duminică, 4 martie 2012

LUIGI PIRANDELLO 1867 - 1936






Prozator italian de profundă observație socială și psihologică (volumul Nuvele pentru un an, romanele Răposatul Mattia Pascal, Unul, nici unul, o sută de mii), Luigi Pirandello este mai presus de toate un dramaturg de o excepțională originalitate, unul dintre întemeietorii teatrului modern.

În dramele lui cu o bogată problematică filozofică scriitorul se arată preocupat de relativitatea personalității umane, de aspectele ei contradictorii, de raportul dintre persoană și masca pe care o adoptă, de relația dintre realitate și ficțiunea artei (în piesele de teatru):
Este așa cum vi se pare, Șase personaje în căutarea unui autor, Henric al IV-lea, Să-i îmbrăcăm pe cei goi, Astă seară se improvizează, Uriașii munților.








HENRIC  al  IV-lea (1922)

          Enrico  IV


Personajul dramei participase cu douăzeci de ani în urmă la o cavalcadă, costumat în Henric al IV-lea, împăratul Germaniei din secolul al XI-lea. Căzând de pe cal, el își pierde rațiunea, crezându-se cu adevărat Henric al IV-lea.

Spre a nu-l contraria, cei din jurul lui se prefac a-l crede, îi angajează slujitori deghizați în curteni și ei înșiși îi apar travestiți ca personaje de epocă.

Doisprezece ani mai târziu, rațiunea îi revine, dar el, dându-și seama că nu mai poate recupera viața care a trecut pe lângă el, continuă să poarte masca, să se prefacă nebun.

În final, ceilalți devin conștienți de simulare, dar eroul îl ucide pe Tito Belcredi, cel care cu douăzeci de ani în urmă provocase accidentul spre a-i lua iubita, pe marchiza Matilde Spina.

Vinovat de omor, eroul nu mai are altă soluție decât să simuleze în continuare nebunia.









ACTUL  al III-lea


HENRIC  AL  IV-lea: Uită-te la părul meu. (Îi arată părul încărunțit de pe ceafă)

BELCREDI: Și al meu e sur !

HENRIC al IV-lea:  Da, cu deosebire că eu am încărunțit aici, ca Henric al IV-lea ! Înțelegi ? Și nici măcar nu mi-am dat seama că îmbătrânesc. Am prins de veste într-o bună zi, când am deschis din nou ochii și m-a cuprins groaza...pentru că am priceput într-o clipită că nu numai părul: tot trebuie să fi încărunțit așa, și totul s-a prăbușit, totul s-a terminat ! Ar fi însemnat să năvălesc mânat de o foame de lup, la un ospăț unde ceilalți comeseni, sătui de mult, s-au împrăștiat, și ,esele-s întoarse cu picioarele în sus...

BELCREDI: Ei, și ce vrei ? Nu te supăra: dar ceilalți...

HENRIC al IV-lea (brusc): Știu ! știu ! Nu puteau sta să m-aștepte pe mine, până mă vindec ! Nici măcar cei care mi-au împuns pe la spate calul meu înzorzonat...cu spada, până la sânge !...

DI NOLLI (impresionat): Cum ? Cum ?
HENRIC al IV-lea: Da, mișelește, pe la spate, ca să-l facă să azvârle din copite și să mă bușească de pământ !
DOAMNA MATILDE (brusc, cu groază): Dar ăsta e un lucru pe care-l aflu abia acum !...
HENRIC al IV-lea: O fi fost și asta tot așa...în glumă !

DOAMNA MATILDE: Dar cine a fost ? Cine călărea în spatele nostru ?


