NOAPTE BANALĂ de Mihu Dragomir

NOAPTE  BANALĂ de Mihu  Dragomir Băusem prea mult în noaptea - aceea... Era ora când totul ți se pare posibil, chiar și învierea din morți, chiar și schimbarea amintirilor pălite. În mine se deschideau și se-nchideau într-una porți, scârțâind între renunțări și ispite. Era ora când totul ți se pare simplu și posibil, când crezi că un singur cuvânt spulberă toate argumentele și nehotărârile celorlalți, și totul îți apare clar și categoric, ca într-o operă desăvârșită de artă. Ce operă de artă poate fi mai desăvârșită decât dragostea ? Ce om n-a încercat să facă din ea opera vieții lui ? Am spus și eu vorbe mari despre dragoste, m-am simțit și eu pur, vorbind despre dragoste, am suferit uneori nebărbătește - crezând, instinctiv, că lipsa de demnitate este ultimul atu în acest joc necruțător.- Există destule grilajuri de care mi-am rezemat fruntea înfierbântată, încercând să-mi dau seama dacă iubesc cu adevărat sau sunt numai ridicol Exista pe undeva și un cavou, unde am intrat - în respectul legilor tenebroase ale romantismului, jurându-mi iubirea în cadrul necesar al veșniciei. Exista prin cărțile mele și ale altora, o puzderie de flori presate, versuri mâzgălite în tren, scrisori cu vorbe călcate în picioare, fotografii la minut, bilete de cinema și note de plată de prin crâșme periferice, păstrate ca un fel de invitație la nuntă, tot arsenalul pueril adunat într-un sfert de veac de maturitate, minciuni și speranțe. Am fost totdeauna desuet și prăpăstios, continuam să-mi caut Marea Iubire chiar când îi simțeam sărutarea, tăcerea îmi părea o catastrofă, și-mi ucideam iubirea, căutând-o strofă cu strofă. Băusem prea mult în noaptea aceea și răstimpul ultimei luni îmi apărea lung ca moartea. O lună - fără vinul catifelat al mâinilor ei. O lună - fără bolțile înnoptate ale ochilor ei, O lună - acoperiți de țărâna despărțirii. O lună - de când nu mai știam nici noi de ce ne despărțisem. Poate în mine nu era decât disperata îndoială de a nu fi îngropat un trup încă viu. Dar nu: știam că totul mi-e în putință, și numai sunetul glasului meu va destrăma distanța dintre moarte și viață. dacă ar fi cunoscut telefonul, romantismul n-ar mai fi cunoscut poezia îndepărtării. Dar eu îl aveam, alături, semn negru al magiei, într-o lume stăpânită de cifre, trebuia să pronunț doar unul din nenumăratele numere, aliniate mut în cartea de telefon, ca niște morminte închizând tot atâtea destine. Un număr indiferent, dar miraculos, prin mijlocirea căruia distanțele piereau, și eu auzisem - o, de câte ori !- glasul abisului în care mă arucasem. Poemul s-a închinat de mult în fața prozei, dar băusem prea mult în noaptea - aceea pentru a mai distila nuanțele poeziei. E ora când totul ți se pare posibil și am rostit numărul magic. Și un glas, nu al abisului meu, ci al destinului, mi-a răspuns, ușor plictisit: - S-a mutat de aici, imediat după căsătorie... Noaptea își sugrumase propia magie. Ce operă de artă poate fi mai desăvârșită decât dragostea ? Ce om n-a încercat să facă din ea opera vieții lui ? Pe firul telefonului se auzea doar un țiuit venit din marile singurătăți și energiile mele supranaturale cu care crezusem că pot învia și morții s-au întors asupra-mi, într-o ploaie întunecată. S-a mutat...Deci și iubirile se mută ! Trec de pe o stradă pe alta, dintr-un oraș în altul, sau, și mai simplu, dintr-un pat în altul. Iubirea mea nu era moartă, doar se mutase. Și de ce nu ? Si fluviile își mută albia, și pământul își mai schimbă orbita, chiar metagalaxia își mută hotarele. Să se mute, deci, și iubirile, o dată, sau de mai multe ori pe an, cărând în camioane sau simple valize boarfele trecutelor nopți de dragoste ! Să se mărite cu fastul cuvenit, ștergând cu lămâița urma vechilor săruturi. Așa cum se nasc și mor, trebuie să urmeze și ele ciclurile vieții, să sufere, să slăbească, să prindă grăsime, să înseteze, să sângereze, să se bucure de-o haină noua, - ca toți oamenii. Eu o credeam îngropată de vie și, la ora când totul ți se pare posibil, voiam să o readuc în lume, în lumea concreta a telefoanelor, autobuzelor, restaurantelor, voiam să înving moartea - și puteam s-o înving ! - moarte ce-mi zvâcnea, vie, sub tâmple. Dar iubirea nu murise. Se mutase la altă adresă Și, față de acest simulacru de moarte, magia mea era neputiincioasă. Nu murise. Îăi schimbase numele, al ei și al străzii, și, față de această parodie de moarte, nici măcar faptul că băusem prea mult în noaptea - aceea nu mai avea vreo putere. Doar, pe firul telefonului, un țiuit venit dim marile singurătăți și un gust putred pe buze. Eram, ca întotdeauna, desuet și prăpăstios, lipsit de sensul elementar al lucrururilor, sau poate prea cufundat în sensul elementar al lucrurilor. Era ora când totul ți se pare posibil, chiar și un infinit limitat, chiar și o iubire trecătoare. În mine se deschideau și se-nchideau într-una porți, scârțâind între renunțări și ispite.