Nicolas Boileau 1636 - 1711
Portret de Hyacinthe Rigaud (1659 - 1743 ) - se află la Versailles
Portret de Hyacinthe Rigaud (1659 - 1743 ) - se află la Versailles
S-au desfășurat în ultimele decenii ale secolului
XX, în legătură cu clasicismul, precum și cu alte curente literare importante,
discuții asupra caracterului istoric, morfologic și tipologic al acelora.
Socotindu-le oțioase în cazul de față, rămân la „clasica” abordare,
preponderent istorică, a curentului pe
care-l numim „clasicism”, fără a neglija, firește, caracterizările morfologice
de rigoare, oricât de neadâncite.
Istoric vorbind și în linii foarte generale, clasicismul
e considerat sau mai degrabă a fost multă vreme considerat congener cumva
monarhiei absolute și domniei lui Ludovic al XIV-lea, și aparținând secolului
al XVII-lea. Sigur că această perspectivă a avut partea ei de adevăr, dar nu
poate și nu trebuie să fie absolutizată.
Bunăoară, nu tot secolul coincide cu prestigioasa mișcare care a înflorit de fapt în a doua jumătate a lui prin operele
cele mai reprezentative. Și în al doilea
rând, doctrina, impresionanta doctrină clasică, s-a format în etape care
depășesc acest interval de timp. Apoi monarhia absolută durează și în secolul
următor când din clasicismul risipit rămâne doar un epigonat inconsistent,
dominat un timp numai de tiranica autoritate a regulilor.
Istoria a avansat în veacul acesta, care avea să dea
Franței o întâietate necontestată în cultura europeană, după ce războaiele
sfâșiaseră țara la sfârșitul secolului al XVI și la începutul celui de-al
XVII-lea și o nevoie acută de unitate se manifestase în toate tărâmurile de
activitate. Personalitatea lui Henric al IV-lea făcuse enorm în această
privință (între 1589 – 1610), dar minoratul fiului său, Ludovic al XIII-lea,
politicește dominat de mama sa regentă, Maria de Medicis, a redeschis stările de lucruri grave și a
reintrodus instabilitatea, până când cardinalul de Richelieu a început o operă de întărire a puterii regale, de
centralizare a statului francez. Izbânzile lui parțiale atât în politică și
administrație, cât și în cultură (el a fondat Academia Franceză, semn esențial
al unității unui popor) au căzut la moartea lui, când Ludovic al XIV-lea, aflat
sub regența Anei de Austria, a intrat sub influența cardinalului Mazarin. Luând
tronul în 1643, când avea 5 ani, Ludovic al XIV-lea începe domnia sa personală
abia după moartea lui Mazarin, în 1661, întărind puterea regală enorm și
instituind un adevărat cult al persoanei sale, centralizând totul în
atotcuprinzătorul său Versailles. Dând
glorie Franței, dar conducând-o la ruină, Regele – Soare a avut norocul
să rămână în istorie prin geniile care i-au fost contemporane și cărora, cu
aceeași inegalitate care l-a caracterizat, le-a acordat prea puțin și prea
neînsemnat favorurile sale.
Dar cultura a trecut prin aceleași etape ca și
istoria, mânată de aceleași pericole ale
discordiei, hrănită de puterile creatoare ale artiștilor și ale gânditorilor.
Nevoia de unitate era absolut arzătoare în primele decenii ale secolului care
moștenea eclectismul și diversitatea de direcții ale finalului de secol XVI.
Pleiada, în frunte cu Ronsard și Du Bellay,
fusese un moment de convergență deliberată, de unificare a limbii și
literaturii franceze. Dar poetica acelui
curent, poetică întemeiată după moda Renașterii, pe imitația modelelor străine,
cu precădere a celor antice, nu
rezistase, ci dimpotrivă, favorizase disoluția tendințelor în materie literară. Excesele marinismului, ale
gongorismului prinseseră și în Franța, unde prețiozitatea avea să fie o
manifestare locală, specifică unui baroc minor francez, încărcător de limbă și
întortochietor de stil. Prețioșii însă au îndeplinit o funcție culturală
pozitivă prin anumite laturi ale activității lor. Deschiderea saloanelor,
obișnuința conversațiilor strălucitoare, împământenirea categoriei atât de franceze și atât de durabile a gustului
care va prevala atât de decisiv în doctrina clasică, formarea modelului uman
care va călăuzi clasicismul, l/honnte home, replică franceză la uomo
universale, sunt câteva note deosebit de valoroase introduse în cultura
secolului XVII.
Se simțea nevoia însă, față de excesele lingvistice,
față de dezechilibrul amețitor al formelor artistice, de reacții de
însănătoșire, de reechilibrare, mai cu seamă de unificare la adăpostul unor
principii generale. Procesul de structurare a noii doctrine a fost cum am spus,
de durată, pe mai multe generații, astfel încât Boileau, cu Arta poetică din 1674, venea târziu și,
pe un teren de mult pregătit, el nefăcând în realitate altceva decât să dea
formulări fericite, memorabile unor principii enunțate cu decenii înainte.
Necesitatea stabilirii unor reguli cu caracter
general care să supună creația unor exigențe sistematice fusese resimțită încă
de pe la începutul secolului. Și
teoreticienii francezi se adresaseră deopotrivă atât înaintașilor lor,
adică Pleiadei, cât și autorilor italieni de
Poetici porniți toți de la Aristotel. Din aceste două surse francezii au
reluat principiile imitației ca mimesis
în sens aristotelic, adică de imitație a naturii, precum și ale imitației
autorilor antici, conjugate de ei prin
legături logice, raționale. Rațiunea devine factorul hotărâtor în
elaborarea doctrinei clasice, având menirea să înlocuiască sau să subordoneze
principiul de autoritate în virtutea
căruia se impuneau până atunci modele antice,
indiscutabile în forța lor normativă. Obligând la neîncetată selecție,
cerând atitudini și opțiuni clare pe temeiul judecății, al bunului simț,
rațiunea lucrează ca un criteriu
universal, imuabil, în numele unei frumuseți și ea eternă și universală.
Rațiunea va lucra ca o dogmă în doctrina clasică,
înglobând toate principiile constitutive a căror urmare putea duce la crearea
de capodopere. Fiindcă nu geniul, ci
perfecta stăpânire a ansamblului de reguli edictate putea genera opere
desăvârșite.
Doctrina care va fixa aceste reguli a fost elaborată
încă de pe la 1630 – 40 de contribuția unor teoreticieni destul de obscuri, dar
exprimând, fiecarefragmentar, câte ceva
din spiritul și nevoile vremii, ale publicului de atunci, public restrâns, rafinat și monden, mărginit la mediul curții
și al nobilimii. Jean Chapelain, Georges de Scudery, Guez de Balzac și alții au
codificat treptat regulile, dându-le un impact sigur, obligatoriu asupra
creației. Un moment mai de seamă din acest proces de cristalizare a fost
prilejuit de celebra „ceartă”, provocată de apariția Cidului lui Corneille (1636), căruia i se reproșează nesupunerea
la reguli..
Jean Chapelain (1595-1674) - pictor anonim
Georges de Scudéry (1601-1667)
Pierre Corneille ( 1606 – 1684) - pictor anonim - palatul Versailles
Între aceste celebre, ineluctabile reguli, se
desprinde mai întâi aceea de verosimilitudine, legată, evident, de mai vasta
problemă a imitației naturii, de credibilitatea, deci, a imaginilor înfățișate
de literatură, față cu natura, cu natura omului adică, singura care îi interesa
într-adevăr pe clasici și pe care
tindeau s-o ordoneze, s-o înfrumusețeze conform idealului epocii, al
acelui honnete homme de care am mai pomenit, căutând mereu adevărul și
simplitatea. Astfel și personajele și împrejurările trebuiau zugrăvite în așa
fel încât oricine să recunoască în ele
oamenii și circumstanțele vieții de toate zilele.