HENRIC  al IV-lea: Nu mai are rost s-o știi ! Toți cei ce au continuat să petreacă la ospățul de care vorbeam, și care acum ar vrea să-mi dea resturile lor, marchiză, de blândă și duioasă milă, fiindcă le-o fi rămas lipită de marginea blidului sleit, vreo fărâmă de remușcare...Foarte mulțumesc ! (întorcându-se spre Doctor) Și-atuncea, doctore, vă puteți da  seama dacă nu e cu totul nou, cazul ăsta, în analele nebuniei ! Am preferat să rămân nebun, găsind aici de-a gata, pregătite și puse la punct, toate cele trebuincioase pentru desfătarea aceasta atât de nouă: să-mi  trăiesc nebunia, cu cea mai lucidă conștiință posibilă și să mă răzbun astfel de brutalitatea...bolovanului care mi-a zdruncinat creierii !...
Și singurătatea asta - așa scălâmbă, pustie și hâdă cum mi-a apărut când am deschis din nou ochii - să mi-o îmbrac pe dată, cum pot mai bine, în culorile și splendoarea zilei aceleia îndepărtate de carnaval - când dumneata (
o privește pe Matilde, dar arată spre Frida- fiica Matildei), marchiză ai repurtat victoria cea mare ! - și să-i oblig pe toți cei ce mi se înfățișau dinaintea ochilor, să o joace mai departe, pe toți dracii, acuma doar ca să-mi petrec eu, acea faimoasă mascaradă din vremi uitate, care fuse - pentru voi, pentru mine, nu ! - o comedie de o zi ! S-o fac să devină pe veci nu o comedie, nu, ci o realitate, realitatea unei nebunii adevărate: toți aici, mascați, și sala tronului și-acești patru sfetnici ai mei de taină: consilieri secreți și, se subînțelege, caiafe ! (Se întoarce brusc spre ei). Aș vrea să știu ce-ați avut de câștigat dând pe față taina că mă vindecasem ! Dacă-s sănătos, înseamnă că de voi nu mai este nevoie și vă veți pierde slujba ! Să te încrezi în cineva, asta da, asta într-adevăr e o trebă de nebun ! Ah, dar vă acuz acum eu, e rândul meu ! Știți ? Aflați că le trăznise prin cap să se apuce și ei acuma de făcut farse ca mine și să-și râdă de voi, jucând mai departe comedia !

Izbucnește în râs. Râd, dar deconcertați, și ceilalți, afară de Doamna Matilde.

BELCREDI( către Di Nolli): Ce spui ?...Nu-i rău defel...

DI NOLLI (
către cei patru tineri): Voi ?

HENRIC al IV-lea: Trebuie să-i ierți ! Asta (își scutură haina de împărat), asta care pentru mine este caricatura voită a celeilalte  mascarade, a celei neîntrerupte, de fiecare clipă, în care suntem fără voia noastră paiațele (arată spre Belcredi), atunci când fără s-o știm ne mascăm în ceea ce ni se pare c-am fi, haina asta, iertați-i, ei încă nu și-o văd ca pe propria lor persoană. (Întorcându-se din nou spre Belcredi) Știi ? Te deprinzi foarte lesne ! și te plimbi fără nici o greutate, uite-așa sub masca personajului tragic pe care-l joci...(îl joacă)...uite-așa...într-o sală ca asta ! Fii atent, doctore ! Îmi aduc aminte de un preot frumos - de bună seamă irlandez - care dormea la soare, într-o zo de noiembrie, sprijinit cu brațul de spătarul unei bănci, într-o grădină publică. Plutea așa, ca înecat în plăcerea aurită a căldurii, care lui trebuie să i se fi părut ca vara ! Puteți fi siguri că în clipa aceea nu mai știa nici că e preot, nici unde se află. Visa ! Și cine poate ști ce visa ! Pe lângă el a trecut atunci un ștrengar, care a rupt o floare, cu tulpină cu tot, și în treacăt, așa, l-a gâdilat pe preot aici, sub barbă. L-am văzut deschizând ochii, care-i râdeau, și l-am văzut râzând, râsul fericirii din vis; nu-și aducea aminte de nimic. Dar brusc, într-o clipă,  s-a înțepenit la loc în rasa lui preoțească, și în ochi i s-a întors gravitatea aceea pe care voi ați putut-o vedea în ochii me, pentru că preoții irlandezi își apără seriozitatea credinței lor catolice cu același zel cu care eu apăr drepturile sacrosancte ale monarhiei ereditare. Sunt vindecat, doctore: pentru că-mi dau perfect seama că fac pe nebunul, aici, în fața voastră, și fac pe nebunul cu tot calmul ! Păcat de voi că o trăiți atât de agitat, fără să vă vedeți și să vă știți nebunia !

BELCREDI: Asta-i bună ! Am ajuns, dacă băgați de seamă, la concluzia că nebunii suntem noi acuma !


HENRIC al IV-lea: (
cu o tresărire pe care se străduiește totuși să și-o rețină): Dacă n-ați fi fost nebuni, tu și cu ea (o arată pe marchiză), ați fi venit împreună la mine ?
BELCREDI: Eu, să spun drept, am venit crezând că nebunul ești tu.

HENRIC al IV-lea (brusc și tare, arătând spre marchiză): Și ea ?

BELCREDI: A, ea ? Nu știu...Văd că stă ca vrăjită de tot ce spui...fascinată de ”nebunia” asta a ta conștientă ! (Se întoarce spre ea). Împopoțonată cum ești, ce să spun, ai putea chiar rămâne aici, cu el, să-ți trăiești aievea nebunia asta, marchiză....
DOAMNA MATILDE: Ești insolent !

HENRIC al IV-lea (
repede, căutând s-o împace) Nu te potrivi ! Nu-l băga în seamă. Continuă să mă provoace și doctorul l-a avertizat totuși să nu mă irite ! (Întorcându-se spre Belcredi) Dar de ce vrei să mă mai irite ce s-a întâmplat între noi ? Rolul pe care-l ai în nenorocirile mele, cu ea (arată spre marchiză și se întoarce apoi spre ea, arătându-l pe Bencredi), rolul pe care-l joacă el acum în viața ta ? Asta de-aici e viața mea ! Nu a voastră ! Pe-a voastră, viața în care-ați îmbătrânit, eu n-am trăit-o !( Către Doamna Matilde) Asta voiai să-mi spui, asta voiai să-mi demonstrezi, făcând sacrificiul să te îmbraci așa, după sfatul doctorului ? Oho, e foart bine pus în scenă, ți-am mai spus-o doctore:”Iată-ne cum eram amândoi pe-atuncea, ei ? și ia uite cum suntem acuma !”
Dar eu sunt un alt fel de nebun decât voi, doctore ! Eu știu foarte bine că cel de colo (
arată spre Di Nolli) nu pot fi eu, pentru că Henric al IV-lea sunt eu, nu el ! Eu, aici, de douăzeci de ani, pricepeți ? Țintuit în veșnicia asta de mască ! I-a trăit ea (arată spre marchiză), s-a bucurat ea de ei, de acești douăzeci de ani, ca să ajungă, uite-o ! - așa cum eu n-o mai pot recunoaște ! Pentru că eu o cunosc așa (arată spre Frida și se apropie de ea). Pentru mine, e veșnic așa...Îmi păreți cu toții niște copii pe care pot să-i sperii !...(Fridei) Și ție ți s-a făcut frică de-a binelea, copila mea, de farsa pe care te-au convins s-o faci, fără să priceapă că pentru mine nu putea fi farsa la care se gândeau ei....Ce miracol înfiorător: visul, care învie în ființa ta, mai viu ca niciodată ! Erai, acolo, o imagine: te-au făut femeie în carne și oase. Ești a mea acum ! Ești a mea ! A mea ! A mea, de drept ! (O cuprinde cu brațele râzând ca un nebun, în vreme ce toți ceilalți țipă înspăimântați: dar cum ei dau fuga să i-o smulgă din brațe pe Frida, devine furios, înfricoșător și strigă către cei patru tineri ai săi). Țineți-i ! Țineți-i ! Vă ordon să-i țineți ! Nu-i lăsați !



Cei patru tineri, în uluirea lor, ca și cum ar fi fost hipnotizați, dau să-i țină, ca niște automate, pe Di Nolli, pe Doctor și pe Belcredi.


BELCREDI: (se eliberează brusc și se aruncă asupra lui Henric al IV-lea): Dă-i drumul ! Dă-i drumul ! Nu ești nebun ! Te prefaci !

HENRIC al IV-lea (fulgerător, smulgând sabia de la șoldul lui Landolfo care e mai aproape): Nu sunt nebun ? Na-ți ! Îl rănește la pântece. Se aude un urlet de groază. Toți aleargă să-l susțină pe Belcredi, exclamând în mijlocul tumultului:

Di Nolli: Te-a rănit ?

BERTOLDO: L-a înjunghiat ! L-a înjunghiat !


DOCTORUL : Spuneam eu !

FRIDA: Oh, Dumnezeule !

DI NOLLI: Frida, vino aici !

DOAMNA MATILDE: E nebun ! E nebun !

DI NOLLI: Țineți-l  !


BELCREDI: (în timp ce-l transportă pe ușa din stânga, protestează sălbatic): Nu ! Nu ești nebun ! Nu e nebun ! Nu e nebun !....

Ies cu el pe ușa din stânga strigând, și continuă să strige de dincolo, până ce, pe deasupra celorlalte strigăte, se aude unul, foarte ascuțit, al Doamnei Matilde, după care urmează tăcere.

HENRIC al IV-lea (rămas pe scenă între Landolfo, Arialdo și ordulfo, cu ochii căscați, scos din minți de propria lui nălucire adusă la viață, care într-o clipă la împins la crimă): Acuma, da !...N-avem încotro...(îi cheamă în jurul lui ca pentru a se adăposti...aici, împreună, aici, unul lângă altul....și pe vecie !....






                                      

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu