărmanei soațe a lui Hector. Toți erau împietriți de spaimă. Nu cutezau nici să vorbească. Pierind Hector, cine mai putea să zăgăzuiască drumul aheilor către oraș ?
PRIAM DOBÂNDEȘTE TRUPUL FIULUI SĂU
Astfel s-a răzbunat Ahile de moartea celui mai bun prieten. Și el ar fi batjocorit la nesfârșit trupul lui Hector, de nu ar fi venit chiar Tetis să-l roage ca să înceteze.
În acest timp au avut loc serbări și jocuri mari în cinstea aheului căzut: Patrocle. Eroul a fost ars pe rug. S-au făcut jertfe sângeroase. Pe rugul lui s-au mistuit și doisprezece prizonieri dintre troieni, uciși de-Ahile. Și boi și oi și cai și câini. Ba, chiar Ahile și-a jertfit pletele lui cele frumoase, pe care le făgăduise zeului râu din țara sa, ce purta numele Sperheios, dacă se va întoarce teafăr.
În ziua cea de-a douăsprezecea, regele Priam a plecat către aheii victorioși. Era călăuzit de Hermes, după poruncile lui Zeus. Ducea cu el un car cu daruri: velnțe scumpe și covoare, aur, lighene de aramă, trepiede-nalte și o cupă, pe care regele o primise, odinioară, de la traci.
Așa ajunge la Ahile în toiul nopții, nesimțit, căci era ocrotit de Hermes. Intră în cort și-mbrățișează genunchii, mâinile-amândouă, dușmanului ce-i ucisese atâția fii în bătălii, și între ei, pe cel mai bun, pe neuitatul viteaz Hector.
- O, preaputernice Ahile - îi spuse el, adu-ți aminte de tatăl tău, bătrân și el. Poate că și orașul lui e atacat de vreun vrăjmaș și n-are cine să-l ajute...
Și prin cuvintele acestea, priam îi readuce-n minte eroului de tatăl său. Iară Ahile se îndură. Îi dă-napoi trupul lui Hector. Ba încă îi mai hotărăște un timp, douăsprezece zile, când și războiul va înceta, ca regele să-i poată face feciorului său, după datini, slujbele de înmormântare.
Și, încă în aceeași noapte, Priam s-a și întors acasă, purtând cu el trupul lui Hector. Cea dintâi l-a văzut Casandra. Și a trezit poporul. La căpătâiul celui dus, s-au strâns deja soția: Andromaca, mama: Hecuba, și Elena care stârnise tot războiul, și frații lui, rude și prieteni. Și toți plângeau cu deznădejde căci el fusese apărătorul cel de nădejde al cetății.
Iar de-l plângeau, plângeau chiar Troia. Orașul i-era aproape de sfârșitul dorit de-ahei, în vremea cînd Priam pornise slujbele de înmormântare ale lui Hector cel viteaz.
TROIENILOR LE VIN AJUTOARE
Priam, regele de la Troia, i-a făcut fiului iubit o preamăreață-nmormântare. Ahile, pe de altă parte, a pus la cale mari petreceri, jocuri și lupte-n cinstea celui ce se dusese dintre vii, prietenul său iubit, Patrocle. Apoi s-a-nceput iar războiul.
Troia fusese mult slăbită în urma pierderii lui Hector, cel mai de seamă-apărător și viteaz comandant de oști. Totuși, în ajutorul Troiei a venit o armată mare, formată numai din femei. Erau vestitele-amazoane conduse de Pentesileea, regina lor, fiica lui Ares. Ele luptau numai călări, pe niște cai care fugeau pe câmpuri, iuți ca vijelia.
La început oștirea asta neînfricată de amazoane i-a biruit deplin pe greci, i-a gonit până la corăbii. Dar a ieșit pe câmp Ahile, și amazoanele-au fugit. Nu a rămas în fața lui decât regina amazoană; și ea a aruncat o lance. Lancea s-a frânt însă de scutul făcut de zeul făurar, pe care îl puta Ahile. Și fiul lui Peleu, Ahile, s-a repezit către regină mai mâniat decât oricând. I-a vârât sulița în piept; apoi i-a doborât și calul.
Când i-a dat însă la o parte coiful de aur zimțuit, eroul s-a cutremurat. Pentesileea cea vitează era de-o frumusețe rară și, așa moartă cum era, Ahile s-a simțit cuprins de dragoste pentru regină. Și a jelit-o multă vreme. Pe trupul ei însângerat el a vărsat lacrimi amare și ar fi vrut să-i dea iar viață. Dar umbra ei era plecată către tărâmul mohorât, în care stăpânește Hades. Nu i-a rămas eroului decât să dea troienilor trupul înțepenit al celei care fusese altădată cea mai vitează-ntre femei și cutezase să se lupte, până la moarte, cu Ahile.
Căzând regina cea vitează, oastea de tinere-amazoane s-a-napoiat în țara lor de lângă Pontul Euxin.
Regina amazoanelor ucisă de Ahile
ÎNFRÂNGEREA LUI MEMNON, REGELE ETIOPIENILOR
numai că, în aceeași vreme, i-a venit Troiei un alt sprijin. Era Memnon, nepot al lui priam, rege peste etiopieni.
Ahile n-ar fi vrut să lupte cu Memnon și etiopienii. Aceasta fiindcă mama sa, zeița nereidă Tetis, îl înștiințase, mai de mult, că el se va sfârși la troia, puțină vreme după moartea acestui rege etiopian. Totuși, în lupta începută cu oștirea etiopiană, Memnon a doborât cu lance pe Antiloh, fiul lui Nestor. După Patrocle, cel răpus de Hector pe câmpul de luptă, la nimeni nu ținea Ahile mai mult decât la Antiloh. Și, îndârjit peste măsură, Ahile a uitat de toate și a intrat, pe loc, la luptă.
Legendele ne povestesc că memnon ar fi fost feciorul zeiței Eos-aurora. Purta și el, ca și Ahile, armură lucie de aur, făcută tot de zeul șchiop, cel ce trebăluia în Lemnos.
În lupta care s-a încins, cei doi viteji păreau doi zei ce se-nfruntau fără de teamă. Memnon a luat un pietroi greu și l-a azvârlit către Ahile. Feciorul nereidei Tetis s-a clătinat numai puțin; a rămas însă în picioare. Cu sulița, s-a repezit către fiul zeiței Eos ți l-a străpuns adânc ân piept. de disperare, biata mamă, frumoasa Eos-aurora, s-a-nvăluit într-un nor negru și-a trimis vânturile repezi să-i ia pe aripe feciorul și să i-l ducă într-o țară îndepărtată, unde ea să-l poată mult jeli în voie.
Căzând însă regele Memnon, urma sfârșitul lui Ahile. Și el, cu minte-nvolburată, s-a avântat către troieni. Atât era de-nverșunat încât ar fi pătruns în Troia. Dar i s-a arătat Apolo, cu nimb strălucitor pe frunte:
- Ajunge ! Stai !...i-a spus Apolo, căci ai vărsat râuri de sânge...și i-ai trimis zeului Hades mai multe umbre în Infern, decât întreaga voastră oaste.
Însă Ahile, înfuriat că zeul i s-așează-n cale, a simțit că-și pierde firea și fără nici o chibzuială, i-a răspuns aspru lui Apolo:
- Ferește-te din calea mea ! Nu te vârî în lupta asta. E timpul să dărâmăm Troia; zadarnic o mai ocrotești.
Și cum Apolo mai ședea în fața marelui Ahile, amenințându-l din priviri, fiul lui Tetis și-a înălțat sulița s-o zvârle-n zeu.
Etiopienii în ajutorul troienilor
APOLO ÎNDREAPTĂ SĂGEATA CĂTRE CĂLCÂIUL LUI AHILE
Ei bine, îndrăzneala asta avea să-l coste mult prea scump pe fiul nereidei tetis. Zeul luminii s-a făcut în acea clipă nevăzut. Însă pe zidurile Troiei ședea fiul lui Priam:Paris. Văzând pe marele Ahile că șovăie în fața Troiei, Paris și-a dus arcul la piept, a pus în strună o săgeată și l-a țintit cu-ndemnare pe cel mai brav dintre ahei.
Însă Ahile, precum știți, fusese descântat de tetis în apele răului Stix, râul cel negru din Infern, încă de când era copil. Și trupul lui scăldat în Stix, era acum tare ca fierul. Nu putea fi rănit cu arma decât într-un loc, în călcâi. Asta fiindcă zeița tetis ținuse pruncul de călcâi atunci când îl vârâse-n râu.
Mai mult încă, după destin, Ahile nu putea să piară de arma vreunui muritor, chiar dacă-l nimerea-n călcâi, decât ajutat și de-un zeu.
Astfel săgeata ucigașă ar fi fost în zadar, de nu veghea zeul Apolo. Însă, fiul zeiței Leto era turbat de supărare, pentru c-Ahile ridicase sulița către pieptul său. Și el a îndreptat săgeata lui Paris de pe zidul Troiei, drept în călcâiul lui Ahile. Ba i-a mai dat săgeții și o putere fără margini.
Ahile a simțit săgeata ce-l fulgeră și a știut că se apropie clipa morții; dar n-a lăsat din mâini arma, și, clătinându-se ușor, tot a mai fugărit oștirea regelui Priam de la troia.
Lupta și-l blestema pe-Apolo, care-i grăbise ceasul morții.
- O, zeu trufaș, glăsuia el, simt cum înghețul îmi pătrunde în vinele acum sleite...Și te blestem... Cum te blestem !...Zeu nemilos, ce nu cutezi să mi te-mpotrivești în față și mă lovești doar pe ascuns.
Și și-a înfipt după aceea sulița-n pământ. S-a clătinat și a rostit către oștirile lui Priam:
- Vai vouă, care vă uitați la mine cum mă prăbușesc...Vai vouă...Chiar și după moarte, eu tot vă voi lovi cu sete. Și prin urmașii mei ahei, am să vă nimicesc orașul ăn care vă adăpostiți, cu toate că zeul Apolo, cu mama lui, zeița Leto, și Ares, și Artemis și Xantos și Afrodita cea frumoasă încearcă să vă ocrotească. Vai vouă !...a mai strigat el și a căzut întins pe țărm, uriaș, cu fața la pământ.
EROUL RĂPUS ESTE ADUS ÎN TABĂRĂ
Troienii auzindu-i glasul o luaseră din nou la fugă. Însă văzându-l c-a murit s-au întors repede să-i smulgă armura lui strălucitoare, făcută de zeul Hefaistos.
În acest timp au venit grecii. S-a început un măcel groaznic în jurul leșului întins în țărâna umedă de sânge.
Cei care se luptau mai dârz să scape trupul lui Ahile erau Ulise din Itaca și Aias de la Salamina. Aias îi luase trupu-n brațe și i-l ducea către corăbii; iară Ulise îl apăra.
Când au ajuns în tabără, grecii au început să plângă, trântindu-se toți la pământ. Iar plânsul lor l-a auzit mama eroului Ahile, zeița nereidă Tetis. Ea a strigat atât de tare: „Feciorul meu !”...încât, de spaimă, Troada s-a cutremurat.
S-au făcut slujbe fără seamăn. S-au înjunghiat mulți robi troieni, tinere fete și-alte jertfe: tauri uriași, cai ne-nvățați încă la ham, dulăi de pază, capre, oi și s-au vărsat vinuri alese ca libațiuni pentru cel mort.
Trupul viteazului Ahile a fost urcat apoi pe rug. La înmormântare au cântat copilele marelui Zeus, cele cu viers armonios, adică toate nouă muze. Iar luptătorii în armuri, au strâns cenușa lui Ahile, au pus-o în aceeași urnă cu a prietenului său Patrocle. Iar peste urnă-au grpmădit un munte mare de țărână podit și sprijinit cu pietre. Pe acest munte-au ridicat un monument de marmură.
Dar după moartea lui Ahile a fost o ceartă-n tabără. Cine avea să-i moștenească armura marelui Ahile, viteazului între viteji ? Se certau mai ale Ulise și Aias de la Salamina. Ulise fiindcă-l apărase; iar Aias, fiindcă îi dusese trupul în brațe, spre corăbii, după ce își dăduse viața.
S-ar fi certat ei multă vreme, dacă regele Agamemnon nu făcea stfel ca Ulise să capete mândra armură. De supărare, mândrul Aias a-nnebunit și s-a-njunghiat în piept cu sabia sa lungă.
SFÂRȘITUL LUI PARIS
Murind și îndrăznețul Aias, regele de la Salamina, după Ahile și Patrocle și Antiloh, și alți eroi, s-ar fi părut că oastea greacă era destul de mult slăbită...Însă, din acel ceas, războiul nu-i renumit prin vitejii, ci prin isprăvile pe care le săvârșește preaistețul rege din Itaca.
Prorocii arătau că Troia nu poate fi încă distrusă, până ce n-or intra în luptă fiul eroului Ahile și Filoctet, acela care stăpânea arcul lui Heracle. Arcul, cu-o tolbă de săgeți muiate în veninul hidrei.
A plecat după ei Ulise.
Întâi a pornit spre Sciros, unde stătuse-ascuns Ahile în straie albe de fecioară. Aici Ahile se-ndrăgise cu una dintre fetele aceluia ce-l găzduise, și ea îi dăruise-un prunc. Pruncul era Neoptolem, ajuns flăcău în toată legea.
Cu toată-mpotrivirea mamei și lacrimile ei fierbinți, Ulise face pe voinic să-și cate armele, să plece să-l răzbune pe Ahile cel abia doborât la Troia.
Se duc, pe urmă, amândoi, pe insula numită Lemnos, unde fusese părăsit nefericitul Filoctet mușcat rău la picior de-un șarpe. Filoctet îi ura de moarte pe amândoi frații atrizi. Însă Ulise, iscusit în vorbe blânde și-nțelepte, îl face să se domolească pe urgisitul Filoctet. Ba încă i se-nfățișează lui Filoctet, în vis, Heracle - după poruncile Atenei, sprijinitoarea lui Ulise. Iară Heracle-i poruncește lui Filoctet să uite vrajba și să-l urmeze pe Ulise, pentru că-n tabăra grecească sunt fiii lui Asclepio, care o să-i vindece rana.
Filoctet pleacă deci la troia. Aici, într-adevăr, erau doi fii ai lui Asclepio, doi medici buni și pricepuți, care i-au lecuit ușor rana nespus de dureroasă. Și, cum eroul Filoctet stăpânea arcul lui Heracle, el a ucis mii de troieni. Iar între ei l-a nimerit și pe fiul lui Priam: Paris.
Săgeata lui fiind otrăvită cu sângele hidrei din Lerna, Paris, acela ce răpise din Sparta pe mândra Elena, a înțeles că va muri. Luându-și adio de la soață, el s-a ascuns în munții Ida, unde trăise altădată o viață simplă de păstor.
În chinuri neânchipuite, jelit de nimfe și păstori, frumosul prinț, care dăduse mărul de aur Afroditei, a închis ochii și-a murit.
ULISE SE STRECOARĂ ÎN TROIA
Auzind vestea c-a murit, alți prinți din troia au voit s-o ia de soață pe Elena.
Cu toate că bătea la ușă distrugerea cetății troia, ei tot se mai certau acolo, care s-o aibă pe Elena. Și, dintre toți, a dobândit-o un chipeș tânăr: Deifob, frate cu Paris și cu Hector.
Ceilalți s-au oțărât cu ciudă, dușmînindu-l pe Deifob pentru c-o luase pe Elena, și se certau mereu cu el...Și nu știau că-n vremea asta pe ulițele pietruite, chiar în marea cetate Troia, se strecurase preaistețul rege al insulei Itaca, înveșmântat în straie rupte, făcându-se că-i cerșetor.
El cerceta. Aflase totul. Știa ce oaste-i pregătită. Cunoștea cearta din palatul regelui Priam pentru soața lui Paris cel căzut în luptă.
Totuși, se spune că Elena l-ar fi recunoscut îndată pe regele de la Itaca, dar nu ar fi destăinuit această taină nimănui, gândindu-se poate la vremea când grecii vor intra-n cetate.
Ulise a răpit, pe urmă, paladiul sau statuia Palas-Atena pe care o zvârlise Zeus, din cer, la-ntemeierea Troiei.
El a răpit statuia din lemn ceresc, deoarece se spusese că Troia nu poate fi luată cât timp paladiul era în templul din oraș.
Și totuși, după toate astea - deși Ulise împlinise ce-l sfătuiseră prorocii - orașul Troia rezista. Mulțimea sta adăpostită în dosul zidurilor tari, clădite, după cum se știe, de către doi zei olimpieni: Febus-Apolo și Poseidon, după poruncile lui Zeus. Și, tot cum hotărâse Zeus, aceste ziduri nu puteau să fie puse la pământ decât de cei care aveau în stăpânirea lor orașul, adică numai de troieni. Și cum să-i faci chiar pe troieni să-și sfarme propriile ziduri ?
Toți s-au gândit; dar numai unul a dat ideea cea mai bună. Acesta a fost tot Ulise.
CALUL DE LEMN
- Aheilor, le-a spus Ulise, să meșterim un cal de lemn...Calul să fie atât de mare, încât în pântecu-i să intre cincizeci de-oșteni bine-narmați...Noi să ne facem că plecăm. troienii o să vâre calul, îndată, în orașul lor. Și fiind calul atât de mare, neîncăpând firesc pe porți, vor sparge zidurile singuri...
Unii au râs, dar Agamemnon și Menelau, frații atrizi, prețuiau sfatul lui Ulise. Au dat poruncă unui meșter să facă un cal mare de lemn.
În pântecul acestui cal s-au vârât cincizeci de oșteni: Neoptolem și Filoctet și menelau, Aias cel tânăr, Ulise și mulți alți eroi.
După aceea, Agamemnon cu grosul oștilor grecești s-au urcat grabnic pe corăbii și au vâslit ăn largul mării. De fapt, ei s-au făcut că pleacă. Însă și-au tras corăbiile pe lângă insula tenedos, pândind de-acolo-nfrigurați tot ce se petrecea pe coasta unde fusese tabăra.
Troienii au văzut plecarea și se mirau nespus de mult. Cum ? grecii pleacă ? Zei cerești !...Așadar s-a sfârșit războiul. Și, bucuroși, au alergat pe țărmul încă ude de sânge, unde luptaseră atât.
Calul de lemn era acolo ! Ce-o mai fi asta ? ce-i cu el ?
Nu-nțelegeau.
- Să-l azvârlim în apa mării ! strigau unii dintre troieni.
- Ba să-l aducem în cetate. Să-l suim pe acropolă, ca semn al biruinței noastre ! răspundeau alții-nveseliți.
LAOCOON ÎNȚELEGE ȘIRETLICUL AHEILOR
- Să nu faceți una ca asta ! a glăsuit atunci un preot al zeului Febus-Apolo, ce se numea Laocoon. N-aveți încredere-n ahei ! Eu socotesc că-i vicleșug...
Și a pus mâna pe o lance. A aruncat-o drept în cal. Din ea s-a auzit un zgomot. Zgomot de săbii și de scuturi.
- Auziți sunetul de arme ! a mai rostit Laocoon
Însă troienii n-ascultau, pentru că, din Olimp, Atena, prin vrăji, le-ntunecase mintea.
Tocmai atuncea s-a găsit pe țărmul mării, în desișul din păpuriș, un oștean grec, pe trup cu arme de frânghii. L-au adus regelui troian.
Oșteanul a-nceput să spună c-aheii au plecat spre casă, sătui de-atâta război; dar, la plecare , Agamemnon a vrut s-aducă zeilor drept jertfă, un bărbat din oaste, ca să le fie drumul lin. Și l-au ales tocmai pe el, fiind dușman al lui Ulise. Însă el s-a desprins din ștreanguri și s-a ascuns în păpuriș, pân-au plecat corăbiile.
- Dar acest cal ! Ce e cu calul ? a vrut să știe apoi Priam.
- Calul a fost făcut anume ! a dat răspuns șiretul grec. Știți că Ulise a furat paladiul din troia voastră. Fapta aceasta rușinoasă a supărat-o pe Atena. Ca să o poată îmblânzi, să nu le facă rău pe mare, precum i-au sfătuit prorocii, au construit calul acesta. Dacă-l veți duce în oraș, el vă va ocroti de rele...
- Nu e adevărat. Vă minte !...a mai strigat Laocoon
- Vă jur pe zei că e așa !...a rostit mincinosul, ce purta numele de Sinon.
Aici ar fi să adăugăm că într-devăr Sinon era oșteanul cel mai de credință al regelui de la Itaca. Și chiar Ulise îl lăsase pe coasta asta din Troada, să-i amăgească pe troieni, căci era tare bun de gură.
- Nu-l credeți ! a mai grăit Laocoon cu voce tare. În acest cal ne e pieirea...
Cum a rostit el vorba asta profetică, s-au arătat pe fața mării, doi șerpi uriași, cu creste roșii. Din ochii lor azvârleau flăcări. Și șerpii s-au târât pe țărm, unde Laocoon, bătrânul, și cu doi fii se pregăteau tocmai s-aducă jertfă zeului Apolo.
Șerpii fuseseră trimiși de zeul mărilor, Poseidon, la rugămințile Atenei, dușmana-nverșunată-a Troiei. Iar șerpii s-au încolăcit pe cei doi fii nevinovați. Laocoon a vrut să-i scape. S-a repezit și, disperat, a-nceput el lupta cu monștrii; dar cei doi șerpi, mai groși ca brațul și lungi de două ori cât omul, mușcându-l l-au înveninat, apoi i-au sugrumat, pe rând, pe el și pe cei doi feciori.
Laocoon și fii săi încolăciți de cei doi șerpi
AHEII IES DIN CALUL DE LEMN
Așa a fost răpus bătrânul, pentru că își iubise Troia și se luptase pentru ea.
Însă troienii au luat moartea bătrânului Laocoon drept semn că zeii porunceau să vâre calul în oraș. Și, bucuroși, cu gălăgie, au început să-și spargă zidul. Și-au spart ei zidul ca nebunii. Zidul acela întărit, clădit de doi zei olimpieni, care le apărau orașul de-aheii cei răzbunători. Căci altfel calul n-avea loc, pe porți, să intre în cetate.
Planul făcut de preaistețul rege al insulei Itaca reușea astfel pe deplin. Ulise biruia din nou.
Troienii, în triumf, au dus calul de lemn pe-acropolă, făcând greșeli după greșeli, și apoi fericiți cu toții au petrecut până târziu, istovind amfore cu vin, dansând, râzând și făcând planuri să-nceapă ei război acum cu-aheii cei fugari pe mare.
Troienii dărâmă singuri zidurile cetății ca să bage calul în cetate
Și îmbătați de vin și planuri, și obosiți de cânt și dans, troienii au plecat, la urmă, prin case să se odihnească.
O !...câte visuri înfloreau în mințile atâtor nobili din prebogatul oraș Troia !...O !...Cum dormeau de mulțumiți !...
Când, s-au zărit flăcări uriașe. Zgomot de arme a sunat și gemete înfricoșătoare, de oameni spintecați de săbii, s-au auzit de peste tot, din casele nezăvorâte.
În toiul nopții, când troienii dormeau atât de fericiți, Ulise și ceilalți ahei au părăsit calul de lemn și, furișați pe ulițe, au și dat foc orașului.
Și tot atunci s-a întors flota. prin zidul spart au năvălit cetele crunte de ahei, în fruntea lor cu Agamemnon.
TROIA ESTE ARSĂ PÂNĂ LA TEMELII
Troiei îi sosise sfârșitul. troienii-au fost surprinși în somn. Bărbați, femei, copii, cu toții au fost trecuți prin foc și săbii. Pe ulițele pietruite curgea un râu roșu de sânge. Fumul se ridica-n coloane și ajungea până la cer, în timp ce pe pământ curgea sângele-n valuri înspumate și vaietele sfâșiau văzduhul pur al zorilor. Căci în palatele lui priam, la acest ceas, cu o secure, spărsese porțile de-aramă feciorul marelui Ahile: Neoptolem, răzbunătorul. Priam, bătrân, bătrân ca lumea, tot încerca să mai lupte. Însă Neoptolem l-a prins de plete și l-a îngenunchiat în față-i și i-a vârât sabia-n piept. Pe Astianax, fiul lui Hector, l-au azvârlit, din turn, cu silă, și i-au sfărâmat capul cu pietre. Pe Diofob, acela care luase de soață pe Elena, l-a ucis însuși Menelau. Ba era gata s-o ucidă și pe fugara lui soție. Dintre bărbații de la troia doar câțiva au scăpat cu viață. Aceștia au fugit în munți. Pe fetele și pe surorile lui Priam le-au luat roabe. Și alte fete mai frumoase au căzut roabe de asemeni. Pe celelalte le-au ucis. Casandra, ce se-ascunsese în marele templu-al Atenei a fost smulsă de păr de Aias și-mbrățișată fără voie, acolo, în lăcașul sacru. Aias a dărâmat în templu și statuia mândrei Atena, de care se prinsese fata. Și statuia s-a sfărâmat.
Casandra trasă de păr de Aias (Ajax)
În vremea asta, Andromaca, soția lui Hector, era prinsă de crudul fiu al lui Ahile, Neoptolem, răzbunătorul. Cu toate plânsetele ei, Neoptolem a luat, ca sclavă, pe Andromaca, din palat și a târât-o la corăbii.
Trei zile și trei nopți, întruna, aheii au purtat în care multele avuții din troia, cele râvniseră atâta: aur, aramă, pietre scumpe, stofe de preț, obiecte rare, statui și câte și mai câte. Toate le-au încărcat pe vase, ca să le ducă în Elada.
Și nouă zile și mai bine, Troia s-a mistuit mereu. Fumul gros s-a tot ridicat vestind popoarele vecine și corăbierii de pe mări că troia...tria nu mai este. Au nimicit-o aheienii; au jefuit-o-n-întregime; și-au ars-o până-n temelii.
Numai Hecuba rămăsese, după legende, ca o umbră rătăcitoare printre ruine. Aceea ce fusese soața regelui priam cel puternic umbla cu părul despletit, cu hainele făcute zdrențe, slabă, uscată și sbârcită, căutându-și fiii, fiicele, nurorile și nepoții. Și ea, cu mintea rătăcită, urla și și-i striga pe nume. Plângea, acoperind cu lacrimi pietrele negre-ale cetății. Și atât a plâns și urlat, încât se zice că hecuba s-a preschimbat, pe voia Herei, într-o cățea, care s-a stins pe pragul casei, unde ea domnise-o dată ca regină...
--------------
Note:
* Amazoana s-ar tâlcui în limba vechilor greci prin „fără sân”, pentru că - așa cum s-a spus - ele își retezau de mici copile unul dintre sâni, ca să le fie mai lesne când trăgeau cu arcul.
* artistul care a făcut calul de lemn se numea Epoeios.
