DOMNULUI VICTOR HUGO

Iubim atâtea lucruri pe lumea asta, doară
Ca să-nțelegem bine ce prețuim din plin:
Joc, ocean, cofeturi, un firmament senin,
Femei, sau cai, sau lauri, sau roze bunăoară.


Călcăm pe flori firave, ce-abia prind să răsară,
Și plângem, și cuvinte de bun rămas rostim.
Cu timpul, ne dăm seama și noi că-mbătrânim
Când clocotul se duce din inima hoinară.


Din toate-aceste bunuri, ce nu spun lucru mare,
De preț e numai unul; un vechi amic, se pare.
Te cerți și fugi de dânsul; când însă, cumințiți,


Ne întâlnim, surâdem, și două mâini se-ndeamnă,
Gândindu-se că-n timpuri mergeam nedespărțiți,
Că sufletul nu-i veșnic și ”ieri” un ”mâine”-nseamnă.

1843

CITITORULUI

În cartea asta, fără-ndemânare,
Am pus întreaga tinerețe-a mea.
Mărturisesc, acum când ea apare,
Că multe-aș fi putut să schimb în ea.


Dar, cum și firea noastră-i schimbătoare,
De ce să fac trecutu-altminterea?
Te du, deci, biată pasăre, în zare
Și Dumnezeu te-ndrume unde-i vrea.


O cititorule, oricine-ai fi,
Citește cât mai mult mă poți citi;
La urmă vine-osânda, pare-mi-se.


Întâiul vers copilu-l migăli;
Pe cel de-al doilea, băiețandrul; și
Bărbatul, doar pe el din urmă-l scrise.

1840

CÂNTEC

Sărmanei inimi slabe i-am spus: ”Tu
Nu crezi c-ajunge să iubești doar una ?
 Și nu-ți dai seama că shimbând într-una,
Îți pierzi în doruri fericirea ? Nu ?”


Ea mi-a răspuns: ”N-ajunge, precum crezi;
N-ajunge să iubești mereu tot una!
Și nu-ți dai seama că schimbând într-una,
Mai dulci plăceri trecute le-ntrevezi ?”


Sărmanei inimi slabe i-am spus: ”Tu
N-ajunge cât ești tristă-ntotdeauna?
Și nu-ți dai seama că schimbând într-una
Iubita, noi dureri întâmpini ? Nu ?”


Ea mi-a răspuns: ”N-ajunge, precum crezi;
Tristețile n-ajung de totdeauna.
Și nu-ți dai seama că schimbând într-una,
Dăm farmec nou la vechi dureri ? Nu vezi ?”

1831

STEA PALIDĂ A SERII

Stea palidă a serii, tu sol trimis din zare,
Ce din amurguri fruntea sclipindă îți desprinzi,
Cu ochii-ți, din palatul de-azur au ce cuprinzi ?
Ce vrei să vezi în depărtare ?


S-a potolit furtuna și vântul a-ncetat;
Cu freamăt blând pădurea își lăcrimează dorul;
Un fluture de aur, lin, prin livadă, zborul
Printre miresme și-a luat.


Ce cauți peste lumea ce doarme în stihie ?
Parcă spre munți acuma cobori în pas ușor;
Pleci surâzând, prieten plin de melancolie,
Iar ochiul tău clipește în zări tremurător.


Stea ce cobori în noapte spre verzile coline,
Tu, ce din mantia nopții ca lacrimă-ai descins,
Și vezi în depărtare păstorul care vine
Cu turma lui, pe drumul de-ntunecimi cuprins,


Spre ce tărâm mergi, astru, în nesfârșita noapte ?
Vrei un culcuș, prin trestii, pe tărmul solitar ?
Sau, chip frumos în ceasul tăcerii, fără șoapte,
Cobori adânc în mare, ca scump mărgăritar ?


De e să mori, luceafăr, și dacă-n marea-adâncă
Vrei pletele bălaie să le scufunzi, îți cer:
Întârzie-ți plecarea! Mai stai o clipă încă!
Stea dulce a iubirii, nu coborî din cer !

1835

NICIODATĂ

Un cântec trist de Schubert, lin prin văzduh plutea,
Când tu, - ții minte oare ? – mi-ai spus: ”Nu ! Niciodată !
Nu!” îmi spuneai și totuși în ochii-ți strălucea
Azurul melancolic al bolții înstelată.


Spuneai: ”Nu ! Niciodată !”, dar chipul tău zâmbea ,
Ca-ntr-un profil de veche medalie turnată;
Și, mândru, al comorii ce-ascunzi instinct, punea
Pe-obrajii tăi, năframa-i geloasă-mbujorată.


Păcat! O, ce cuvinte de nepăsare pline
Când îți vorbeam, marchiză, de dragoste știi bine,
Nu-ți deslușeam nici chipul, nici zâmbetul de crin.


Mai dulce decât ochii-ți senini e-a ta simțire;
Și mă gândeam în taină, privindu-i cu mâhnire,
La sufletul ce-n floarea-i ți se-nchidea divin.

1839

TRISTEȚE

Iubire, vlagă, încântare
Și viață, tot s-a irosit;
Și chiar mândria-mi, pentru care
Drept geniu-am fost pecetluit.


Când Adevărul l-am găsit,
Credeam că-i un prieten mare;
Dar după ce l-am cântărit,
Simții o scârbă-ngrozitoare.


Și totuși, vai, nimic nu știe
Cel ce să-l afle întârzie;
Căci pururi el va lumina!


De sus, Cel Sfânt răspuns îmi cere:
”Tot ce mai am ca mângâiere
E lacrima ce-am plâns cândva!”

1840

ULTIMELE VERSURI

De optsprezece luni ornicul meu
Trist, îmi tot sună moartea la ureche.
De optsprezece luni de griji și veghe
Simt și văd moartea-n orice loc, mereu.


Cu cât făptura mea se-mpotrivește,
Cu-atât instinctul morții nu-mi dă pas,
Și-atunci când îndrăznesc să fac un pas,
Simt inima în piept cum se oprește.


Puterile-mi se duc, necruțătoare;
Chiar și odihna parcă e-un frământ;
Ca un biet cal greu istovit și frânt,
Curaju-mi stins se clatină și moare.

1857

În românește de Lazăr Iliescu

Caravaggio - Sf. Jerome scriind (detaliu)