THOMAS STEARNS ELIOT (1888 - 1965)

American de origine (s-a născut la Saint-Louis, Missouri) T.S. Eliot s-a stabilit, în 1915, în Anglia, unde și-a publicat la numai doi ani de la alegerea noii sale patrii (abia în 1927 va obține cetățenia britanică), primul volum de versuri, intitulat Prufrock și alte observații.

Tărâmul pustiu (The Waste Land, 1922) și Patru cvartete (1943) constituie operele poetice capitale ale lui T.S.Eliot.

Majoritatea poemelor sale anterioare Poemului pustiu, în parte influențate de versurile poetului Jules Laforgue, reflectă, de pe poziții critice, realități ale lumii contemporane autorului, fiind dominate de tonul ironic, de multe ori sarcastic.

Unele din aceste creații (Portretul unei doamne, Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock, Preludii) anunță, prin conținutul său și forma lor, problematica și tehnica artistică din Tărâmul pustiu.

TĂRÂMUL  PUSTIU

(The Waste Land) – 1922

În poemul Tărâmul pustiu, T.S.Eliot va face în permanență apel la tradiția care îi era așa de bine cunoscută, la o serie de valori ale culturiioccidentale, proiectând adesea contemporaneitatea în lumina acestora.

Așa se explică prezența în poem a numeroase aluzii literare și mitologice, cât și a citatelor care amintesc de versurile poetesei Sapho, de opera lui Ovidiu, Dante, Shakespeare, Baudelaire, Gerard de Nerval, Verlaine și a multor altor scriitori.

Imaginile din Tărâmul pustiu se întemeiază, de asemenea, pe evocarea unor pasaje din Biblie, din creațiile literare încadrate ciclului Nibelungilor sau Mesei Rotunde sau din opere care aparțin culturii orientale vechi, cum sunt Vedele și Upanișadele.

Tehnica inserării citatului dintr-o altă operă în creația proprie fusese preluată de T.S.Eliot de la poetul american Ezra Pound, care o folosise primul în literatura modernă.

Această tehnică era asemănătoare colajelor utilizate de artele plastice înaintea literaturii. Ea este folosită, în creația literară, și de Guillaume Apollinaire, Vladimir Maiakovski, Tristan Tzara, Louis Aragon, Andre Breton, William Carlos Williams ș.a.

ÎNGROPAREA MORTULUI

       (The Burial of the Dead)

Ireal City ?

Sub ceața întunecată a dimineții de iarnă,

Pe Podul Londrei se scurgeau atâția oameni, atâția

Încât nu mi-ar fi trecut prin minte că moartea

                 Ar putea nimici atât de mulți.

Suspine întretăiate și rare – le simțeam exhalația

Și fiecare își pironea ochii înaintea picioarelor.

Se scurgeau în sus și în jos pe King William Street,

Spre unde Saint Mary Woolnoth măsura ceasurile

Cu un dangăt spart la bătaia finală a orelor nouă.

Acolo l-am întâlnit pe unul pe care-l știam

                  și l-am oprit strigându-i:- ”Stetson !

Tu, care ai fost cu mine pe vapor la Mylae !

Cadavrul acela pe care l-ai sădit anul trecut

                                            în grădină

A lăsărit ? O să dea în floare anul acesta ?

Sau poate că gerul neașteptat i-a stricat

                                           culcușul ?

O, ține câinele departe de acolo, e un prieten

                                                        al omului

Și o să sape cu ghearele să-l scoată afară !

Tu ! hypocrite lecteur ! – mon semblable, -

                                              mon frere !

PREDICA FOCULUI (The Fire Sermon)

Cortul râului s-a spart; ultimele degete ale

                                                         frunzei

Se agață și se îngroapă în malul umed. Vântul

Străbate pământul negru, neauzit.

                 nimfele s-au spulberat

Tamisa dulce, gonește domol, până-mi închei

                                                    acest cânt.

Râul nu duce nici o sticlă goală, nici o hârtie

                                    de sandwich

Batiste de mătase, cutii de carton, mucuri,

                                                de țigări

Sau alte mărturii ale nopților de vară. Nimfele

                                                     s-au spulberat.

Iar prietenii lor, erezii pierde-vară ai

                                         Directorilor din City,

Plecați, n-au lăsat nici o adresă.

Lângă apele Lemanului șezui și plânsei ….

                   

GEORG TRAKL 1887 - 1914

Poet austriac, reprezentant, alături de G.Heym, al expresionismului timpuriu.

Debutează sub influența simbolismului francez (Baudelaire, Verlaine, Rimbaud) și compune în manieră impresionistă.

În faza a doua a creației sale este expresionist și realizează o operă poetică originală, metaforică, renunțând la versul clasic; el dezvoltă ritmuri libere, care culminează cu poeme în spiritul imnurilor holderliniene.

Stăpânește, în această perioadă, o tehnică personală inedită, în care exprimă, prin imagini caleidoscopice, de vis, simboluri, viziuni sau gânduri abstracte.

Scrie Poezii și Sebastian în vis.

În versurile sale străbate conștiința decăderii, a declinului inexorabil, determinând sentimente de angoasă, melancolie, deprimare.

Versurile cuprind obsesive imagini ale ”ruinei”, ”năruirii”, ”întunericului”, ”morții”, ale ”descompunerii” morale și biologice.

În poemele sale apar umbre și siluete stranii, demonice, corbi prevestind moartea, vietăți care simbolizează ”răul”, ”decăderea”.

În natură, dezintegrarea, nimicirea e sugerată ca un sentiment de groază (anotimpuri preferate: toamna, iarna); seara și noaptea sunt momente predilecte în poezia sa.

În acest univers străbătut de fiorul morții, poetul invocă totuși chipul frumos al omului:



PEISAJ  (Landschaft)

Seară de septembrie, mâhnite răsună chemările întunecate
                                                                ale ciobanilor
Prin satul învăluit în amurg; în fierărie scânteiază focul.
Un cal negru se arcuiește sălbatic; buclele de hiacint ale
                                                                servitoarei
Freamătă să înșface văpaia nărilor sale de purpură.
Ușor se stinge la margine pădurii mugetul ciutei
Iar florile galbene ale toamnei
Se înclină mute peste fața albastră a eleșteului.
Un copac s-a mistuit în roșie flacără;
              cu chipuri întunecate fâlfâie liliecii.









PE  LÂNGĂ  MLAȘTINĂ
    (Am Moor)

Drumeț prin vântul negru; în tăcerile mlaștinei
Lin șoptește trestia uscată. Pe cerul sur
Se înșiră un stol de păsări sălbatice
De-a curmezișul, peste ape mohorâte.

Forfotă. În coliba năruită
Putreziciunea adie cu aripi negre;
Mesteceni schilozi suspină în vânt.

Amurg în cârciuma părăsită. Drumul întoarcerii
E purtat de dulcele alean al turmelor ce pasc.
Iată și noaptea: broaștele cresc din ape de-argint.



pictură de Thomas Cole

SAINT - JOHN PERSE 1887 - 1975

Saint - John Perse (pseudonimul lui Alexis Saint - Leger Leger) a fost un poet francez care a primit premiul Nobel pentru Literatură în 1960.

A fost și un important diplomat francez din 1914 până în 1940 perioadă după care a trăit în Statele Unite ale Americii până în 1967.

Abordează o lirică de meditație asupra misterului ființei umane, a zonelor sufletești insondabile, evocatoare și confesivă.

Scrie: trilogia lirică  Spre a serba o copilărie, Elegii, poemul alegoric Anabase (tradus de Ion Pillat), tetralogia Exil și poemul Cronică.

Specific creației sale lirice este tonul epopeic susținut de forma poemului compus din cântece, dispuse în strofe egale sau variabile, ca în proza psalmodică.


CRONICĂ - 1959

(Cronique)

Este poemul consacrat vârstei din urmă, bătrâneții. Eroul liric a ajuns la apogeul vieții - ”Vârstă mare, iată-ne !” - rememorează ”hoardele veacurilor” și ascultă prin timp ”șiroirea a tot ce-i ieșit din apă”, cuprinzând cu privirea ”întreg pământul cu falduri drepte”.

Poemul Cronică apare și ca un bilanț al operei poetice a lui Saint - John Perse :







Vârstă mare, iată-ne. Răcoare a serii pe înălțimi, suflu de larg pe toate pragurile, și frunțile noastre dezgolite pentru arene mai vaste...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Oricât de înaltă ar fi priveliștea, o altă mare departe se ridică, ce ne urmează, în dreptul frunții omului: foarte înalt morman și strânsură de vârstă la zările pământului, ca un zid de piatră la fruntea Asiei, și foarte înalt prag în flăcări la zările oamenilor de totdeauna, vii și morți laolaltă.

Capul sus, om al serii. Trandafirul mare al anilor se întoarce la fruntea ta senină. Copacul mare al cerului, ca un nopal, se îmbracă în roșii coșenile, în Apus. Și-n vâlvătaia unei seri cu gust de algă uscată, noi creștem, spre mai înalte transhumanțe, mari insule la mijlocul cerului hrănite cu ienupăr și cu strugurii-ursului.

Friguri pe sus și pat de jar. Legi de soții pentru noapte pe toate culmile scăldate în aur.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Vărstă mare, venim de la toate țărmurile pământului. Nu-i rasa străveche, fața fără de nume. Iar timpul știe atâtea despre oamenii care am fost.

Am umblat singuratici pe drumuri, și mări ne-au purtat, ce ne-au fost străine. Am cunoscut umbra și spectru-i de jad. Am văzut focul ce ne umplea de spaimă caii. Și cerul ținu mânie în vasele noastre de fier.

Vârstă mare, iată-ne. Nu avem grija trandafirilor și acantei. Dar musonul Asiei bătea, până la paturile noastre de piele sau de palmier, laptele lui de spumă și var nestins. Foarte mari fluvii, născute la Apus torceau de zor în mare, chilul lor gras de mâl verde.

Și pe cerul de roșu laterit unde aleargă cantaridele verzi, auzeam într-o seară sunând primii stropi de ploaie călduță, printre zborul dumbrăvencilor albastre de Africa și pogorârea marilor zboruri din Nord, care fac să trosnească ardezia unui mare Lac.

GUILLOME APOLLINAIRE 1880 - 1918

Guillaume Apollinaire, pe numele său adevărat - Wilhelm Albert Włodzimierz Apolinary de Wąż-Kostrowicki - a fost un poet francez de origine poloneză, născut la Roma.

A fost atras de  principalele fenomene ale avangardismului vremii sale, pe care îl susține și căruia îi oferă noi puncte de sprijin, atât prin articolele și eseurile sale asupra artei, cu care colaborează la mai multe reviste, unele - efemere - întemeiate de el, cât, mai ales, prin propria-i operă poetică și dramatică.

Bun prieten al pictorilor cubiști (George Braque, Pablo Picasso, Robert Delaunay) și cunoscător al creației lor, familiarizat cu futurismul lui Filippo Marinetti, Apollinaire tinde către o sinteză a conceptelor artei moderniste din primele două decenii ale secolului al XX-lea, pe care le ilustrează în scrierile sale, dar și a artelor, în general.

El utilizează structuri poetice uimitoare prin noutatea lor, îndeosebi în volumul de versuri Caligrame  (1918) iar prin dramele sale moderniste deschide calea suprarealismului, utilizând primul termenul care va denumi acest curent literar și artistic.

Opea lui Guillaume Apollinaire va fi mereu invocată și admirată de suprarealiști, care au căutat noi drumuri de pătrundere în necunoscut și au dat frâu liber imaginației.




PODUL  MIRABEAU

(Le Pont Mirabeau)
       1913

Podul Mirabeau face parte din volumul de poeme Alcooluri (Alcools), apărut în anul 1913.

Această carte a lui Guillaume Apollinaire, care se deschide cu poemul Zonă (Zone), prin forma și prin conținutul său, adevărat manifest al modernismului, a marcat un moment imprtant în devenirea poeziei franceze, dar și a liricii europene a secolului XX, pornită pe multiple căi novatoare.

În poezia Podul Mirabeau se răsfrâng trăsăturile generale ale liricii lui Apollinaire, aflată în zona de incidență a tradiției cu modernitatea.

Versurile din Podul Mirabeau sunt expresia unor sentimente general-umane.



Subt podul Mirabeau curge-n tăcere
Sena și dragostea mea
Să-mi amintesc că tu plăcere
Veneai mereu veneai după durere


E zi e noapte bate-un ceas
Trec zilele eu am rămas.



Cu mâini în mâini stăteam noi față-n față
Trecea ca subt un pot
Valul sătul la noi subt brață
De-atâția veșnic ochi ce-l tot răsfață


E zi e noapte bate-un ceas
Trec zilele eu am rămas.


Iubirea curge încet și nu în torente
Și trece-așa mereu
Vai viața trece-n unde lente
Iar în speranță-s coarde violente.


E zi e noapte bate-un ceas
Trec zilele eu am rămas.


Trec zilele trec săptămâni întruna
Iar timpul vechi s-a dus
Și dragostea pe totdeauna
Tu Senă curgi subt pod te-alintă luna


E zi e noapte bate-un ceas
Trec zilele eu am rămas.

RAINER MARIA RILKE 1875 - 1926

Poet austriac, născut la Praga la 4 decembrie 1875, Rainer Maria Rilke așază la temelia actului creatic adâncimea și complexitatea gândirii.

În universul liricii poetului german se răsfrânge spațiul lăuntric al lumii. Rilke se îndreaptă întotdeauna spre lucruri, simțind o solidaritate de speță cu ele, cuprinzându-le în fluxul contemplației sale, pentru a le putea cunoaște și releva ”sufletul” și pentru a le interpreta, restituindu-le lumii într-o nouă lumină, aceea pe care adâncimea spiritului său o revarsă asupra lor.

Autorul poeziei amintire vrea să vadă fața ascunsă a lucrurilor pe care le privește îndelung și cu mare pasiune, configurând totodată, într-un alt mod decât simboliștii, și starea sufletească trezită de ele.

Pentru Rilke, poezia a însemnat totul. Existența poetului se confundă cu creația privită ca mijloc de cunoaștere a lumii și a nebănuitelor ei frumuseți.
Elegii duineze -numite astfel după castelul Duino, aflat pe malul Adriaticii, nu departe de Triest - ele evocă locuri în care Rainer Maria Rilke a meditat și a conceput unele din creațiile sale (1912- 1922)- și Sonetele către Orfeu (1922) alcătuiesc operele capitale ale lui Rainer Maria Rilke.






AMINTIRE (Erinnerung)
        (1902)

Poezia Amintire face parte din volumul Cartea imaginilor (Das Buch der Bilder, 1902).

”Amintirea” din poezia lui Rilke evocă un proces psihic complex, care presupune apropierea și depărtarea de lucrul contemplat, apoi redescoperit, adus într-o lumină difuză a conștiinței care nu mai păstrează liniile lui reale, apăsate, ci numai ceea ce formează esența lui intuită. Versurile din Amintire ilustrează momentul final al actului creativ descris de Rainer Maria Rilke.

Este momentul depărtării de spațiul și timpul real, al decantării imaginilor și al așteptării clipei de revelare a feței ascunse a lumii, prin cuvântul iscat, care mântuie faptele de uitarea definitivă.


Și iarăși aștepți, aștepți ce pare menit
viața să ți-o mărească la nesfârșit.
Aștepți ce de altă tărie ține,
ce-i unic, puternic din cale-afară,
trezirea pietrelor,
adâncimi întoarse spre tine.


În culoare crepusculară
pe etajere apun
volumele-n aur și brun.
La țări te gândești, ce-ai străbătut,
la chipul și la veșmântul
unor femei pe care iar le-ai pierdut.

Și știi dintr-o dată: aceasta a fost.
Și te ridici și-n față vezi spaima,
figura și taina
unor ani ce-au trecut


.

RABINDRANATH TAGORE 1861 - 1941

Poet, prozator, dramaturg și gânditor indian de limbă bengali și engleză.

Militant pentru independența patriei sale.

Valorifică tradiția  literară indiană, îmbogățind-o printr-o lirică meditativă, cultivând motivul comuniunii cu natura, dragostea, prietenia, bucuria vieții.

Publică Ofrandă lirică,  Grădinarul - 1913 - de fapt acestea constituie cele mai faimoase poeme ale sale. Teatru: Chitra  și Regele camerei întunecate. Nuvele: Mashi și alte povestiri,etc. Romane: Gora (tradus în românește de Henriette Yvonne Stahl), Casa și Lumea, etc. Eseuri: Sadhana, Religia omului (1931).




R. Tagore (Rabindranâth Thâkur - numele indian) a fost supranumit și Sufletul Bengalului (fiind născut în provincia Bengal) precum și Profetul Indiei moderne - a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1913.

Imnurile naționale ale Indiei și Bangladeshului sunt compuse pe versuri din poemele lui R. Tagore.







Grădinarul (Mali) - 1914

Poemul este caracteristic dominantei meditative a liricii lui Tagore.

Poete, se-apropie seara; îţi încărunţeşte părul
Auzi în visările tale singuratice chemarea de dincolo?
E seară – spunse poetul – şi-ascult, cineva poate strigă din sat,
Cu toată ora târzie
Veghez dacă două inimi tinere, rătăcite, se găsesc şi dacă
Ochii lor lacomi cerşesc muzica menită să le curme tăcerea
Şi să vorbească pentru ei.
Cine le va ţese cântece de iubire, dacă eu stau pe ţărmul vieţii
Şi contemplu moartea şi viaţa de dincolo?
Cea dintâi stea a serii se stinge
Flacăra unui rug funerar moare domol lângă râul tăcut.
Şacalii urlă în cor în curtea casei pustii, în lumina istovită a lunii.
Dacă vreun călător, părăsindu-şi căminul, vine aici să vegheze
Nopatea şi cu fruntea plecată să asculte murmurul întunericului
Cine va fi acolo să-i şoptească tainele vieţii, dacă eu, închizându-mi
Uşile, aş încerca să mă lepăd de datoriile de muritor?
Nu-mi pasă că-mi încărunţeşte părul.
Sunt pururi la fel de tânăr, sau la fel de bătrân,
Asemeni celui mai tânăr, sau mai bătrân din satul acesta.
Unii au surâsul dulce şi simplu, iar alţii, un licăr viclean în privire.
Unii au lacrimi ce ţăşnesc la lumina zilei, iar alţii – lacrimi ascunse în intuneric.
Toţi au nevoie de mine şi eu nu am timp să cuget la viaţa de dincolo.
Am vârsta tuturor, ce-mi pasă dacă îmi încărunţeşte părul!
*

Dimineata mi-am zvirlit mreaja in mare.
Din strafunduri intunecate am scos
lucruri stranii la-nfatisare,
si fiecare - ciudat de frumos:
unele straluceau ca zimbetele,
unele scinteiau ca lacrimile,
iar altele se imbujorau ca obrajii unei mirese.
Cind cu povara zilei in spate
m-am intors acasa,
iubirea mea lenevind in gradina, agale,
smulgea dintr-o floare petale.
Cumpatul, pentr-o clipa, mi l-am pierdut,
si-apoi, la picioarele dragii am pus
tot ce scosesem din mare,
raminind tacut.
Ea privindu-le, a spus:
"Ce ciudatenii sint astea?
Nu cred ca sint de vreun folos..."
Fruntea mi-am plecat de rusine, ros
de un cuget amar:
("N-am singerat pentru-acestea,
nu le-am tirguit din bazar:
nevrednice-s sa i le aduc in dar...")
Apoi toata noaptea le-am zvirlit, arar,
una cite una, pe-ale ulitei praguri.
Dimineata au venit calatori; le-au cules
si le-au dus departe,-n straine meleaguri.

*

Te iubesc, preaiubito ! Iarta-mi iubirea !
Sint prins ca o pasare ce-si pierde zborul.
Cind inima mi-a fost tulburata,
si-a pierdut valul si-a ramas goala.
Invaluie-o cu mila, preaiubito,
si iarta-mi iubirea !
Daca nu ma poti iubi, preaiubito,
iarta-mi durerea !
Piezis nu te uita la mine de departe.
Ma voi furisa indarat in ungherul meu
si voi ramine in intuneric.
Cu miinile-amindoua imi voi acoperi
goliciunea inimii rosind de rusine.
Intoarce-ti fata de la mine,
preaiubito, si iarta-mi durerea !
Daca ma iubesti, preaiubito,
iarta-mi bucuria !
Cind inima mea va fi rapita
de revarsarea bucuriei -
nu zimbi vazindu-ma cum ma las
in voia valurilor.
Cind voi sedea pe tronul meu
si te voi cirmui cu tirania dragostei mele,
cind ca un zeu ti-oi darui favoruri -
o, rabda-mi mindria, preaiubito,
si iarta-mi bucuria !...

*

Viaţa vieţii mele, mereu mă voi sili să-mi păstrez 

trupul curat, 
ştiind că pe fiecare mădular odihneşte atingerea Ta de

 viaţă dătătoare.
Mereu mă voi sili să păzesc de toată înşelăciunea 

cugetul meu,ştiind că Tu eşti Adevărul

care deşteaptă lumina minţii în sufletul meu.
Mereu mă voi sili să frâng răutatea inimii mele şi să 

ţin în floareiubirea mea,

 ştiind că ai lăcaşul Tău în cel mai ascuns altar 
al inimii mele.

Iar truda mea va fi să Te descopăr prin faptele mele,
 ştiind că puterea Ta îmi dă tărie să lucrez.

*

M-ai randuit printre invinsi.
Simt ca nu-mi este dat nici sa inving
si nici sa ies din lupta.
Ma voi cufunda in abis pentru ca sa-i ating limitele.
Am sa joc jocul infrangerii mele.
Voi pune in joc tot ceea ce am
si, cand voi fi pierdut totul, voi juca si fiinta mea insasi.
Si poate ca atunci voi fi recucerit totul
datotita totalei mele despuieri

*


Dacă doreşti aceasta, fie
mi-oi întrerupe cântecul.
Dacă îţi face inima să bată
mi-oi ascunde ochii de faţa ta.
Dacă deodată-n umblet te împiedic
păşi-voi mai alături, pe-altă cale.
Dacă te stânjenesc la împletirea florilor
voi da ocol grădinii tale.
Dacă-ţi fac apa jucăuşă şi sălbatică
n-o să-mi mai apropii barca de malul tău.

*

Nu păstra pentru tine, prietene, taina inimii tale,
Spune-mi-o mie, doar mie, în taină
Tu, ce zâmbeşti cu-atâta gingăşie
Şopteşte-mi cât mai lin: inima mea te va auzi, nu urechea.

Adâncă-i noaptea, casa tăcută
Cuiburile păsărilor învăluite în somn
Deschide-ţi printre lacrimi furişe
Printre zâmbete nesigure
Printr-o dulce-mbujorare a durerii
Deschide-ţi taina inimii tale...

*

Tu eşti felurită la nesfârşit în exuberanţa universului,
Doamnă cu multiple măreţii!

Calea ta este semănată cu lumini,
atingerea ta face să nască flori,
trena rochiei tale mătură un dans de stele
şi muzica ta cu note diverse îşi află ecoul printre
nenumărate lumi.
Dar unică în misterul de necunoscut al sufletului,
o, Doamnă a tăcerii şi singurătăţii,
iată, te-ai preschimbat în corolă de lotus pe tulpina
Iubirii...

*

Inima mea, pasăre din sălbăticie şi-a găsit cerul în ochii tăi.
Ochii tăi sunt leagănul zorilor, ochii tăi sunt împărăţia stelelor.
Cântecele mele se pierd în adâncul ochilor tăi.
Lasă-mă să mă înalţ în aceste două ceruri în uriaşa lor singurătate.
Lasă-mă doar norii să le spintec, să le-mprăştii vâsliri de aripi
în strălucirea lor plină de soare.

POEZIA SECOLULUI XX

POEZIA  MILITANTĂ

- Preocupări pentru politic, social și istoric
- Combativitate
-Atitudine mobilizatoare
- Patetism
- Exprimarea universului

REPREZENTANȚI:

Vl. Maiakovski

F. Garcia Lorca

R. Alberti

Louis Aragon

A. Jozsef

Go-Mo-Jo

P. Neruda

M. Guillen





LIRICA  MEDITATIVĂ  ȘI
          CONFESIVĂ

- Marile probleme ale existenței (viața și moartea, sentimentul infinitului, iubirea, idealul, sentimentul singurătății, al alienării)

- Sensul existenței, destinul omului
- Revalorificarea miturilor
- Confruntarea cu civilizația și consecințele ei asupra omului modern

REPREZENTANȚI:

- S. Esenin

- G. Apollinaire

- R.M. Rilke

- T.S. Eliot

- P. Valery

- G. Ungaretti

- T. Arghezi

- L. Blaga

- I. Barbu






 Tablourile aparțin pictorului american Thomas  Kinkade