miercuri, 4 ianuarie 2012

ANDRE MALRAUX 1901 - 1976







Prozator și teoretician al artei, A. Malraux a participat direct la o însemnată parte din evenimentele istorice ale secolului XX : cu ocazia unei expediții arheologice descoperă Orientul, joacă un rol important în războiul civil din China, contribuie la organizarea Rezistenței franceze, comandă brigada Alsacia - Lorena în luptele împotriva Germaniei hitleriste, devine după război, un important om politic, ministru al afacerilor culturale.

Romanele
Cuceritorii, Calea regală, ondiția umană, Speranța, evocă, transfigurate artistic, episoade ale existenței sale și au în centrul lor tema aventurii (sub formă individuală sau a solidarității colective), ca modalitate de afirmare a existenței umane.

Andre Malraux este și autorul unor profunde studii despre artă -
Psihologia artei, Muzeul imaginar, Vocile tăcerii -și al unei opere memorialistice intitulată Antimemorii.







CONDIȚIA UMANĂ
          1933


Acțiunea este situată în timpul războiului civil din China, romanul prezentând înfrângerea revoluționarilor comuniști la Șanhai, în primăvara anului 1927.

Personajele încearcă, prin luptă revoluționară, să depășească limitele impuse de condiția umană, asumându-și cu luciditate destinul.

Acesta este cazul lui Katov, revoluționarul rus, al lui Cen, adeptul acțiunii violente, al lui Hemmerlich, torturat de imposibilitatea de a participa la luptă, al lui Kio Gisors, conducătorul revoluției.

Episodul morții lui Kio și Katov în timpul represiunii este pătruns, în tragismul său, de încrederea în superioritatea demnității și solidarității.-








PARTEA A ȘASEA



Întins pe spate, cu mâinile aduse pe piept, Kio închise ochii; era exact poziția unui mort. Se închipui, lungit, nemișcat, cu ochii închiși, cu fața potolită de liniștea sufletească pe care o dăruie moartea, timp de o zi, aproape tuturor cadavrelor, de parcă ar fi vrut să exprime, cu generozitate, sentimentul de demnitate chiar al celor mai nenorociți. Văzuse mulți oameni murind și, influențat de educația sa japoneză, se gândise întotdeauna că e frumos să ai o moarte proprie, asemănătoare vieții pe care ai dus-o. A muri înseamnă pasivitate, dar a te omorî înseamnă act. Îndată ce vor veni să-l caute pe primul dintre ei, se va omorî deplin conștient. Își aminti - simțind că i se taie răsuflarea - de discurile fonografului. Vremuri în care speranța își păstra un sens ! N-o va mai revedea pe May, iar singura durere în care se simțea vulnerabil era suferința ei, ca și cum moartea sa ar fi fost o greșeală. ”Remușcarea de a muri”, gândi el cu o ironie crispată. Nimic asemănător față de tatăl său, care îi lăsase impresia de forță, nu de slăbiciune. De mai mult de un an May îl eliberase în întregime de sentimentul singurătății, dacă nu de orice amărăciune. Durerosul refugiu în patima trupurilor înlănțuite, pentru prima dată țâșnea, vai ! Îndată ce se gândea la ea, despărțit de-acum de cei vii. ”Acum ea trebuie să mă uite...” Să-i fi scris, n-ar fi făcut altceva decât s-o chinuiască și s-o lege și mai mult de el. Ca să-i spună să iubească pe un altul...O, închisoare, locul unde timpul se oprește - continuând în altă parte...Nu ! în sala  aceasta, despărțită de toți prin mitraliere, revoluția chineză, oricare i-ar i soarta, oricare i-ar fi locul în care ar reînvia, a primit lovitura de grație; oriunde munceau oamenii din greu, absurd, umiliți, gândurile lor se îndreptau către condamnații asemenea lor, ca rugăciunile credincioșilor; iar în oraș, oamenii în pragul morții începeau să fie iubiți ca și cum erau de acum morți...Dintre toate ținuturile pământului învăluite de această ultimă noapte, spațiul în care se auzeau gemetele era fără îndoială cel mai încărcat de dragoste virilă. Să iei parte la gemetele mulțimii culcate pe jos, să te simți pătruns, până și murmurul suspinelor, de această suferință jertfită...Și un zvon, ce abia se auzea, prelungea până în adâncul nopții șușotitul durerii; ca și Hemmerlich, aproape toți oamenii de aici aveau copii. Totuși, fatalitatea acceptată de ei se înalță o dată cu vuietul înăbușit al răniților, ca liniștea serii, care îl învăluia pe Kio, cu o maiestate de cântec funebru, în timp ce stătea cu ochii închiși, cu mâinile încrucișate pe trupul său abandonat. Luptase pentru ceea ce, în epoca sa, fusese încărcat de cea mai profundă semnificație și de cea mai mare speranță; murea printre cei cu care ar fi vrut să trăiască împreună; murea, ca fiecare din acești oameni întinși la pământ, pentru cî dîduse un sens vieții lui. Ce preț putea avea o viață pentru care n-ar fi acceptat să moară ? E ușor să mori când nu mori singur. Moarte străbătută de o vibrație frățească, adunare de învinși în care mulțimile își vor recunoaște martirii, legendă însângerată din care se nasc legendele de aur. Atins de-acum de sărutarea morții, cum să nu audă murmurul jertfelor omenești care îl striga că inima virilă a oamenilor e un refugiu al morților, cu nimic mai prejos decât spiritul ?

Țineam acum în mână cianura. Se întrebase deseori dacă va muri ușor. Știa că, dacă se hotăra să se omoare, se va omorî; fiind conștient de sălbatica nepăsare cu care viața ne demască în proprii noștri ochi, nu era pe deplin liniștit în fața clipei în care moartea, cu întreaga ei greutate ireversibilă, îi va strivi gândirea.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Nici unul dintre condamnați nu mai vorbea. Dincolo de felinar, în întunericul deplin de acum, mereu șușotitul rănilor...Se apropieși mai mult de Suen și de tovarășul său. Unul dintre gardieni povestea celorlalți o istorioară; capetele lor apropiate se aflau între felinar și condamnați: aceștia din urmă nici nu se mai vedeau. Deși se auzeau șoapte, deși se afla împreună cu toți oamenii aceștia care luptaseră ca și el, Katov era singur, singur între trupul prietenului său mort și tovarășii săi înspăimântați, singur între acest zid și șuieratul pierdut în noapte.Însă un om putea fi mai puternic decât singurătatea și poate chiar decât șuieratul acela cumplit: în sufletul său frica lupta împotriva celei mai teribile ispite din viața sa. Își desfăcu catarama cingătoarei.

- Ei ! zise el în șoaptă. Suen, pune mâna pe pieptul meu și ia imediat ceea ce am să ating: am să vă dau cianura mea. Absolut, nu este decât pentru doi.
Renunțase la tot, nu însă și la satisfacția de a-i spune că nu există decât pentru doi. Culcat pe o parte, frânse cianura în două. Gardienii mascau lumina care îi înconjura ca o aureolă tulbure; nu cumva aveau de gând să se miște ? Nu se vedea absolut imic; darul, prețuind mai mult decât însăși viața sa, Katov îl făcea unei mâini calde care se odihnea pe el, nu unor trupuri, nici măcar unor glasuri omenești. Mâna se încleștă ca un animal, se dezlipi îndată de el. Așteptă, cu trupul încordat. Și, deodată auzi una dintre cele două voci:
- Am scăpat-o. A căzut.
Voce abia schimbată de neliniște, ca și cum o asemenea catastrofă n-ar fi fost cu putință, ca și cum era imposibil să nu se găsească o soluție. Și pentru Katov era de neconceput. O mânie fără margini urca în  el, însă se retrăgea, contrazisă de sentimentul că era imposibil să se fi întâmplat. Și totuși ! Să fi dat asta pentru ca idiotul s-o piardă ?
- Când ? întrebă el.
- Înainte de a ajunge la mine. N-am pututs-o țin când mi-a  trecut-o Suen, și eu sunt rănit la mâini.
- Le-a scăpat pe amândouă, zise Suen.

Desigur, căutau cianura în spațiul dintre ei. Căutară apoi între Katov și Suen, peste care presupunea că celălalt era culcat, căci Katov, fără să vadă nimic, simțea lângă el masa a două trupuri. Căută și el, încercând să-și înfrângă nervozitatea, să pipăie cu palma, din zece în zece centimetri, unde putea ajunge cu ea. Mâinile lor i-atingeau ușor mâna. Și deodată una din cele două i-o luă pe-a lui, o strânse, o păstră.
- Chiar dacă nu găsim nimic...spuse una din voci.
Katov, stăpânindu-și cu greu lacrimile, mișcat de această biată fraternitate fără chip, cu vocea stinsă (toate șoaptele se aseamănă), strângea și el mâna care îi era oferită în întuneric, în semn de mulțumire pentru cel mai mare dar pe care îl făcuse vreodată și care fusese făcut poate în  zadar. Deși Suen continua să caute, amândouă mâinile rămâneau unite.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu