Julio Cortázar 1914 - 1984
Julio Cortázar, născut Jules Florencio Cortázar a fost un nuvelist argentinian, eseist și autor de povestiri scurte. A influențat generații întregi de scriitori și cititori (mai ales cei vorbitori de spaniolă) din Europa și America. A fost numit de Carlos Fuentes „Simon Bolivar al romanului”.
Povestirea „Un mic paradis” face parte din volumul Un tal Lucas (Un ins pe nume Lucas), din etapa maturității depline a scriitorului, când calitățile sale majore: umorul, ironia, dezinvoltura imaginației, precizia și firescul limbajului, fuzionează într-o unitate deplină.
Un mic paradis promovează o atitudine de vigilență față de încercările brutale de a-l înstrăina pe om de esența lui, trimițându-ne cu gândul la persecuțiile politice ale militanților de stânga sub regimul dictaturii militare care a stăpânit în Argentina.
UN MIC PARADIS
Formele fericirii sunt foarte variate, și nu trebuie să ne mire faptul că oamenii din țara condusă de generalul Orangu se consideră fericiți începând din ziua în care au sângele plin de peștișori de aur.
De fapt, peștișorii nu sunt de aur, ci doar aurii, dar e de ajuns să-i vezi pentru ca strălucitoarele lor salturi să trezească imediat o dorință aprigă de posesiune. Stăpânirea știa aceasta atunci când un naturalist a capturat primele exemplare, care s-au reprodus rapid într-o cultură propice. Tehnic cunoscut sub denumirea de Z-8, peștișorul de aur este foarte mic, la fel de mic în comparație cu un peștișor obișnuit cum este o muscă în comparație cu o găină. De aceea e foarte simplu să-l încorporezi în circuitul sanguin al locuitorilor în momentul când împlinesc optsprezece ani; legea stabilește această vârstă și procedeul tehnic corespunzător.
În felul acesta orice tânăr așteaptă cu nerăbdare ziua în care-i va fi dat să intre într-unul din centrele de implantare, și familia lui îl înconjoară cu bucuria ce însoțește întotdeauna marile ceremonii. O venă de la braș e conectată la un tub care coboară de la un flacon transparent umplut cu ser fiziologic, în care, la momentul potrivit, se introduc douăzeci de peștișori de aur. Familia și beneficiarul pot admira cât poftesc tumbele și evoluțiile peștișorilor de aur în flaconul de sticlă, până când unul după altul sunt absorbiți de tub, coboară nemișcați și poate puțintel speriați ca niște picături de lumină și dispar în venă. După o jumătate de oră cetățeanul posedă numărul complet de peștișori de aur și se retrage pentru a sărbători cum se cuvine accesul lui la fericire.
Dacă ne gândim bine, locuitorii sunt fericiți mai mult datorită imaginației decât contactului direct cu realitatea. Chiar dacă nu mai pot să-i vadă, fiecare dintre ei știe că peștișorii de aur străbat marele arbore al arterelor și venelor, și înainte de a adormi li se pare că asistă, în concavitatea pleoapelor, la du-te-vino-ul scânteietor strălucitoare, mai aurii ca niciodată pe fondul roșu al râurilor și pâraielor prin care se scurg. Cel mai mult îi fascinează gândul că cei douăzeci de peștișori se înmulțesc necontenit, și astfel și-i închipuie nenumărați și împrăștiindu-se în toate părțile, alunecând pe sub frunze, ajungând în vârful degetelor, concentrându-se în marile artere femurale, ori strecurându-se cu mare îndemnare în zonele cele mai strâmte și secrete. Trecerea periodică prin inimă constituie imaginea cea mai delicioasă a acestei viziuni interioare, deoarece de aici peștișorii de aur găsesc tobogane, lacuri și cascade pentru jocurile și zbenguielile lor, și cu siguranță că în acest mare port zgomotos se cunosc, se plac și se împerechează. Când băieții și fetele se îndrăgostesc, sunt convinși că în inimile lor și peștișorii de aur și-au găsit fiecare perechea. Ba chiar unele gâdilături incitante sunt atribuite imediat împreunării peștișorilor de aur în anumite zone ale corpului. Ritmurile esențiale ale vieții, cele dinafară cu cele dinăuntru, corespund: ar fi greu să ne imaginăm o fericire mai armonioasă.
Sinura pată de umbră în acest tablou o constituie periodic moartea câte unui peștișor de aur. Deși sunt longevivi, vine și ziua când câte unul dintre ei piere, și corpul lui, târât de fluxul sanguin, împiedică trecerea de la o arteră la o venă sau la un vas. Locuitorii cunosc simptomele, dealtfel foarte simple: îngreuierea respirației și uneori amețeli. În cazul acesta se folosește un din fiolele injectabile pe care fiecare le are acasă. După câteva minute, substanța injectată dezintegrează corpul peștișorului mort, și circulația redevine normală. După prevederile guvernului, fiecare locuitor e chemat să utilizeze două sau trei fiole pe lună, dat fiind că peștișorii de aur s-au reprodus enorm și indicele lor de mortalitate are tendința să urce cu timpul.
Guvernul generalului Orangu a fixat prețul fiecărei fiole la echivalentul a douăzeci de dolari, ceea ce presupune un venit anual de câteva milioane; dacă pentru observatorii străini aceasta echivalează cu un impozit împovorător, în schimb locuitorii nu l-au înțeles astfel, căci fiecare fiolă le readucea fericirea și li se pare drept să plătească pentru ea. Când e vorba de familii fără posibilități materiale, lucru foarte obișnuit, guvernul le dă fiole pe credit, percepând, cum este firesc, un preț dublu decât cel fixat pentru plata cu bani peșin. Dacă și așa sunt unii care n-au fiole, nu le rămâne altceva de făcut decât să recurgă la bursa neagră, o instituție înfloritoare, pe care guvernul, înțelegător și bun, o lasă să funcționeze pentru fericirea poporului și a unor colonei. La urma urmei, ce importanță are mizeria, când se știe că fiecare om are peștișorul lui de aur și că în curând va veni ziua în care o nouă generație îi va primi la rândul ei, și vor fi petreceri, și cântece, și dansuri ?
traducere: Andrei Ionescu
