sâmbătă, 19 iulie 2014

LEGENDA PRINȚULUI SIDDHARTHA - din Conferințele lui Jorge Luis Borges - (Fragment)



Jorge Francisco Isidoro Luis Borges 1899 – 1986



 
Tema de astăzi se referă la esența budismului. Nu voi intra în lunga istorie a budismului, începută acum 2500 de ani în Benares, cînd un principe din Nepal, Siddhartha sau Gautama, care a devenit Buda, a făcut să se întoarcă roata legilor, proclamând cele „patru nobile adevăruri” și cele „opt drumuri”.Nu voi urma această lungă istorie, ci voi vorbi despre esența budismului, cel mai răspândit cult din lume. Elementele acestui cult s-au păstrat din secolul al V-lea înainte de Hristos,  adică din epoca lui Heraclit, Pitagora, Zenon, până în timpurile noastre, când dr. Suzuki le prezintă în Japonia. Elementele sunt aceleași. Desigur, și acest cult este încrustat de  mitologie, de astronomie, de credințe ciudate, de magie, însă deoarece dispunem de puțin timp pentru un subiect de două ori milenar, voi vorbi doar despre lucrurile cele mai comune din învățătura lui Buda. Cu alte cuvinte mă voi referi la ceea ce se cheamă HINAYANA - micul vehicol. Înainte de toate, avem problema longevității budismului: 2500 ani.


Fără îndoială există cauze istorice ale acestei longevități, însă cauzele istorice sunt fortuite sau, mai bine-zis, sunt cauze discutabile, failibile. În ce mă privește, eu cred că există două cauze fundamentale. Prima ar fi spiritul de toleranță al budismului. Această ciudată toleranță nu este caracteristică doar pentru anumite epoci, ca în cazul altor religii, ci pentru întreaga sa existență.

Budismul nu a recurs niciodată la foc și fier ca argumente, nu a gândit că fierul și focul ar putea avea o forță polemică. Când Asoka, împărat al Indiei, s-a convertit la budism el nu a impus nimănui această religie. Și încă ceva: mai există un aspect curios: un bun budist poate fi și catolic, luteran, metodist, presbiterian sau calvinist, poate fi taoist, prozelit al islamului or al iudaismului, în toată libertatea. În schimb, unui creștin, evreu sau musulman, nu-i este permis să fie budist.

Acest lucru nu înseamnă o slăbiciune. El ține de însăși natura budismului, întrucât budismul a fost, înainte de toate, ceea a ce am putea numi o yoga. Ce înseamnă în fond cuvântul yoga ? Este același cuvânt pe care noi îl folosim pentru noțiunea de yugo, cuvânt ce-ți are originea, după cum se știe, în latinescul yugu. Deci, o disciplină pe care omul și-o impune lui însuși. Iar dacă noi vom înțelege ceea ce Buda a predicat în prima sa predică ținută în Parcul Gazekekor din Benares, acum 2500 de ani, vom înțelege esențialul. Numai că nu este vorba de a înțelege propriu-zis, ci de a-l simți adânc, de a-l simți în corp și în suflet, deși, cum voi încerca să explic, budismul nu admite nici realitatea corpului și nici a sufletului.

Pe lângă aceasta, există și un alt motiv, o altă cauză: budismul cere multă convingere, multă credință. Este firesc acest lucru, din moment ce oricare cult este un act de credință. Așa cum Patria este un act de credință. Ce înseamnă, m-am întrebat adesea, a fi argentinian ? A fi argentinian înseamnă a simți că ești argentinian. Ce înseamnă a fi budist ? Înseamnă a simți (nu a înțelege, deoarece aceasta se poate realiza în puține minute) cele patru nobile adevăruri și drumul octuplu. Dar să nu pătrundem în coclaurile prăpăstioase ale acestui drum octuplu, căci această multiplicare ține de obiceiul hindus de a împărți și subîmpărți lucrurile. Mă voi opri însă asupra celor patru adevăruri nobile.

Există o legendă despre Buda. Dar, legat de asta avem un fapt care ne face să nu dăm crezare acestei legende. Eu am un prieten japonez, budist Zen, cu care am avut și amicale discuții. Îi spuneam că eu cred că Buda a existat realmente. Credeam – și mai cred – că acum 2500 de ani a fost un principe al Nepalului, Siddhartha sau Gautama, care a devenit Buda, adică „înțeleptul”, „lucidul” spre deosebire de noi, visătorii, care trăim acest lung vis numit viață. Îmi aminteam de o frază a lui Joyce „Istoria este un coșmar din care aș vrea să mă trezesc”. Ei bine, Siddhartha, la vârsta de 30 de ani, a ajuns sî se trezească și să devină un Buda.

Așadar, discutam cu acel prieten care este budist (eu nu sunt sigur că sunt creștin dar sunt sigur că nu sunt budist) și l-am întrebat:„De ce nu crezi că a existat principele Siddhartha sau Gautama, care s-a născut în Kapilovastu cu cinci sute de ani înainte de Hristos ?” El a răspuns:„Pentru că aceasta nu are nici o importanță, important este să crezi în doctrină”. Și a adăugat:„A crede în existența lui Buda sau a fi interesat de acest lucru ar fi ceva similar cu a confunda studiul matematicii cu biografiile lui Pitagora, Newton, Cantor, Einstein, biografii care, bineînțeles, nu au nici o importanță”. Am citit că una din temele de meditație pe care le au călugării în mânăstirile din China și Japonia este de a se îndoi de realitatea lui Buda. Este una din îndoielile care trebuie să se impună pentru a se ajunge la adevărul doctrinei.

Celelalte religii solicită mult credulitatea noastră. De pildă, dacă suntem creștini, ni se cere să credem că unul din cele trei personaje ale divinității s-au încarnat într-un om, a consimțit să fie om și a fost crucificat acum aproape douăzeci de secole. Dacă suntem mahomedani, trebuie să credem că nu există alt dumnezeu decât Dumnezeu și că Mahomed esteapostolul său. În schimb, putem să fim buni budiști și să negăm că Buda a existat. Sau, mai bine spus, putem gândi, trebuie să gândimt, întrucât nu are importanță a crede în aspectul istoric, important este a crede în morala ei. Fără îndoială, legenda lui Buda este atât de frumoasă încât nu pot să nu mă refer la ea și o voi face pentru a ajunge la esență.

Francezii s-au ocupat cu atenție specială de legenda lui Buda și argumentul lor este următorul: biografia lui Buda este ceea ce s-a petrecut cu un singur om într-o scurtă perioadă de timp. S-ar fi putut să fie așa sau altfel. În schimb, legenda lui Buda continuă să existe într-o mare parte a lumii și să influențeze milioane de oameni; este legenda care a inspirat atâtea opere frumoase de pictură, atâtea poeme. Budismul, pe lângă faptul că este un cult religios, este o mitologie, o cosmologie, un sistem metafizic sau, mai bine-zis, o serie de sisteme metafizice care nu se înțeleg și care polemizează cu furie între ele. Totuți nimic din toate astea nu prezintă o deosebită importanță.

Legenda lui Buda este iluminativă și credința sa nu este impusă nimănui. În Japonia se susține neistoricitatea lui Buda, insistându-se pe doctrină. Însă povestea este frumoasă și mă voi referi la ea în câteva cuvinte.

Legenda începe în cer. În cer era cineva care, secole și secole, am putea spune, într-un număr infinit de secole, s-a perfecționat continuu și apoi a înțeles că în următoarea reîncarnare va deveni Buda.

Atunci, această ființă – care însă nu are nume, dar care se va numit Siddhartha sau Gautama – alege continentul în care urmeazî să se nască. Potrivit cosmogoniei budiste lumea este împărțită în patru continente triunghiulare, iar în mijloc există un munte de aur: muntele Meru. El se va naște în continentul ce corespunde Indiei. Apoi alege secolul, alege casta și alege pântecul din care se va naște. Toate acestea el le alege înainte de a se naște. Mai departe intrăm în partea pământeană a legendei: este o regină care se numea Maya și, curios, Maya însemna iluzie. Regina Maya avu un vis care, nouă ni se părea extravagant, dar care, desigur, cum vom vedea, nu este tot astfel pentru hinduși.

Regina, căsătorită cu regele Suddhodana, a visat că un elefant alb cu șase colți, care trăia în munții de aur, a intrat în partea stângă a trupului său fără a-i cauza vreo durere. Regele își convoacă astrologii și aceștia îi spun că regina va da naștere unui fiu, care ar putea deveni împăratul lumii, un monarh universal sau că ar putea fi Buda – înțeleptul, lucidul – o ființă menită să salveze pe toți oamenii. Regele alege atunci primul destin: dorește ca fiul său să fie împăratul lumii.

Acum să ne întoarcem la acest detaliu care,fără îndoială, vi s-a părut grotesc, cum mi s-a părut și mie. De ce un elefant alb cu 6 colți ? Să reflectăm la argumentele aduse de Herman Beck în cartea sa Doctrina lui Buda. De notat că în India elefantul nu este un monstru închis într-o grădină zoologică, ci un animal domestic, un animal care este văzut zilnic, așa cum la noi pot fi văzuți, să spunem, calul, câinele sau pisica. Așadar elefantul nu este un animal grotesc, nemaivorbind de faptul că binecunoscuta-i culoare albă este un simbol al inocenței. De ce șase colți ? Aici este necesar să ne amintim (trebuie să recurgem la istorie uneori) că numărul șase, care pentru noi reprezintă ceva arbitrar și într-un fel incomod (dat fiind că noi preferăm cifra trei sau șapte) nu este la fel în India, unde se crede, spre exemplu, că spațiul are șase dimensiuni, nu trei.

Aceste dimensiuni sunt: sus, jos, înapoi, înainte, dreapta, stânga. Astfel ideea despre un elefant cu șase colți este tot atât de puțin monstruoasă, așa cum ar fi pentru noi dacă ne-am gândi, spre exemplu, la un porumbel cu două aripi, ceea ce nu înseamnă nimic deosebit, sau ne-am gândi la cifra trei sau cifra șapte.

Ei bine, regele își convoacă magii, iar regina naște fără dureri. Fiul se naște în picioare, face patru pași: spre Nord, spre Sud, spre Est și spre Vest – și spune cu o voce ca de leu – potrivit traducerii lui Herman Beck - :„Sunt incomparabilul și aceasta este ultima mea naștere”. Căci hindușii cred într-un număr infinit, absolut, de nașteri anterioare. Prințul crește, devine cel mai bun arcaș, cel mai bun călăreț, cel mai bun înotător, cel mai bun atlet; în plus, îi întrecea pe toți doctorii...

La vârsta de șaisprezece ani se căsătorește.

Tatăl său știe – astrologii i-au spus – că acest principe riscă pericolul (el credea că este primejdios) să devină Buda, omul care îi salvează pe toți ceilalți, deoarece cunoștea patru lucruri și anume: bătrânețea, bolile, moartea și ascetismul. Toate acestea sunt periculoase. Atunci regele își închide fiul într-un palat, îi organizează un harem, nu voi spune cifra femeilor din harem pentru că este o evidentă exagerare hindusă. Totuți, de ce să nu spun că erau optzeci și patru de mii.

Prințul duce o viață fericită; uită că există suferință pe lume, dat fiind că îi sunt ascunse trei lucruri capitale: bătrânețea, îmbolnăvirea și moartea. Dar, iată, vine o zi predestinată, în care prințul iese în caleașca sa prin una din cele patru porți ale palatului rectangular. Iese afară din palat, să spunem, prin poarta dinspre nord. Merge o bucată de drum și, deodată, vede o ființă bizară cum nu mai văzuse niciodată. Vede o ființă încovoiată, zbârcită, fără păr, și care abia mai putea să meargă sprijinindu-se într-o cârjă. Întrebând cine este acest om, dacă era într-adevăr un om, vizitiul îi răspunde:„omul acesta este un bătrân și toți vom ajunge ca el dacă vom trăi atât.”

Prințul se întoarce la palat, destul de neliniștit. După șase zile – cum se vede cifra șase continuă să guverneze istoria – prințul iese din nou din palat cu aceeași caleașcă, însă, de data aceasta, iese prin poarta dinspre sud. Atunci vede dintr-un șanț un om încă și mai straniu: un om acoperit de albeața leprei și cu fața descărnată. El întreabă cine este omul acesta, dacă într-adevăr este om, iar vizitiul îi răspunde că este un bolnav și că toți vom ajunge așa dacă vom trăi ca el.

Tot mai îngrijorat, prințul revine la palat, însă, după puțin timp, iese pentru a treia oară și vede un om care părea că doarme, dar a cărui culoare nu era cea a vieții. Întreabă cine este acest om, purtat de alți oameni, și i se spune că acest om este mort și că toți vom muri dacă vom trăi destul de mult.

Prințul era deznădăjduit. I-au fost relevate aceste trei adevăruri teribile: bătrânețea, boala și moartea, totuși iese încă o dată din palat, prin poarta de răsărit, să spunem. Ieșind prin această poartă, merge ce merge și vede un om aproape gol, a cărui față era însă plină de seninătate. „Dar omul acesta cine este ?” și i se răspunde că este un ascet, un om care a renunțat la tot și care a dobândit astfel fericirea.

Atunci, prințul decide să abandoneze totul; el care a dus o viață atât de bogată. Căci budismul crede că ascetismul se poate dobândi numai după ce ai încercat viața și nu renunțând de la bun început la orice plăcere. Viața trebuie trăită la maximum, pentru ca după aceea să ne putem căi. Dar, așa cum am spus, nu fără a o cunoaște.

În acea clipă prințul se hotărăște să devină Buda și chiar în momentul acesta i se aduce vestea că soția sa, Jasodhara, a născut un fiu. Atunci el spune:„O legătură a fost creată”, adică a apărut ceva care îl lega de viață. Tocmai de aceea i-a dat fiului numele de Verigă (de la vinco: legătură de fier pentru deținuți). Astfel, el stătea în haremul său uitându-se la acele femei care erau tinere și frumoase dar pe care le vedea ca pe niște bătrâne oribile, ca pe niște leproase și canceroase sau cu alte boli îngrozitoare. Se duce apoi în încăperea soției sale, care dormea; ia copilul în brațe și vru să-și sărute soția, dar și-a dat seama că, dacă ar fi îmbrățișat-o, nu s-ar mai fi putut desprinde de ea. Astfel, el pleacă fără să o sărute.

Plecând, începe să caute maeștri care să-i dea învățătură (aici avem o parte a acestei istorii care s-ar putea să nu fie legendă, din moment ce el este arătat ca discipol al unor maeștri, dar pe care apoi îi părăsește). Maeștrii îl învață ascetismul, pe care îl practică timp îndelungat. În cele din urmă, se afla azvârlit în mijlocul unui câmp, cu corpul nemișcat, iar zeii, care âl priveau din cele treizeci și trei de ceruri, îl credeau mort. Însă unul dintre ei, cel mai înțelept, spune:„Nu, nu a murit, trebuie să fie Buda”. Într-adevăr, prințul se trezește, aleargă la un pârâu din apropiere, ia puțină hrană și se așează sub un smochin sfânt, căruia i s-ar putea spune „arborele legii”.

Aici avem un alt antract magic, având drept corespondent viziunea evangheliștilor despre lupta cu diavolul. Diavolul are numele Mara. Deja am văzut acest cuvânt în cuprinsul remarcabilei „Nightmare” (Demonul nopții). Ei bine, diavolul știe că el domină lumea, însă acum simte pericolul și iese din palat. S-au rupt corzile instrumentelor sale muzicale, apa a secat în puțuri, însă demonul își pregătește trupele, iar aici ni se dă o descriere a armatelor. Diavolul urcă pe un elefant, îalt de nu știu câte mile, își multiplică brațele, își înmulțește armatele și-l atacă pe prinț. În acest timp, spre înserare, prințul stătea sub un arbore care s-a născut o dată cu el.

Diavolul și oștirile sale – oștirile sale de tigri, lei, cămile și elefanți, de războinici monstruoși îl atacă pe prinț, aruncând asupra lui săgeți. Dar săgețile, când ajung la el, se rup, lovindu-se de munții de foc, care formează o pavăză deasupra capului său. Prințul continuă să stea, imobil, cu brațele încrucișate, nedându-și seama probabil de cine era atacat, gândindu-se la viață și la Nirvana, la izbăvire. Înainte de apusul soarelui, diavolul a fost învins. Urmează apoi o lungă noapte de meditație și, la sfârșitul acestei nopți, Siddhartha nu mai este Siddhartha sau Gautama; el este de acum Buda, a ajuns în Nirvana.

Atunci Buda se hotărăște să propage „legea”, căci dacă pe el s-a salvat, vrea să salveze și pe alții. Așadar se ridică și se duce în Parcul Gazelelor din Benares, unde ține prima lui predică. Apoi ține altă predică, despre foc, în care susține că totul se află în foc: sufletele, lucrurile, trupurile, toate sunt în foc. Și, este de reținut, că, aproximativ la aceeași dată, Heraclit din Efes spunea, de asemenea, că totul este un foc. El predică în continuare „legea”, însă nu despre ascetism, pe care Buda îl considera o eroare. Omul nu trebuie să se dedea vieții carnale întrucât această viață carnală este înjositoare, ignobilă, rușinoasă și, în concluzie, este dureroasă. Și nici vieții ascetice nu trebuie să se dedice, deoarece și această viață este înjositoare și dureroasă. Buda predică o viață moderată – pentru a folosi o terminologie curentă – și moare după ce și-a făcut numeroși discipoli. Ar fi putut fi nemuritor, însă a preferat să aleagă el momentul morții sale.

Întra-adevăr, moare în casa unui fierar, înconjurat de discipolii săi. Aceștia, văzându-l că moare, erau deznădăjduiți, gândindu-se: „Ce vor face fără el ?”. Buda le spune atunci că el nu va mai exista, că este un om ca și ei – tot atât de ireal și tot atât de muritor ca și ei – dar că le lasă „Legea”. Aici avem deja o mare diferență față de Hristos. Dacă nu mă înșel, Iisus le-a spus discipolilor săi că, dacă se vor reuni doi, el va fi al treilea, în timp ce Buda le-a spus: „vă las << legea >> mea”. Cu alte cuvinte, el a pus în mișcare roata „legii” încă de la prima sa predică, ținută la Benares în Parcul Gazelelor, și numai după aceea vine istoria budismului. Și există atâtea forme: lamaismul, budismul magic, Mahayana (sau marele vehicul) care urmează Hinayan-ei (micul vehicul) și budismul zen din Japonia.

După părerea mea, sunt două forme de budism care se aseamănă, care sunt aproape identice: cel predicat de Buda și cel practicat în prezent în China și Japonia, budismul zen, care sunt în esență la fel. Celelalte sunt încrustații mitologice, fabule. Unele din aceste fabule sunt interesante. De exemplu, se știe că Buda putea să facă minuni însă nu-i plăcea să le facă.I se părea că ar fi o ostentație vulgară. Legat de asta, este o istorioară pe care aș putea să o povestesc: Istoria vasului de santal.

Într-un oraș din India, un negustor a tăiat o bucată de santal, din care confecționează un vas și îl pune în vârful unei trestii de bambus. O specie de bambus foarte înalt și alunecos. Iar negustorul spuse că va dărui acest vas de santal celui care îl va putea ajunge. Mai mulți învățați eretici au încercat să-l ia dar n-au putut. Ei au vrut apoi să-l mituiască pe negustor pentru a spune că au ajuns la vas. Între timp, sosește unul din discipolii mai mărunți ai lui Buda. Numele lui nu este menționat în scrieri, ci doar acest episod. Deci, vine acest discipol, vede în mijlocul pieții trestiile înalte de bambus și vasul de santal acolo sus. Atunci se ridică în aer, zboară de șase ori în jurul vasului, îl ia și îl dă negustorului. Însă când Buda adlă acest lucru îl expulzează din „Ordin” deoarece a comis o faptă atât de vulgară cum este miracolul.

Mai sunt și alte povești asemănătoare, dar în același timp, noi știm că Buda însuși a săvârșit minuni. Spre exemplu această minune, nelipsită de o anumită grație. Nu știm dacă a fost concepută cu umor; eu cred mai mult că este un miracol de politețe. Este un moment în care Buda trebuie să străbată un deșert nisipos. Este ora de amiază. Atunci zeii din cele treizeci și trei de ceruri îi aruncă, fiecare, câte o umbrelă pentru a se proteja de soare. Iar Buda, care n-ar fi vrut să fie nepoliticos cu nici unul dintre zei, se multiplică în treizeci și trei de Buda, așa încât fiecare dintre zei vede de sus un Buda adăpostit sub o umbrelă, semn că a acceptat darul. După cum se vede, Buda face această minune din politețe.

Există și alte minuni ale lui Buda. Una dintre ele, care va fi iluminativă, este parabola săgeții și poate fi povestită astfel: Un om, spune Buda, a fost rănit într-o bătălie dar nu vrea să i se scoată săgeata. El dorea să afle mai întâi numele arcașului, de ce castă aparține, din ce material era făcută săgeata, în ce loc se afla arcașul, ce lungime are săgeata. În timp ce tot punea aceste întrebări, omul moare. „În schimb, spune Buda, eu învăț să smulg săgeata”. Ce este săgeata ? Este Universul. Săgeata este ideea eului fiecăruia dintre noi, a tot ceea ce este țintuit în noi. Buda afirmă că nu trebuie să ne pierdem timpul cu întrebări inutile, cum ar fi, de exemplu: este finit sau infinit Universul ? Buda va trăi după Nirvana sau nu ? Totul este inutil; important este să smulgem săgeata. Este, deci, vorba de o exorcizare, de o lege a salvării. Buda spune această frază:„După cum oceanul vast are un singur gust, gustul sării, savoarea „legii” este savoarea izbăvirii”. Desigur, continuatorii s-au pierdut în multe discuții metafizice însă nu acesta este scopul budismului. De aceea, un budist poate să profeseze orice religie, cu condiția să urmeze această lege. Importante sunt cele patru adevăruri nobile: suferința, originea suferinței, vindecarea suferinței și, în fine, mijloacele de a ajunge la vindecare. Cu alte cuvinte, țelul este Nirvana. Ordinea adevărurilor nu are importanță. S-a spus că acestea ar corespunde unei vechi tradiții medicale, potrivit căreia este vorba de boală, de diagnostic, de tratament și de vindecare.

Aici ajungem la partea cea mai complicată a budismului, pe care mintea noastră occidentală o acceptă cu certă dificultate pentru că o vedem ca pe o tradiție poetică, și anume ideea transmigrației. Nu transmigrația sufletului, întrucât Budismul neagă ideea de suflet, ci a unui număr infinit de transmigrații. În occident această idee este legată de diferiți gânditori, îndeosebi de Pitagora. Pitagora a recunoscut scutul cu care el a luptat în războiul troiei pe când el avea alt nume. Întâlnim, de asemenea, această idee în a zecea Carte a Republicii, a lui Platon, în Visul soldatului Er. Acest soldat vede sufletele care, înainte de a bea apă din Râul Uitării, își aleg destinul, iar între ei se afla Agamemnon, care a ales să fie vultur, Orfeu, care se decid să fie lebădă și Ulise, care în alt timp se numea Nadia, hotărăște să fie cel mai modest și mai anonim dintre oameni.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu