Marea mișcare a Renașterii și Umanismului a obosit, cum am văzut, după mai bine 200 de ani în Italia și după aproape 100 în Europa. Și fenomenele de oboseală se manifestă variat, după indivizi, spații specifice și împrejurări. Adesea se întrepătrund, ca, de pildă, manierismul petrarchizant și literatura pastorală. Sau concettismul, culteranismul, euphues-mul și literatura pastorală în diverse dozaje.
Se întâmplă uneori ca influențele manierismului italian incipient să apară în alte țări în toiul fenomenului rinascemental. Așa, de exemplu, sunt urme de manierism în poezia Pleiadei și chiar a lui Ronsard. Criteriul cantitativ însă poate sluji la măsurarea gradului de oboseală a puterilor creatoare. Cu cât răspândirea literaturii pastorale pe urmele napolitanului Iacopo Sannazzaro (Arcadia, 1504) e mai mare, cu atât slăbirea forțelor se face mai simțită. Și în opera lui Torquato Tasso, Aminta (1573), respiră armosfera rarefiată, de elegantă plângere a iubirii păstorului, de tip teocritian, ca și în Ilpastor fido (Păstorul credincios), 1590, de Guarino.
Apoi, la iberici, Montemayor cu Diana (1559), Fray Luis de Leon cu Poeziile postume (1631), Gongora cu Fabula de Polifemo y Galatea (1612), chiar Cervantes cu Galatea sa (1585), în Anglia Sir Phillip Sidney cu Arcadia (1580), Edmund Spenser cu Sheperd's Calender (1570), chiar Shakespeare cu parodiile pastorale în comedii, în Franța, Honore d'Urie cu Astree (1607 ), s-au supus toți modei curtenești, oțioase.
Cei mici nu au decât coarda pastorală la liră, cei mari, ca Cervantes și Shakespeare, o folosesc și pe aceasta printre celelalte. Poezia cu travestituri păstorești, în care eroii îndrăgostiți umpleau pădurile și câmpiile cu suspinele lor de dragoste, reprezenta un fel de aducere a poeziei minore la un numitor comun, printr-o convenție sau prin câteva convenții european acceptate și imitate. Tradiția antică a eglogelor vergiliene și teocritiene trecută prin Sannazzaro se constituie treptat în modă, ajungând la o prezență pletorică în cinquecento. Zeii mai mari și mai mici ai mitologiei greco-romane se amestecă printre păzitorii turmelor încununați cu flori de câmp și suferind de iubire neîmpărtășită. Orfeu, Adonis, Narcis, Aristeu coboară din mit în Arcadii cu Aciși travestiți, în poeme lirice elegiace ori în mici drame pastorale. Uneori, liricul și dramaticul se strâng laolaltă, ca în Ilș sacrificio de Agostino Argenti; de cele mai multe ori se dezvoltă structuri tematice analoge. Un păstor iubit de o nimfă sau o nimfă iubită de un păstor, disprețuiesc, precum Adonis în mit, sfaturile lui Amor, dar sunt până la urmă aduși la sentimente mai bune, prin întâmplări, care le pun în primejdie viața. Un faun ori un ciclop intervin, alteori, grăbind deznodământul. Și totul se sfârșește fie cu o nuntă, fie cu o tragică moarte.
Pe filozofia ușoară a plăcerii stau bine veșmintele prețiozității și ale senzualității elegante, curtenești, cu care se confundă, în această laudă a epicureicei vieți câmpenești, vârsta de aur. Din când în când, fantezia poeților reapare în descripții fermecătoare, dar istorisirea durerilor din dragoste, rătăcirile prin pădure, crestarea numelui iubit în scoarța copacilor (de regăsit la Tasso, la Shakespeare), chemările și suspinele prin coclauri pustii respiră maniera, oricât de mlădioase și armonioase ar fi versurile. De altfel, vorbirea despre dragoste nu mai are gravitatea platonizantă, ci capătă o turnură galantă, ușoară, de regăsit la italieni și la francezi în cea mai mare măsură (despre întreaga Pleiadă se spunea că a transformat poezia franceză într-o Arcadie plină de suspine și declarații de amor).
Când ibericii intră în pastoralism o fac cu un patos specific și izbutesc adesea să ridice stilul înspre raritate, ciudățenie, supranatural, ca Cervantes, Montemayor sau Lope de Vega, care, după 1590, dădea și el o Arcadie, roman pastoral.
Acest vorbit altfel a dus la apariția unui Luis de Gongora (1562 - 1627), a cărui operă a creat un stil hrănit din aceleași convenții petrarchizante și pastorale, dar care le-a și depășit, gongorismul cu un sens ușor peiorativ sau culteranismul definind o morfologie particulară. În fapt, poeții minori care au cultivat acest stil căutat și prețios nu s-au ridicat mai sus decât apartenenții concettismului sau marinismului (cei care au urmat cale extravaganțelor formale lansate de Cavalerul de Marine (1569 - 1625), mai cu seamă în al său Adone (1623) italian, ori decât al euphues-mului englez, numit astfel după titlul romanului lui John Lyly (1554 - 1606), Euphues or the Anatomy of Wit (Euphues ori anatomia spiritului - 1579), care a introdus un stil rafinat și savant în proza engleză, pornit din rădăcinile umanismului filologic, caracteristic spiritelor universitare.
Luis de Gongora - 1562 - 1627
John Lyly - 1554 - 1606
Cu Gongora lucrurile stau însă altfel. Efortul său creator înalță poezia dincolo de simpla proliferare imagistică, de încărcătura voită de metafore și hiperbole. În Fabula de Polifemo y Galatea (1612), în Soledades (Singurătăți, 1613), dar în special în Sonete, străbate altceva decât artificiul retoric. Timbrul de asprimi și muzicalitate spune parcă arzătoarea asceză a spiritului spaniol, orgoliul și onoarea iberică, grandilocvența dură a poporului care-și trage frumusețile din peisajul său sterp și maiestatea edificiilor de proporții dezechilibrate. Cu universul pe care-l creează, superior celui al vieții comune, Gongora se înscrie în barocul major al Spaniei și al Euroei, baroc de viziune dramatică ce conferă condiției umane un dramatism de fond. Și de aceea îl putem alătura, ca valoare, lui Calderon (1600 - 1681), dramaturgul cel mai important al secolului de aur, a cărui operă fundamentală, La vida es sueno (1636) (Viața e vis), ilustrează magistral câteva trăsături definitorii ale barocului, printre care pendularea între viață și vis, între iluzie și realitate, între libertate și rațiune.
Aceleași fenomene se produc și în Anglia și în statele germane, unde poetica imitației răspândește larg printre scriitori modelele pastorale și petrarchizante. Dar și aici se distanțează poeții mărunți de cei superior înzestrați. Poeții metafizici, dintre care cel mai însemnat rămâne John Donne (1572 - 1631), au dat o mare lirică țării lor în plină modă pastoralizantă.
John Donne 1572 - 1631
În Germania, după Martin Opitz (1597 - 1639), deschizător de drum, umanist, istoric (a strâns prin Transilvania material pentru o Dacia ntiqua), autor de tragedii, poet (un mare poem al său se cheamă Zlatna oder von Ruhe des Gemuts), au urmat scriitori baroci propriu-zis, poeți ca Friedrich von Spee, Andreas Gryphius, cel mai important dintre ei, Angelus Silesius, a căror lirică e pătrunsă de o profundă pietate, dând glas acelor neliniști spirituale specifice care au generat războaiele religioase.
Martin Opitz 1597 - 1639
Angelus Silesius
Un romancier celebru, Grimmelshausen (1621 - 1676), a scris o carte de bun renume, Der abenteuerliche Simplicissimus (Aventurosul
Simplicissimus, 1669), roman de aventuri reale și fantastice,
ilustrând admirabil viața germanilor în vremea războiului de 30 de ani.
Deși pornit după modele picarești spaniole, Simplicissimus are calități
tipic germane construit din contraste izbitoare care exprimă toate
laturile ființei omenești, se înalță pe vechea idee ce însuflețea odată
și pe Parzival, aceea a transformării nebunului în înțelept.
Nu este vorba de barocul major de un căutat „delir” al cuvântului, ca la poeții minori, ci de o adevărată modalitate de abordare a lumii și elementelor ei, de la altitudinea considerabilă a unei viziuni, de obicei sceptică, amară, dezamăgită. Nu ne aflăm în domeniul manierismului ori prețiozității convenționale, ci în acela al unei neîndoioase puteri creatoare, care a făcut să se vadă importanța și a „iregularului” (unul de sensurile etimologice ale barocului) în istoria tradiției europene, alături de cea a raționalelor mijloace ale poeticilor comune. S-a putut vedea cu Gongora, Donne, Gryphius și cu alții ce puteri regeneratoare se scot din dizarmonie, din laturile noptatice ale „umanismului”.
Așadar, în lumea formelor, sfârșitul Renașterii e marcat de oboseală, istovire, stereotipie, adică manierism, prețiozitate, convenție, dar iscă și armonii noi din aparente dizarmonii, expresii uimitoare care îmbracă viziuni originale scoase de la periferia rațiunii.
În lumea gândirii poetice și a gândirii în general, acest final aduce intensificarea plină de gravitate a reflecției asupra condiției umane. Montaigne, Shakespeare, Cervantes, scepticism, tristețe, ambiguitate. Scepticismul, relativismul exprimat cu atâta pondere filozofică în Eseurile lui Montaigne, emblematic dominate de întrebarea atât de expresivă pentru atitudinea dubitativă a gânditorului, (Oare ce știu eu ?), punând la îndoială adevărurile unice stabilite și crezute la începuturile raționaliste și atât de optimiste ale Renașterii (ne amintim de deviza Fay ce que vouldras (Fă ce vrei) a prea încrezătorului Rabelais în libertatea absolută a omului ) și tabla loe de valori, sunt însă salvate de europeana idee a toleranței, supremă manifestare spirituală cu care se poate încheia nobil orice perioadă de cultură.
Iar meditația dureroasă asupra pasiunilor omenești desfășurată de Shakespeare în tragediile excesiv sumbre, Macbeth, King Lear, Othello și mai ales Hamlet, cu finaluri de abisuri de durere și moarte, se îmblânzește în simbolica, încifrata Furtună, apologia insulei fermecate pe care toate se împacă, se reconciliază. Cât e de departe opinia lui Prospero despre om și viața sa măruntă, tristă, inconsistentă, de entuziasta încredere a lui Leon Battista Alberti ori a lui Pico della Mirandola !
Moarte pentru scriitorii mici, sfârșitul Renașterii este totuși pentru cei mari în spirit făgăduința unei noi măreții, a unei noi vieți posibile, nu prin sarbede convenții ori imitații, ci prin uimitoarea sinteză a multiplelor direcții de gândire și expresie din antichitatea și evul mediu european, fuzionate și unificate.
Nu este vorba de barocul major de un căutat „delir” al cuvântului, ca la poeții minori, ci de o adevărată modalitate de abordare a lumii și elementelor ei, de la altitudinea considerabilă a unei viziuni, de obicei sceptică, amară, dezamăgită. Nu ne aflăm în domeniul manierismului ori prețiozității convenționale, ci în acela al unei neîndoioase puteri creatoare, care a făcut să se vadă importanța și a „iregularului” (unul de sensurile etimologice ale barocului) în istoria tradiției europene, alături de cea a raționalelor mijloace ale poeticilor comune. S-a putut vedea cu Gongora, Donne, Gryphius și cu alții ce puteri regeneratoare se scot din dizarmonie, din laturile noptatice ale „umanismului”.
Așadar, în lumea formelor, sfârșitul Renașterii e marcat de oboseală, istovire, stereotipie, adică manierism, prețiozitate, convenție, dar iscă și armonii noi din aparente dizarmonii, expresii uimitoare care îmbracă viziuni originale scoase de la periferia rațiunii.
În lumea gândirii poetice și a gândirii în general, acest final aduce intensificarea plină de gravitate a reflecției asupra condiției umane. Montaigne, Shakespeare, Cervantes, scepticism, tristețe, ambiguitate. Scepticismul, relativismul exprimat cu atâta pondere filozofică în Eseurile lui Montaigne, emblematic dominate de întrebarea atât de expresivă pentru atitudinea dubitativă a gânditorului, (Oare ce știu eu ?), punând la îndoială adevărurile unice stabilite și crezute la începuturile raționaliste și atât de optimiste ale Renașterii (ne amintim de deviza Fay ce que vouldras (Fă ce vrei) a prea încrezătorului Rabelais în libertatea absolută a omului ) și tabla loe de valori, sunt însă salvate de europeana idee a toleranței, supremă manifestare spirituală cu care se poate încheia nobil orice perioadă de cultură.
Iar meditația dureroasă asupra pasiunilor omenești desfășurată de Shakespeare în tragediile excesiv sumbre, Macbeth, King Lear, Othello și mai ales Hamlet, cu finaluri de abisuri de durere și moarte, se îmblânzește în simbolica, încifrata Furtună, apologia insulei fermecate pe care toate se împacă, se reconciliază. Cât e de departe opinia lui Prospero despre om și viața sa măruntă, tristă, inconsistentă, de entuziasta încredere a lui Leon Battista Alberti ori a lui Pico della Mirandola !
Moarte pentru scriitorii mici, sfârșitul Renașterii este totuși pentru cei mari în spirit făgăduința unei noi măreții, a unei noi vieți posibile, nu prin sarbede convenții ori imitații, ci prin uimitoarea sinteză a multiplelor direcții de gândire și expresie din antichitatea și evul mediu european, fuzionate și unificate.
