miercuri, 28 martie 2012

AERUL ȘI BALERINA de Laura Dănăilă




Balerina se rotea cu pași ascuțiți ca niște vârfuri de săgeți.
Părul strâns contrasta cu albul pielii și se termina
                                                    în creștet cu o pană.
Putea fi de lebădă albă sau neagră, de pelican roz,
                                                               de slabi ereți.
Iar brațele se-mpreunau în aerul roșu, semănând cu o rană.










Balerina era femeie și aerul o știa. Balerina iubea să își salte

Poala albă de tul a rochiei ce aluneca înapoi pe un picior.
Aerul se încălzea când ea dansa pe notele mai înalte,
Căci el era peste tot - în celulele ei, în păr, pe brațe,
                                                pe gâtul frumos mirositor.









Și aerul se îndrăgosti de balerina ce făcea piruete amețitoare.

Aerul o cuprinse în brațe și făcu dragoste cu ea chiar acolo,
Pe scena întunecoasă, luminată doar în centru,
                                                      de prezența orbitoare
A unei femei – balerine ce simțea că plutește
                                                           pe un suav tremolo.