marți, 10 ianuarie 2012

OVIDIU - TRISTELE





CUVÂNT DE ÎNSOȚIRE


Tu, cartea mea, vei merge la Roma fără mine,
Acolo unde mie a merge nu mi-i dat.
Te du făr' de podoabe, căci astfel se cuvine:
Un exilat ți-i tată, ia-ți strai de exilat !
Să nu te-mbraci sărmano, în roșie porfiră,
Căci nu acesta este al jalei trist veșmânt !
Nici măciulii de fildeș la capetele negre
Să n-ai, nici titlu roșu, nici față de șofran !
Să se gătească astfel o carte fericită !
Tu...să-ți aduci aminte de tristul meu destin !
Să nu fii netezită cu pumice poroasă,
Să pari la toți zbârlită, cu părul despletit
Să nu roșești de pete: acel ce-o să le vadă
Cu lacrimile mele va ști că le-am făcut.
Tu locurilor scumpe te-nchină de la mine
Și eu voi crede astfel că însumi le sărut.
Iar dacă din mulțime se va găsi vreunul
Să-și mai aduc-aminte, să-ntrebe cum o duc,
Să-i spui că sunt în viață, dar mort sunt între oameni,
Și, totuși, că viața-mi e darul unui zeu.
Să taci, de-o să te-ntrebe mai multe despre mine,
Și lasă-te citită; să nu vorbești prea mult !
El va voi să afle ce crime făptuit-am,
Și toți ca de-un nemernic de mine-or glăsui.
De te-or huli cu vorba, deloc să nu te superi:
Când vrei s-acoperi vina, ești și mai vinovat !
Iar de-i găsi vreunul pe mine să mă plângă
Și cartea să-mi citească cu lacrimile-n ochi,
Dorind în taină, singur, neauzit de nimeni,
Ca să se-mbune Cezar, atunci mă rog și eu:
Să-l fericească zeii pe-acela ce dorește
Ca zeii să se-ndure de cei nefericiți !
În plin să-i meargă toate, Cezarul să se-mpace
Și voie el să-mi deie în țara mea să mor !
Urmându-mi chiar povața, și tot vei fi hulită,
Mai jos te-or crede, poate, decât al meu talent.
Dar scrisul după vremuri să-l judece un critic:
Aceasta de-o va face, vei fi la adăpost.
Senin când e la suflet, atunci poetul cântă:
Pe sufletul meu însă nori negri s-au lăsat.
Singurătate cere și tihnă, poezia;
Pe mine mă aruncă furtunile pe mări.
Când scrii, să n-ai vreo teamă: eu văd în orice clipă
Cum sabia barbarp pândește capul meu.
Și încă-i de mirare c-am scris aceste versuri;
Tot o să le citească un critic iertător.
Chiar pe Omer cu-atâtea primejdii împresoară-l
Și vei vedea că seacă talentul lui Omer.
O, cartea mea, tu pleacă ! De lume să nu-ți pese,
Rușine să nu-ți fie că lumii n-ai plăcut:
Azi nu ne mai surâde norocul de-altădată,
Azi glorie și nume n-ai dreptul să mai ceri
Da ! când eram ferice, umblam după mărire,
Ardeam să-mi fac un nume pe-atuncea; dar acum
Destul că poezia și arta nu mi-o blestem,
Căci doară poezia, tot ea m-a exilat !
Deci du-te, carte scumpă, în locul meu vezi Roma !
Ah ! cum nu pot eu însumi să fiu în locul tău !
Dar când în marea Romă tu vei intra străină,
De tot necunoscută nu crede că-i intra:
Așa, chiar fără titlu, te dă de gol culoarea,
Chiar dacă vrei acolo s-ascunzi că ești a mea.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
De n-are alte treburi și-l vezi în toane bune,
Și dac-a lui mânie cumva s-a potolit,
Și dacă are cine la dânsul să te ducă,
Sfioasă, temătoare, ba pune și cuvânt,
Tu intră ! Decât mine să fii mai fericită !
S-ajungi într-o zi bună și chinul să-mi alini !
Ori nimene nu poate să-mi curme suferința.
Ori numai, ca Ahile, acel ce m-a rănit.
Dar, vrând să-mi faci un bine, tu vezi să nu mă vătămi;
Speranța-mi este mică, mai mare-i frica mea.
Și vezi mânia veche să nu i se aprindă.
Și tu să fii pricina unei pedepse noi !
Când în cămara noastră tu o să fii primită
Și vei intra în scrinul rotund, la locul tău,
Tu vei vedea acolo, în bună rânduială,
Născuți în nopți de veghe, pe frații tăi ceilalți.
Ei poartă, fiecare, la capăt, câte-un nume
Și titlul și-l arată pe față orișicui.
Trei numai stau deoparte, ascunși în întuneric:
Ei dragostea ne-nvață, pe care toți o știm,
Dar tu să fugi de dânșii sau, dacă te încumeți,
Edipi să-i faci de-a dreptul, Edipi și Telegoni !
Oricât au să te-nvețe, de ții l-al tău părinte,
Din trei, tu pe niciunul te rog să nu-l iubești !
Acolo sunt - scăpate deunăzi din cenușa-mi -
Și din Metamorfoze vreo cincisprezece cărți.
Tu spune-le că soarta-mi, și ea, se poate pune
În rândul lor, căci fața-i deodată s-a schimbat.
Ea nu mai este-asemeni cu cea de mai-nainte:
Râdea odată soarta-mi; azi plângi de mila ei !
Eu multe, multe lucruri aș mai avea a-ți spune,
Dar teamă mi-i prea tare să nu te întârzii:
Dac-ai lua cu tine chiar tot ce-mi vine-n minte,
Pe drum ai fi atunce o sarcină prea grea.
Și drumu-i lung. Grăbește ! Iar eu, în fundul lumii
Voi rămânea, departe de scumpă țara mea !



Осенняя Балтика.gif




PE MAREA FURTUNOASĂ




O zei ! - căci numai ruga mi-a mai rămas pe lume -
Nu-mi fărâmați voi nava purtată de noian !
Nu ajutați mânia  puternicului Cezar !
Un zeu ades te-ajută, când altu ți-i dușman:
Când Venus și Apolo stăteau de partea Troiei,
Vulcan și cu Minerva de moarte-o dușmăneau:
Prielnică lui Turnus, Junona pe Enea
Cel apărat de Venus, într-una-l prigonea;
Atunci când spre Ulise, Neptun, cu-a lui mânie
Se năpustea, Minerva sărea în ajutor.
Eu nu-s cu ei asemeni, dar poate și pe mine
Un zeu să mă păzească de ura altui zeu,
Dar vai ! în vânt se pierde suspinul meu zadarnic,
Cumplitele talazuri astupă gura mea.
Furtuna-ngrozitoare împrăștie-a mea vorbă
Și ruga mea n-o lasă s-ajungă pân' la zei.
Ah ! tot acele vânturi duc cine știe unde
Și nava mea și ruga-mi, căci una nu-i destul !
Și ce de-a munți nămornici de valuri se răstoarnă !
Mai, mai socoți că apa ajunge pân' la cer.
Când marea se despică, ce groaznice prăpăstii !
În Tartarul cel negru socoți că ele-ajung.
Oriunde-ntorci privirea, văzduh și apă numai.
Talazuri spumegate și nori vijelioși !
Și viforul cu vuiet cum vâjâie de tare !
De ce stăpân s-asculte nu știe-al mării val.
Când se-ntețește vântul din răsăritul rumen,
Când iată, bate vântul venit de la apus.
Iar crivățul sălbatic din recea miazănoapte
Cu austrul acuma la luptă mi s-a pus !
Cârmaciul nu mai știe de ce să se ferească
Și încotro s-o ieie: nimic nu poate el.
Eu pier ! O, nu mai este speranță de scăpare.
Vorbesc, dar valul mării îneac-al meu obraz,
Îmi intră apa-n gură și-mi taie răsuflarea,
Atunci când a mea gură se roagă de-ajutor.
Soția-n vremea asta exilul mi-l jelește,
Atâta știe numai din valul meu amar:
Nu știe că sunt gata să mor bâtut de vânturi
Și aruncat pe marea cea fără de hotar.
Noroc că n-am lăsat-o cu mine să se-mbarce:
Aș fi murit atunce, o zei, de două ori !
Acum fiindcă dânsa la adăpost e pusă
Măcar pe jumătate eu tot o să trăiesc !
Vai mie ! Cât de groaznic a fulgerat prin nouri !
Cum bubuie tot cerul de tunetul prelung !
Așa izbește apa în laturile navei,
Ca grindina de pietre în ziduri de cetăți.
Acuma vine valul cel mare, decât toate
Mai mare și mai goaznic; al zecelea talaz !
De nu mă-nec în mare, un dar îmi pare moartea:
Nu moartea mă-nfioară, ci grozăvia ei !
Când mori de moarte bună ori cazi în bătălie.
Măcar atuncea trupul ți-l pune în pământ.
N-ajungi să fii mâncarea jivinelor din mare,
Ai cui să lași o vorbă și speri într-un mormânt.
Dar chiar să fiu eu vrednic de-o moarte-așa de crudă,
De ce să trag cu mine pe-acești nevinovați ?
O, zei de sus, din ceruri, și-ai mărilor albastre,
Curmați mânia voastră, și unii și ceilalți !
Nefericita-mi viață, de Cezar dăruită,
S-o duc până la locul de dânsul poruncit !
Voiți să-mi iau pedeapsa pe care-am meritat-o ?
Nici Cezar nu mă știe că-s morții osândit.
De-ar fi voit, el însuși putea să mă trimită,
Făr-ajutorul vostru, pe-al Stixului tărâm.
El singur poate numai să verse al meu sânge;
Mi-a dăruit viața ? Mi-o poate și lua !
Dar vouă, zei puternici, nu v-am greșit nimica;
A' mele suferințe ah ! fie-vă de-ajuns !
Deși, de-ați vrea cu toții să mă scăpați de moarte
Cel ce-a murit o dată, viu sau nu mai poate fi !
Chiar marea să se-așeze, chiar vântul să s-aline,,
Și să-mi cruțați viața, voi fi tot exilat !
Eu nu brăzdez genunea, ca să-mi adun avere,
Nu duc pe mare mărfuri, să fac negustorii.
Nu merg la Nilul vesel și la Alexandria,
Să văd viața-i dulce și plină de-ncântări:
Nu merg, ca altădată, la școlile Atenei,
Spre-a' Asiei orașe eu azi nu mai alerg:
Azi cer un vânt prielnic - ah ! cine poate crede ? -
Ca eu să pot în țara sarmaților să merg,
Pe țărmul cel sălbatic al Pontului, ba încă
Mă vait că voi ajunge acolo prea încet !
Și, ca să văd cam unde pe lume-s tomitanii,
Îmi fac mai scurtă calea cu-a mele rugăciuni.
De mă iubiți pe mine, voi alinați genunea
Și naveim mele dați-i al vostru ajutor !
De nu, atunci spre locul poruncii îndreptați-o !
Osânda mea acolo mai groaznică va fi.
Mânați a mele pânze mai repede, o, vânturi !
De ce mai cată ele italicul pământ ?
Când Cezarul m-alungă voi mă opriți în cale ?
O, nu ! Să vadă Pontul cel barbar fața mea !
Cezarul poruncește ! Și vina osândită
De Cezar nu se cade și n-o poți apăra.
O, zei, a' noastre fapte nu pot să vă înșele:
Voi știți că nici de-o crimă eu nu sunt vinovat.
Și dac-o rătăcire ah ! mintea mi-a luat-o,
Nătângă mi-a fost mintea, dar impie n-a fost ?
Chiar mic fiind, eu voia lui Cezar am vegheat-o.
Și sfinte totdeauna mi-au fost a' lui porunci.
I-am fericit domnia și pe altar tămâie,
Plecat, am ars lui Cezar și celorlalți Cezari.
De-am fost așa, iertare ! o, zeilor puternici !
De nu, să mă înghită nămornicul talaz !
Mă-nșel sau norii negri încep să se destrame ?
S-alină oare marea ? S-a frânt mânia ei ?
Nu oarba întâmplare mi-ajută mie-acuma,
O, nu ! ci numai zeii atoateștiutori.



2 comentarii:

  1. La 20 de ani citeam Tristele lui Ovidiu cu nepasarea specifica varstei. Dûpa 20 de ani de exil le recitesc cu o lacrima in mijlocul inimii si o alta in coltul ochilor. De ce ramanem oare atat de legati de locurile unde ne-am nascut?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Desigur, întrebarea este retorică și totuși....eu nu am plecat tocmai din pricina asta. Dacă-mi îngădui...eu cred că venim pe lume și aparținem unui anumit colțișor de Univers. Când plecăm....nu mai suntem în acel acasă - nu contează cât de departe sau aproape, nu ? Eu sunt departe de locul natal și mi-e dor și mă simt neîmplinită, aș fi dorit ca toate astea să se întâmple (toate astea - viața mea) dar acolo...Așa-i ? Dar poate asta-i viața mea...și a ta...O îmbrățișarea prietenească de acasă. Neîndoielnic ai trecut prin multe și de aceea cred că ești o persoană foarte (dar foarte !) curajoasă - gândește-te că lacrima aceea era sărată pentru că purta Marea Neagră în ea.

      Ștergere