Iar buna-cuviință (la bienseance) e strâns corelată
cu verosimilitudinea, căci înseamnă conformarea la gustul epocii, al lumii
căreia literatura respectivă îi este destinată. Unul din teoreticieni, Rapin,
afirma cu tărie că tot ceea ce este împotriva regulilor timpului, ale
moravurilor, ale sentimentului, ale expresiei e împotriva bunei-cuviințe,
înțelegând prin aceasta o riguroasă respectare a unui cod social-cultural de
nedepășit, de netransgresat. De unde se trage și eleganța și grandoarea, dar și
sărăcia operelor clasice, de la înfățișarea precară a „adevărului”
sentimentelor și până la lexicul epurat de orice urmă a unei vorbiri comune,
frumos sunător și exsanguu.
Paul de Rapin de Thoyras - 1661 – 1725
Asigurarea structurii armonioase a operelor era apoi
realizată prin respectarea faimoasei reguli a celor trei unități, de timp, de
loc, de acțiune. Aplicabilă mai cu seamă tragediei, gen major în concepâia
strictă despre genuri și separația lor netă, regula dicta desfășurarea poeziei
în 24 de ore, în acelașii loc și în jurul
unei singure acțiuni. De fapt, unitatea esențială era cea a acțiunii
care, în chip ortodox, se cădea să fie de natură psihologică și susținută, după
spusa lui Racine, numai de sentimente le și pasiunile personajelor. Se
pătrundea în felul acesta în mecanismele
cele mai subtile ale analizei psihologice atât de pe placul clasicilor.
Epopeea se bucura și ea de supunerea la regula de
aur a unității de acțiune și-și lepăda toate podoabele fabuloase, cu excepția aceleia a
miraculosului creștin, singur îngăduit de poetica clasică. Era genul după care
tânjeau poeții epici și pe care-l
reclamau teoreticienii, socotindu-l cel mai apropiat de capodoperele antichității.
Deși genurilor minore li se acordă infinit mai
puțină atenție, li se cere și lor respectarea bune-cuviințe și a firescului, a
naturalului,a nobleței în expresie.
Ceea ce este caracteristic întru totul doctrinei
clasice însă e separația fără greș între
genuri, care a produs dispariția genurilor mixte (ca tragicomedia, de pildă) și a dus la specializarea scriitorilor
într-o singură ramură a literaturii. Autori tragici, comediografi, eseiști,
fabuliști, epistolografi, romancieri, fiecare rămâne în domeniul său unic de
activitate, adâncindu-l, dar văduvind poate
celelalte compartimente de cine știe ce succese posibile, printr-o
încredere prea fermă într-o tipologie a
poeților. Abia în zorii romantismului se va demola această prejudecată excesiv
specializantă prin reapariția
conceptului de geniu, atotcuprinzător în ceea ce privește formele
creativității.
Doctrină riguros și solid construită în decurs de aproape
trei decenii, clasicismul și-a elaborat principiile fundamentale între 1630 –
1660 și a dobândit o autoritate deplină, impunându-se scriitorilor de primă
mărime, precum tragicul Racine, comicul Moliere, fabulistul La Fontaine,
căpătând cu Boileau, după 1674, strălucirea formulărilor definitive. E adevărat
că Pierre Corneille (1606 – 1684), primul mare al secolului clasic, și-a dat
opera în jumătatea dintâi, dar cum spun exegeții, doctrina s-a fixat în special
în raport cu creația lui, în polemici zgomotoase. Și tragediile corneille-ne
(în primul rând Cid-ul) se abat
destul de la canoanele viitoare, așa
încât socotit în general clasic, autorul este în realitate unul din ereticii
cei mai importanți, original cu măsură, dar validând și el câteva din principiile
diriguitoare ale clasicismului.
Jean Racine - 1639 - 1699
Socotit poetul tragic prin excelență al secolului,
Racine (1639 – 1699) a dobândit notorietatea deplină cu Andromaque (1667), urmată de Britannicus
(1669), Bajazet (1672), Phedre (1677), dintre cele mai
importante. După o destul de lungă pauză în răstimpul căreia a fost numit
istoriograf al regelui și s-a ocupat exclusiv cu știința istorică, el a
reapărut ca autor tragic în 1689 cu Esther,
apoi în 1691 cu Athalie. Schimbând
aria de inspirație dinspre mitologie și istorie înspre subiectele biblice,
Racine rămânea totuși în acelașii registru al analizei psihologice de mare
eleganță, al expresiei poetice inegale, uneori debitoare manierismului
salonard, dar în momentele cele mai bune atingând emoția estetică de mare
calitate.
Jean-Baptiste Poquelin - Molière -1622 - 1673
Pictură de Pierre Mignard (1612 - 1695)
Cariera de comediograf a lui Moliere (1622 – 1673) a
mers paralel cu cea de actor comic, atu
care-l apropie cumva de Shakespeare, fiindcă tot ca și acela, a izbutit (dincolo de geniul pe care l-au avut
amândoi) o înțelegere din adânc a problematicii contemporane din contactul cu
publicul, pe de o parte, iar pe de alta
a știut să folosească în dramaturgie mijloacele cele mai adecvate ale teatrului, ale spectacolului, construcția
pieselor sale, ritmul desfășurării, efectele comice având o expresivitate greu
egalată în dramaturgia universală. Comicul farselor lui era foarte gustat de
Curte, dar satira profundă din Tartuffe
(1669) sau din Mizantropul (1666), picturile caracterologice așa de adevărate din Prețioasele ridicole (1659), Burghezul gentilom (1670), Femeile savante (1672) etc i-au atras ostilitatea cercurilor influente
ale nobilimii și clerului și persecuții ruinătoare în ciuda chiar a favorurilor
lui Ludovic al XIV-lea.
Jean de La Fontaine 1621 - 1695
Portret de Hyacinthe Rigaud
Ca și Moliere, La Fontaine (1621 – 1695), aducea, în
ciuda „clasicității” sale, un gust mai apropiat de natură în general și de
natura omenească în special, decât de constrângătoarele reguli. O limbă
savuroasă, o cunoaștere ascuțită a
slăbiciunilor omenești, o veselă grădină zoologică acoperind aceste
cusururi și slăbiciuni vor face din Fabulele sale, apărute cu începere din
1668, microuniversuri fermecătoare de analiză morală, spuse cu măsura clasică
și cu surâsul îngăduinței pe buze.
Marie-Madeleine de La Fayette (1634 - 1693)
Dorința de cunoaștere în adâncime a naturii umane,
cultivată la școala conversației fine
din saloanele epocii, a dat secolului clasic francez romancieri și epistolografi, mai cu seamă femei, de renume
european, ca autoarea romanului Principesa
de Cleves (1678), Doamna de La Fayette (1634 – 1693), precursoare a
romanului francez de analiză, sau Doamna
de Sevigne (1626 – 1696), ale cărei Scrisori (1726) rămân un model al
genului, un fel de cronică foarte spirituală a
timpului „Regelui – Soare”.
Marie de Rabutin-Chantals, Marquise de Sévigné 1626 - 1696
portret de Claude Lefebvre (1632 - 1675)- Muzeul Carnavalet
Pe de altă parte, din acelașii imbold lăuntric a
pornit și literatura moraliștilor vremii, observatori ale moravurilor și
caracterelor, emițând maxime de extremă concizie și eleganță pentru a
concretiza adevărurile unei lumi care dorea
universalitatea normelor sale morale, ca și a celor estetice. Printre
ei, ducele de la Rochefoucauld, cardinalul de Retz și cel mai autentic autor de
caractere, La Bruyere. Pornind de la traducerea Caracterelor lui Teofrast, interesat în cea mai mare măsură din firea omenească. La Bruyere a
lăsat cea mai vie imagine a societății sale prin Caracterele sale (1688), rod
al propriei capacități de observație și analiză.
