Tocmai „intrase platcă” la patruzeci și
opt de lei, cu asul pe față, când servitorul clubului veni binișir în
spatele lui și îi întinse, cu deiscreție, un plic oficial sigilat cu
ceară roșie ca un grop poștal.
Domnul Silvestru primi
scrisoarea, o întoarse și pe o parte și pe cealaltă, își puse ochelarii
cu ramă de baga, citi lămurit adresa și, convingându-se că scrisoarea îi
este într-adevăr adresată, întoarse mirat ochii cître servitor:
- De la cine e ?
- Nu știu. A adus-o un băiat și-a plecat. Zicea că n-are nevoie de răspuns.
Domnul Silvestru zise „pas, pe ne.ve.” (adică pe nevăzute cartea), desfăcu plicuk, scoase scrisoarea și citi:
” Urmărește pe nevastă-ta, astăzi, la ora șase. Vei avea multe de aflat. Onoarea ta de om este în joc.
Un frate de suferință ”
Imediat ce isprăvi de
citit, scrisoarea începu să-i tremure în mână. Apoi începură să-i
tremure picioarele și în cele din urmă, dantura. Căutând să se
stăpânească cât mai bine, domnul Silvestru își privi ceasul. Era șase
fără douăzeci de minute. Prin urmare, mai avea douăzeci de minute ca să
ia o hotărâre la timp.
De aceea căzu pe gânduri...
- Ce faci, nene, joci ori nu joci ? A bătut Mitică la treflă !
Domnul Silvestru se cutremură. Își privi tovarășii de maus, rătăcit de parcă acum îi vedea întâia oară.
- Iertați-mă, fraților, dar trebuie să plec imediat acasă...
- Dar ce ți s-a întâmplat ?
- O nenorocire...
- Ți-a murit cineva ?
Privirea domnului Silvestru deveni asasină:
- Nu încă, dar îmi va muri...
- Cine ?
- Nevastă-mea.
- Are ceva grav ?
- Da. Foarte grav.
- Ce ?
- Un amant. La revedere !...
-
Pune platca dacă pleci, n-o face uitată, că intrași adineauri patruzeci
și opt de lei și ține-ți firea, omule. Boala nevesti-ti e boală cu
leac. Eh ! Care dintre noi n-o cunoaște ? Du-te, prinde-o, iart-o,
isprăvește mai repede și vino înapoi că ne strici masa de cărți.
Domnul Silvestru nu găsi
cuvinte potrivite ca să răspundă cum ar fi trebuit. Se mulțumi numai să
arunce prietenilor o privire profund disprețuitoare și, ieșind, să
trântească ușa din toate puterile.
Domnul Silvestru opri
taximetrul cu câteva case mai departe de locuința lui și dădu ordin
șoferului să-l aștepte. Apoi își privi din nou ceasul. Era șase fără opt
minute. Aproape mulțumit că putuse să ajungă la timp, își ridică
gulerul paltonului, își îndesă gambeta pe ochi și, prudent, cu pași de
borfaș în exercițiul funcțiunii, intră binișor în curte, o luă pe din
dos și se opri, cu sufletul la gură, lângă fereastra dormitorului.
Înăuntru era electricitatea
aprinsă. Storul tras lăsa însă, lângă tocul ferestrei, o muche dantelată
de lumină. Domnul Silvestru făcu ochii mici, se ridică pe vârfurile
galoșilor și privi.
Lelia era în dreptul oglinzii. N-o putea vedea decât din spate aranjându-și, cu gesturi cochete, gulerul mantoului de blană.
Îi
recunoscu pălăria cea nouă, care îl costase cu trei zile în urmă două
mii cinci sute de lei și, alături, pe un colț al măsuței de toaletă,
mănușile „cele bune” și „geanta de ieșit la zile mari”.
„ Aha ! gândi domnul Silvestru. Prin urmare iese în oraș, se duce la întâlnire.
Anonima, săraca, nu minte; știe ea ce știe, mititica de ea ! Bun !
Asta vreau să știu. Acum nu mai încape nici o îndoială că mă înșală. Sunt liniștit !”
Deși
însă domnul Silvestru își mărturisise că e liniștit, un nod i se răsuci
în cișul pieptului, ca și cum ar fi înghițit dintr-o dată, fără pic de
apă, un ghemotoc de câlți.
La gândul că Lelia îl
înșală, un val de furie i se împrăștie în toată ființa, ca o apă care a
rupt zăgazurile, revărsându-se. Își simți inima bătând anarhist, ca
ceasornicul unei mașini infernale gata să explodeze sub o fereastră
aristocratică.
Totul nu dură însă decât o
clipă. Dar o clipă penibilă, în cuprinsul căreia domnul Silvestru se
văzu silit să se reazime de zidul casei, ca să nu cadă, mototol, pe
caldarâm.
Recules, își potrivi gambeta
în poziție normală, lăsă la loc gulerul paltonului și începu să
examineze situația cu oarecare calm.
Își
zise, în primul rând, că tactul nu strică niciodată, că înainte de a
lua o hotărâre decisivă, e mai bine să urmărească desfășurarea
evenimentelor cu sânge rece și urgent, așa cum se procedează în asemenea
împrejurări, își întocmi un plan:
„ Pândesc pe Lelia până iese
din casă, apoi mă iau după ea și-o urmăresc până-n pânzele albe. Să
văd întâi unde se duce, pe unde intră, cine e ăla, ce face la el, cum
face, cât stă, tot, tot, absolut tot. Și când voi fi sigur că mă
înșală, voi „năvăli” în persoană ca să-mi spăl onoarea în sânge ”.
Dar, reflectând o clipă
asupra modului cum avea să-și spele onoarea în sânge, domnul Silvestru
își dădu seama că, în afară de brichetă și baston, n-are asupra sa nici
un fel de altă armă. Își făcu socoteala că e imprudent să se furișeze în
casă ca să-și ia revolverul din birou, orice zgomot putând să-i
dezvăluie prezența și că, pe de altă parte, fără armă la el, totul era
pierdut mai dinainte.
Se gândi să dea o fugă să
ceară o pușcă unui vecin, sau să se repeadă până la o armurerie și să
cumpere un revolver. Timpul însă era prea scurt pentru așa ceva.
Epuizând toate posibilitățile momentane, fără
rezultat satisfăcător, domnul Silvestru constată că n-are decât trei
soluțiuni: Să ia toporul de tăiat lemne din curte, să fure satârul din
bucătărie, sau să se înarmeze cu una din cele două ghiulele de la scara
din față, pe care le avea moștenire de la tatăl său, mort în războiul
pentru neatârnare.
La fereastra Leliei lumina se stinse brusc.
„Pleacă
! își zise domnul Silvestru. Acum e acum ”. Și fixat dintr-o dată
asupra satârului, se năpusti spre bucătărie. În treacăt, își strivi
fluierul piciorului de colțul unei trepte de la scara de din dos și nu
răsuflă ușurat decât când văzu că bucătăria era goală. Se furișă pe ușă
și înșfăcând nobila armă de pe tocătorul de carne, o ascunse cu grijă la
piept, sub palton.
Apoi, lăsându-se pe vine ca
să nu fie observat, o luă spre poartă, lipit de zidul casei, ca un
individ presat de cu totul alte necesități decât cele ale crimei
pasionale.
- Ascultă, amice, a ieșit cineva înaintea mea din curtea asta unde am fost eu ?
Șoferul surâse profesional:
- A ieșit o cocoșneață, acum un minut. Mi-a făcut „semn” crezând că sunt liber...
- Încotro a luat-o ?
- A făcut colțul, la dreapta...
- Repede după ea, cu o sută pe oră, că te cinstesc bine...
- N-a luat mașina mea o sută la oră nici când era nouă...
- Dă-i drumul și lasă că-ți cumpăr eu alta dacă prindem „persoana”...
Domnului Silvestru i se păru o veșnicie până ce șoferul întoarse din drum și putu s-o ia în direcția indicată...
- Nu goni așa, băiete, că nu pot să văd nimic. Mergi încet...
- Păi...
- Nici un păi, fă cum spui eu...
Congestionat, emoționat,
furios, domnul Silvestru își lipi fruntea de geamul limuzinei căutând să
deslușească, printre trecători, silueta Leliei.
- Dacă vezi pe cucoana de-adineauri, oprește imediat. O ții minte ? O damă înaltă, cu blană de astrahan, cu pălărie...Stai ! Uite-o ! Stop ! Oprește ! Ptru-ptru-ptru-ptru....Na-na-na-na-na...Ho...Ho...
Într-adevăr, numai la câțiva
pași înaintea lui, Lelia se opri din mers să facă semn unei mașini.
Mașina trase la marginea trotuarului și domnul Silvestru își privi
nevasta urcându-se cu precauțiune (și cu șoșonii cei noi) în încăperea
capitonată, care avea s-o ducă la destinația numai de ea știută.
- Ține-te după mașina din față. Să n-o pierzi din ochi, că plătești cu viața, auzi ? Unde o opri ea, oprim și noi.
Una în spatele celeilalte, cele
două mașini se amestecară, la început, în șirul celorlalte vehicule.
Apoi, după îndelungi și savante ocoluri ale străzilor centrale, ajunseră
într-un cartier obscur, ros de gropi și poetizat de misterul locurilor
virane.
Așezat în mijlocul canapelei de
pluș, ca tot omul grăbit să ajungă mai repede la destinație, privind cu
încordare geamul din spatele mașinii în care mergea Lelia și prin care
nu putea distinge (și asta numai în dreptul felinarelor de gaz aerian)
decât pălăria ei cea nouă și puțin din gulerul mantoului de blană,
domnul Silvestru trăia cele mai teribile clipe din viața lui. Simțea
totuși și o mulțumire. Aceea de a fi el cel ales, dintre toți bărbații
încornorați, ca purtător al justiției divine întruchipată în satârul
strâns cu afecțiune la piept.
După o ultimă cotitură, mașina din față stopă.
Fu un moment solemn. Domnul Silvestru își dădu seama că s-a apropiat până la ultimul milimetru de apoplexie.
Lelia coborî din mașină, plăti
cursa și după ce aruncă o privire amabilă și complice către cel din
mașina care o urmărise, se strecură grăbită într-un gang ascuns, tăiat
în pântecul unei case dărăpănate, cu aspect dubios și cu toate perdelele
ferestrelor lăsate.
„Dumnezeule ! La casă de
perdiție ! răcni în gând domnul Silvestru. Asta n-aș fi crezut-o
niciodată !” și nemaiputându-și stăpâni revolta și furia, sări din
mașină și se năpusti pe gang, cu satârul ridicat în mâna stângă întocmai
ca Mihai Viteazul în bătălia de la Călugăreni.
Imediat, un țipăt de cea mai
primă calitate sfâșie liniștea uliței. Urmă o clipă de tăcere, apoi un
glas alterat de fiorii morții scânci în gang ca venind din mormânt:
- Conașule ! Iertați-mă, conașule.
Se făcu iarăși liniște. O liniște ca aceea care se face când vrea să tragă cineva cu pușca.
- Tu ești, fă ? Credeam că e cucoana.
Domnul Silvestru, mumifiat de
surprindere, se rezimă de peretele gangului, cu satârul flencănind în
mână ca un panaș ript și cules de pe jos.
- Iertați-mă, conașule. Iertați-mă că nu sunt vinovată.
- Ce cauți aici, mizerabilo ?
- Dacă am leafă mică și nu-mi ajunge.
- Nu ți-am dat eu bacșișuri ?
- Mi-ați dat.
- Atunci ce mai cauți în case de
toleranță , nemernico ? Dacă aș fi știut cine ești, nu te-aș fi ținut
nici o secundă în casa mea, să respiri același aer cu mine, după ce ieși
din asemenea spelunci ordinare. Și-acum, ia spune-mi cum ți-ai permis
să te îmbraci cu lucrurile cucoanei ? Cu blana ? Cu pălăria cea nouă ?
Cu șoșonii ?
- Le-am luat fără știrea
doamnei...ca să fiu „mai bine”; că aicea nu e ceea ce credeți
dumneavoastră. Aicea șade o prietenă a mea care s-a lăsat de servitorie
și-am venit la ea că mi-a aranjat „o vedere” cu cineva, care are plăcere
de mine să mă ia de nevastă. Și m-am gândit că altă impresie face omul
când e îmbrăcat ceva mai bine. D-aia am luat lucrurile coniței, că
suntem tot o talie amândouă și dacă nu vreți să mă iertați, puteți
să-mi opriți din leafă pentru cât le-am purtat azi....
Cu fiecare vorbă pe care o
auzea, domnul Silvestru simțea cum i se ridică toată ceața de pe suflet.
Se gândea la Lelia cu atâta admirație, se simțea în clipa asta atât de
vinovat față de ea, încât ar fi fost în stare să facă pentru ea orice;
chiar să renunțe; chiar să renunțe noaptea la cămășile cu râuri și să
doarmă, în locul lor, cu pijama.
O bucurie imensă i se împrăștie
în tot trupul la gândul că nu e încornorat. Și poate numai din cauza
acestei bucurii privi îngăduitor la femeia care tremura în fața lui, cu
ochii țintă la satâr.
Ba o privi atât de îngăduitor
încât își putu da seama că, așa gătită cum era, slujnica ar fi putut
trece drept ceea ce bărbații înțeleg printr-o „femeie bine”.
Fără să vrea, biruit de un vechi tic în materie, își răsuci mustața și reflectă:
„ Nu e rău de loc ca femeie,
stricata asta ! Dacă s-ar găsi cineva care s-o îmbrace și s-o gătească
cum trebuie, ar da Bucureștiul peste cap cu ea. Și ce picioare frumoase
are, domnule, cu ciorapii nevesti-mi !”. Apoi cuprins de un sentiment
ciudat, în care se amesteca milă, simpatie și pornografie, făcu un pas
prietenos către ea:
- Ascultă ! De data asta te iert. Da cu o condiție...
Servitoarea îngenunche să-i sărute mâna. Domnul Silvestru o simți caldă, supusă și prăbușită lângă el.
- Lasă-mă...nu-mi săruta mâna, că nu sunt popă...Ți-am spus că te iert, te iert...
Cu instinctul ei de femeie, slujnica pricepu imediat că zarul s-a întors de partea ei. Rămase lipită de el și scânci:
- Cu ce condiție, conașile ?
- Prietena asta a ta are mai multe odăi ?
- Are destule, că din ele trăiește...
- Prin urmare e tot ce ziceam eu adineauri ?
- Puțin...
- Așaaa ? Atunci, las-o dracului
de vedere, că tot de la stăpân iese pâinea cea de toate zilele...Ia-o
înainte că nu știu drumul. Dar să nu te prind cumva că spui o vorbă
cucoanei, că pe urmă....
Slujnica râse cu buze groase:
- Ce-mi faci ?
- Nu te mai las să te îmbraci
niciodată cu lucrurile ei. Și, uite, să ai tu grijă când om pleca, să
duci satârul ăsta acasă, că miroase a ceapă de mă trăsnește....”