Jacques-Bénigne Bossuet (1627 – 1704)
Portret de Hyacinthe Rigaud
Louis Bourdaloue (1632-1704).
Blaise Pascal (1623-1672)
Pictor anonim
Oratoria de amvon va cunoaște cu Bossuet și cu
Bourdaloue o maximă strălucire. Iar cu Pascal (1623 – 1672), literatura se
îmbogățea (în Provinciales și în
Pensees) cu investigația înfrigurată a propriei ființe pornite în
căutarea adevărurilor spirituale. Așa cum spune, Descartes cu Discours de la methode (1637) a deschis
calea cunoașterii raționale în acest secol îndrăgostit de rațiune, în vreme ce Pascal, om de știință strălucit,
întregea universul trăirilor interioare cu
alte direcții, mai personale, mai dramatice.
René Descartes (1596-1650)
Portret de Frans Hals - muzeul Louvre - sala Richelieu
Așa cum Renașterea a crescut și s-a difuzat din
centrul ei italian și celelalte țări ale Europei au primit răsunetele ei uneori
cu o sută de ani întârziere, tot așa
clasicismul a pornit din Franța, producând interesante și particulare
reacții în alte țări ale continentului.
Fără îndoială, individualismul englez n-a îngăduit nici acum (nici mai târziu), formarea unui curent
clasic coerent, cu trăsături foarte acuzate, puțini fiind autorii care,
acceptând estetica imitației modelelor antice, să primească a se supune
regulilor atât de stricte ale clasicismului francez.
Italia a rămas în secolul XVII tributară tendințelor Renașterii târzii, iar Spania va
trăi atunci maxima sa strălucire barocă.
John Dryden (1631-1700)
Pictor James Maubert
Alexander Pope (21 May 1688 – 30 May 1744)
Pictură de Michael Dahl - Galeria Națională - Londra
De la Dryden
(1631 – 1700), la Pope (1688 –
1744), atât ca teoreticieni cât și ca scriitori, s-au înregistrat succese ale
doctrinei clasicizante aproximative,
evoluând dinspre secolul XVII al disputelor religioase spre secolul
XVIII, marcând stabilizarea stărilor de
lucruri de pe insulă. Amândoi au tradus clasici greci și latini, amândoi au
cultivat genurile caracteristice, Dryden – dramaturgia și satira politică, Pope
afirmându-se mai cu seamă ca autor satiric și moralist. De fapt legăturile cele mai strânse ale Angliei cu
Franța filozofică și literară s-au dezvoltat în secolul XVIII.
Tot așa, în statele germane, influența Franței a
predominat în prima parte a secolului XVIII, provocând reacții extrem de
interesante și foarte pozitive. Căci față de Gottsched, omul de teatru și
teoreticianul care voia să răspândească în lumea germană imitația doctrinei
autorilor francezi, au intervenit, schimbând sensul evoluției, Lessing, Herder,
Goethe, Schiller și alții, găsind drumul spre
o literatură germană cu rădăcini
naționale, dincolo de orice poetică a imitației. Neoclasicismul de la
sfârșitul secolului XVIII german, la care au subscris și Goethe și Schiller și
Holderlin, este cu totul altceva decât o etapă de simplă influență străină.
Johann Christoph Gottsched ( 1700 – 1766)
Pictor anonim - Universitatea din Leipzig
Gotthold Ephraim Lessing
Pictură de Anna Rosina de Gasc (Lisiewska) - Colecția Gleimhaus Halberstadt
