MUNCHEN la 1890 - 1900 - imagini de la Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii

Primăria orașului Munchen









Galeria de Artă








Sala de banchet (festivități)- Munchen


























Interior - Bazilica Bisericii Sf. Bonifaciu






































http://www.loc.gov/education/

LA MULȚI ANI, DOAMNELOR !

GLASUL DUREREI de Veronica Micle

GLASUL  DUREREI Imitație după Lamartine de Veronica Micle  Auzit-ai tu vreodată frunzele de vânt mișcate Susurând încet și tainic pe-a lor ramuri clătinate ? Ele cântă-atunci de jale cu un glas suspinător ; Cine știe-a lor durere, cine știe dorul lor.  Și ascunsă prin frunzișuri, tăinuind a ei ființă, cântă dulcea filomelă, și`n cântare-i o dorință pare că îndreaptă vecinic către cerul cel senin, și divina-i melodie se sfârșește c-un suspin. Iar poetul ce-o aude își ia lira și se duce Pribegind cu-a sale doruri, și ca dânsa el atunce Cu un vers duios și jalnic spune lumii chinul său Și răpit de-a lui simțire el suspină-amar și greu. Și-auzind atâtea glasuri ce spre ceruri se înalță Care te pătrund în suflet cu-a lor farmec și dulceață, nu întrebi, plecând cu jale ochii `n jos înspre pământ pentru ce tot cu suspinuri se sfârșește orice cânt ? O ! de-ai ști tu că pe lume, de când lumea e făcută, blânda voce-a fericirii este,-a fost și va fi mută, în viață-orice cântare ce cu drag ai asculta ai ști că-i glasul durerii și adânc ai suspina. Inn_Gallery

CHATEUBRIAND 1768 - 1848 - MEMORII DE DINCOLO DE MORMÂNT (Fragment)

Portretul lui Chateaubriand meditând la ruinele Romei
portret de Anne-Louis Girodet de Roucy-Triosson

François-René de Chateaubriand a lucrat aproape patruzeci de ani la memoriile pe care le-a voit postume după cum indică și expresivul titlu „de dincolo de mormânt” și care aveau să apară într-adevăr la doi ani după moartea lui. Această elaborare îndelungatî explică relativa lipsă de unitate și schimbările de perspectivă. Partea cea  mai remarcabilă literar - descrierea anilor de copilărie și ai primei tinereți - a fost scrisă în timpul exilului scriitorului, inamic înverșunat al lui Napoleon. Spre deosebire de evocările din aceste pagini, alte părți narează fapte contemporane pe ton adesea polemic.

Existența lui Chateaubriand cuprinde peripeții și mutații care alimeantează cu prisosință MEMORIILE DE DINCOLO DE MORMÂNT.

Copilăria la castelul unei familii scăpătate din aristocrația bretonă i-a inspirat pagini de poezie cețoasă, tinerețea în Parisul prerevoluționar, anii revoluției au schimbat felul de a gândi al lui Chateaubriand. S-a orientat atunci spre monarhismul și catolicismul de  care avea să fie atașat toată viața, devenind teoretician și chiar fruntaș politic al forțelor conservatoare. Au urmat anii călătoriei în Statele Unite. Deși istoricii literari pun la îndoială autenticitatea tuturor experiențelor narate în memorii, descoperind și influența lecturilor făcute de artistul premergător al romantismului, această călătorie a fost foarte importantă. I-a permis să descopere un tip de peisaj grandios, virgin și să dea în Atala o nouă întrupare a mitului „bunului sălbatic”. Memorialistului călătoria i-a prilejuit pagini de descrieri devenite clasice.

Celelalte părți care narează începuturile literare, gloria crescândă, devenită curând europeană, conflictul cu Napoleon sau - după 1814 - activitatea ministrului Burbonilor, stimulează mai mult arta de polemist și cea de portretist a lui Chateaubriand.

Perspectiva e mereu aceea a teoreticianului și a omului politic conservator și multe din portrete sunt pătimașe. De asemenea, stilul somptuos, solemn, cizelat cu grijă, stilul în care perioadele sunt potrivite ca niște falduri, a provocat frecvente iritații printre artiștii care l-au urmat, ca Stendhal sau Anatole France. Nu se poate totuși contesta frumusețea statuară a acestui stil și rezonanța lui în literatură. Importanță de pionierat a avut și arta peisagistică a lui Chateaubriand. Sunt calități care strălucesc în Memrii într-o măsură mai sensibilă chiar decât în celelalte scrieri, cu tot ecoul pe care acelea l-au avut în epocă diagnosticând, așa cum a făcut-o Chateaubriand, „o întreagă stare de spirit: boala secolului ”.

Memoriile de dincolo de mormânt aduc pagini esențiale pentru o fișă clinică a „bolii secolului”.

MEMORII DE DINCOLO DE MORMÂNT

MEMOIRES  D'OUTRE TOMBE


PARTEA ÎNTÂI

CARTEA ÎNTÂI

...O singură patimă îl stăpânea pe tata: orgoliul numelui său. Starea lui obișnuită era o adâncă tristețe care a sporit cu vârsta, și o tăcere din mijlocul căreia nu ieșea decât prin explozii de mânie. Agârcit, cu nădejdea de a înapoia familiei starea de pe vremuri, trufaș cu gentilomii la adunarea stărilor generale ale Bretaniei, aspru cu vasalii lui de la Combourg, taciturn, despotic și amenințător în gospodăria lui, sentimentul pe care-l încercai când îl vedeai era teama. Dacă ar fi apucat să trăiască să vadă Revoluția și dacă ar fi fost mai tânăr, ar fi jucat atunci un rol important, sau s-ar fi lăsat măcelărit în castelul său. Era fără îndoială un om de geniu; și nu mă îndoiesc că în fruntea unei mari administrații sau în capul oștirilor ar fi fost un om extraordinar.

Gândul căsătoriei i-a venit pe când se întorcea din America. Născut la 23 septembrie 1718, a luat în căsătorie, la treizeci și cinci de ani, în ziua de 3 iulie 1753, pe Apolline-Jeanne-Susanne de Bedee, născută la 7 aprilie 1726, fiică a domnului Ange-Annibal, conte de Bedee, senior de la Bouetardais. S-a statornicit cu ea la Saint-Malo, în împrejurimile căruia se născuseră amândoi, la 7 sau 8 leghe, astfel încât din locuința lor puteau contempla zările sub care veniseră pe lume amândoi. Bunica mea după mamă, Marie-Anne de Ravenel de Boisteilleul, doamnă de Bedee, născută la Rennes în ziua de 16 octombrie 1698, fusese crescută la Saint - Cyr, în ultimii ani ai doamnei de Maintenon; educația primită acolo s-a revărsat și asupra fiicelor ei.

Mama era înzestrată cu mult spirit și avea o imaginație nemaipomenită. Cultura îi fusese  făurită de lectura lui Fenelon, a lui Racine, a doamnei de Sevigne, și hrănită cu anecdotele de la Curtea lui Ludovic al XIV-lea; știa pe dinafară întregul Cyrus (un roman la modă). Apolline de Bedee, cu trăsăturile ei pronunțate, era oacheșă, mică și urâtă; eleganța purtărilor ei, duhul ei vioi, contrastau cu atitudinea rigidă și calmă a tatălui meu. Mamei îi plăcea societatea tot atât de mult pe cât tatii îi plăcea singurătatea, și era pe atât de vioaie și de însuflețită pe cât era tata de nemișcat și de rece. Nu avea nici un gust care să nu fie opus gusturilor soțului ei. Nemulțumirea pe care i-o pricinuia această situație a făcut-o să devină melancolică, din zglobie și veselă cum era. Silită să tacă atunci când ar fi vrut să vorbească, se despăgubea printr-un soi de tristețe zgomotoasă întretăiată de suspine, care singure mai întrerupeau tristețea mută a tatii. În ceea ce privește evlavia, mama era un înger.

Mama a dat naștere la Saint-Malo mai întâi unui băiat care a murit din leagăn și care a fost numit Geoffroy, ca aproape toți fiii mai mari ai familiei noastre. Fiul acesta a fost urmat de un altul și de două fete, care n-au trăit decât câteva luni.

Toți acești patru copii au murit în urma unei revărsări de sânge la cap. În sfârșit mama a adus pe lume un al treilea băiat pe care l-au chemat Jean - Baptiste: este cel care mai pe urmă a ajuns să fie soțul nepoatei domnului de Malesherbes (ministru). După Jean-Baptiste s-au născut patru fete: Marie-Anne, Benigne, Julie și Lucile, toate patru de o rară frumusețe, dar dintre care numai două, cele mai vârstnice, au supraviețuit furtunilor Revoluției. Frumusețea, serioasă frivolitate, rămâne, când toate celelalte s-au veștejit. Am fost cel din urmă dintre acești zece copii. Este cu putință că cele patru surori ale mele și-au datorit existența dorinței tatii de a-și vedea numele asigurat prin venirea pe lume a unui al doilea băiat; eu m-am lăsat greu, aveam parcă o aversiune pentru viață.

Iată extrasul după actul meu de botez din registrele Stării civile din Saint-Malo pentru anul 1768:

François-René de Chateaubriand, fiul lui Rene de Chateaubriand și al Paulinei-Jeanne-Susanne de Bedee, soția lui, născut la 4 septembrie 1768, botezat în ziua următoare de către noi, Pierre-Henri Nouail, mare vicar al episcopului de Saint-Malo. Naș a fost Jean-Baptiste de Chateaubriand, fratele său, iar nașă Francoise-Gertrude de Contades, care semnează alături de tatăl copilului. Au semnat astfel în registru: Contades de Plouer, Jean-Baptiste de Chateaubriand, Brignon de Chateaubriand și Nouail, vicar general.”

Se vede prin urmare că m-am înșelat în lucrările mele: am spus că m-am născut la 4 octombrie și nu la 4 septembrie; prenumele sunt: Francois-Rene, iar nu Francois-Auguste (cum menționase Chateaubriand în lucrarea sa Itinerar de la Paris la Ierusalim - vol. I).

Casa pe care o locuiau pe atunci părinții mei este așezată într-o stradă întunecoasă și strâmtă din Saint-Malo, numită strada Evreilor; casa aceasta a fost astăzi prefăcută într-un han. Încăperea în care m-a născut mama domină o porțiune pustie din zidurile orașului, și pe ferestrele acestei încăperi se poate vedea marea care se întinde la nesfârșit, sfărâmându-și valurile de stânci. Am avut drept naș, așa cum se vede din extrasul de botez, pe fratele meu, iar ca nașă pe contesa de Plouer, fiica mareșalului de Contades. Când am văzut lumina zilei eram pe jumătate mort. Mugetul valurilor stârnite de o vijelie cumplită, prevestind echinoxul de toamnă, nu îngăduia celor de față să audă țipetele mele; adesea mi s-au povestit amănuntele acestea; tristețea lor nu s-a ștersniciodată din amintirea mea. Nu-i zi în care să nu visez la ceea ce am fost și să nu revăd cu ochii minții stânca pe care m-am născut, încăperea în care mama m-a osândit la viață, vijelia al cărui vuiet mi-a legănat cel dintâi somn (vijelia a fost reală, așa cum rezultă din arhivele din Saint-Malo pentru zilele de 3-4 septembrie 1768), fratele nefericit care mi-a dăruit un nume pe care l-am târât aproape totdeauna pe calea nenorocirilor. Cerul părea a fi strâns laolaltă aceste deosebite împrejurări, ca și cum ar fi dorit să-mi hărăzească încă din leagăn icoana soartei zbuciumate.

Cum am părăsit sânul mamei am suferit cel dintâi surghiun am fost trimis la Plancoet, un sat drăguț așezat între Dinan, Saint-Malo și Lamballe. Singurul frate al mamei, contele de Bedee, zidise lângă satul acesta castelul Monchoix. Domeniile bunicii mele după mamă se întindeau în împrejurimi, până la târgul Corseul,cel pomenit de Cezar în Comentariile sale sub numele de Curiosolites. Bunica mea, de multă vreme văduvă, locuia cu sora ei, domnișoara de Boistailleul, un cătun despărțit de Plancoet de un pod și căruia i se spunea Stăreția, din pricina unei stăreții de  benedictini închinată Maicii Domnului din Nazaret.

Doica se dovedi a nu avea lapte; o altă biată creștină m-a luat la sânul ei. M-a închinat patroanei cătunului, Maica Domnului din Nazaret, și i-a făgăduit că în cinstea ei voi purta, până la vârsta de șapte ani, numai culorile albastru și alb. De-abia apucasem să viețuiesc câteva ceasuri și apăsarea timpului îmi însemnase fruntea. De ce nu m-au lăsat să mor ? Pătrunsese în planurile Domnului gândul să hărăzească năzuinței celui dornic de obscuritate și de nevinovăție mântuirea unei vieți amenințată să dobândească o faimă zadarnică.

Faptul acesta al închinării mele de către țăranca aceea bretonă nu mai e pentru veacul nostru: și totuși e un lucru mișcător această înrâurire a unei Maici preasfinte care se interpunea între copil și cer, și care împărtășea grijile maicii pământești.

După trecerea a trei ani am fost adus iarăși la Saint-Malo; apucaseră să treacă șapte ani de când își recăpătase tata moșia de la Combourg. El dorea să-și recapete bunurile pe care le stăpâniseră strămoșii lui; întrucât nu putea să stea la tocmeală nici pentru senioria de la Baufort, ajunsă în stăpânirea familiei Goyon, și nici pentru baronia de Chateaubriand, căzută în stăpânirea casei de Conde, și-a întors privirea către Combourg, pe care Froissart îl scrie Combour: mai multe ramuri ale neamului meu îl stăpâniseră datorită căsătoriilor lor cu fete din neamul Coetquen. Combourg apăra Bretania spre granița normandă și engleză. Junken, episcop de Dol, l-a zidit în 1016: turnul cel mare datează din 1100. Mareșalul Duras care deținea domeniul Combourg de la soția lui, Maclovie de Coetquen, a cărei mamă era o Chateaubriand, s-a înțeles cu tatăl meu. Marchizul du Hallay, ofițer de grenadieri călări din garda regală, poate prea bine cunoscut prin vitejia lui, este cel din urmă descendent al ramurii Coetquen-Chateaubriand: domnul du Hallay are un frate. Același mareșal de Duras, în calitatea lui de rudă a noastră, ne-a prezentat mai târziu lui Ludovic  al XVI-lea, pe fratele meu și pe mine.

Eram sortit să intru în marina regală: antipatia față de curte era firească pentru orice breton, și mai ales pentru tatăl meu. Nobilimea din Statele reprezentative ale provinciei întărea sentimentul acesta al tatii.

Când am fost adus la Saint-Malo, tatăl meu era la Combourg, fratele meu la colegiul din Saint-Brieuc; cele patru surori ale mele trăiau pe lângă mama.

Întreaga dragoste a mamei era îndreptată asupra fiului ei mai mare; nu însemna că nu-și iubea și ceilalți copii, dar îi arăta o iubire oarbă tânărului conte de Combourg. Aveam și eu, este adevărat, în calitatea mea de cel din urmă venit pe lume, de cavaler (așa mi se spunea), unele privilegii față de surorile mele; dar, la urma urmei, eram părăsit pe mâna slugilor. Mama care, de altfel, era plină de spirit și virtute, se îngrijea de legăturile de societate și de îndatoririle bisericești. Contesa de Plouer, nașa mea, era cea mai bună prietenă a ei; mai vedea și pe rudele lui Maupertuis și ale abatelui Trublet. Îi plăcea politica, zarva, viața mondenă, căci se făcea politică la Saint-Malo, așa cum fac politică și călugării mânăstirii Sf. Sava din văgăuna Cedronului; mama s-a aruncat cu multă însuflețire în controversa stârnită de arestarea lui La Chalotais. Când se întorcea acasă după ce se înflăcărase în această chestiune, venea în toane rele, pusă pe ceartă, cu mintea pierdută pe aripile închipuirii, și se arăta foarte zgârcită în toate, ceea ce nu ne mai îngăduia să-i recunoaștem însușirile ei vrednice de laudă. Cu toată ordinea pe care voia s-o impună, copiii ei nu erau îngrijiți; cu toată generozitatea ei părea  că este foarte zgârcită; cu toată blândețea sufletului ei se certa necontenit cu cineva: tatăl meu era spaima slujitorilor, mama era nenorocirea lor.

Datorită acestor caracteristici ale părinților mei s-au înfiripat primele porniri din viața mea. M-am legat foarte strâns de femeia care mă îngrijea, duioasă făptură numită la Villeneuve, și al cărui nume îl scriu cu un imbold de recunoștință și cu lacrimi în ochi. La Villeneuve era un fel de chelăreasă a casei. Mă purta în brațe, îmi dădea, pe ascuns, tot ceea ce putea găsi, îmi ștergea lacrimile, mă îmbrățișa, mă zvârlea într-un ungher, mă lua de acolo și mormăia necontenit: „ Uite, ăsta n-o să fie mândru ! Are inimă bună ! Nu-i aspru cu oamenii săraci ! Poftim, băiețele !” Și mă îndopa cu zahăr și cu vin.

Dragostea mea din copilărie pentru La Villeneuve a fost în curând dominată de o prietenie mai vrednică.

Lucile, cea de-a patra din surorile mele, era cu doi ani mai în vârstă decât mine. Mezină, de care nu se îngrijeau părinții noștri, nu avea alte podoabe decât cele care rămâneau de la surorile ei. Închipuiți-vă o fetiță slabă, prea înaltă pentru vârsta ei, cu brațele lungi, cu înfățișarea  timidă, vorbind cu greutate și neputând învăța nimic; închipuiți-vă că i-au dat să îmbrace o rochie care se potrivea unei alte talii decât a ei; că i-au  strâns pieptul într-un pieptar cu ace ale căror vârfuri îi făceau numai răni; că-i sprijineau gâtul într-un colier de fier împodobit cu catifea  cafenie;; că-i ridicau în vârful capului, legându-i-le cu o bonetă de stofă neagră: și veți avea astfel icoana nefericitei făpturi care mi-a izbit privirile când m-am întors sub acoperișul părintesc. Nimeni n-ar fi putut bănui în plăpânda Lucile talentele și frumusețea care trebuiau, într-o bună zi, să strălucească în făptura ei.

Mi-a fost dăruită ca o jucărie; nu am abuzat de puterea mea; în loc s-o supun voinței mele, am devenit apărătorul ei. Eram duși în fiecare dimineață, sora mea și cu mine, la  surorile Couppart, două cocoșate bătrâne îmbrăcate în negru, care-i învățau pe copii să citească. Lucile citea foarte prost; eu citeam încă și mai prost. O certau pe Lucile; eu săream la cele două surori și le zgâriam: făceau însă numaidecât mare plângere la mama. Începusem să trec drept un copil de nimic, drept răzvrătit, un leneș, într-un cuvânt, drept un prost. Gândurile acestea pătrundeau în mintea părinților noștri: tata spunea că toți cavalerii de Chateaubriand nu fuseseră nimic altceva decât niște bețivi și niște zurbagii, buni doar să dea cu biciul după iepuri. Mama se întrista și bombănea când vedea cum îmi ponosisem hainele. Deși eram încă un copil, vorbele tatălui meu mă revoltau; și când mama îi încununa vorbele acestea dojenitoare făcând elogiul fratelui meu despre care spunea că este un adevărat Caton, un erou, mă simțeam ispitit să săvârșesc toate faptele rele la care toți păreau că se așteaptă din partea mea.

Mémoires d'outre-tombe :
Chateaubriand și Pauline de Beaumont la ruinele Coloseumului din Roma
Acuarelă ce ilustrează memoriile lui Chateaubriand
Muzeul de Artă Decorativă - Bordeaux

MUNCILE LUI PERSILES ȘI ALE SIGISMUNDEI - de Miguel de Cervantes

Miguel de Cervantes y Saavedra (1547-1615)

Portret (se pare a fi singurul autentic) de Juan de Jáuregui y Aguilar  1583 - 1641

Muncile lui Persiles și ale Sigismundei este ultimul roman al lui Cervantes, lucrare la care el a ținut foarte mult și a considerat-o ca fiind opera sa capitală, total în opoziție cu celebrul Don Quijote

Lucrarea a apărut postum - în 1617 -   și a finalizat-o cu patru zile înainte de a muri. Criticii o consideră ca fiind un roman de tip bizantin (helenistic), un roman de călătorii pline de aventuri dar nu atât de reușită ca Don Quijote - care rămâne, pentru critici (și pentru noi, îndrăznesc să spun) lucrarea de căpătâi a lui Cervantes.

În Muncile lui Persiles și Sigismunda este vorba de un cuplu de îndrăgostiți (prinț și prințesă) nordici Periandro și Auristela (care după căsătoria creștină primesc numele de Persiles și Sigismunda) care sunt despărțiți și călătoresc prin Europa acelor vremi, au de-a face cu o mulțime de peripeții iar în final, se întâlnesc la Roma, unde se vor căsători.

Cervantes a intenționat să adapteze narațiunile grecești atât de cunoscute la un stil de narațiune spaniolă cu o viziune catolică asupra limii. S-a inspirat din poveștile cuplurilor celebre ale antichității și care circulau în vremea sa bucurându-se de o mare popularitate. Asemena narațiuni cavalerești au scris și Alonso Nunez de Reinoso și evident, Lope de Vega. Ne amintim de romanele cavalerești despre care am vorbit de-a lungul postărilor mele pentru perioada literaturii din Evul Mediu.

Am ales acest fragment care se referă la întreceri sportive deoarece intenționez să adaug un nou capitol care se va referi la SPORTUL ÎN LITERATURĂ. Sunt convinsă că veți fi surprinși să constatați că mari scriitori (laureați de Nobel, chiar) s-au ocupat cu sportul și.....cu fotbalul .

Ca o....invitație la lectură am să vă spun că veți fi uimiți să constatați că fotbalul (sau un joc foarte asemănător lui) se practica încă din Evul Mediu.

Regii, socotind că melancolia trezește gânduri rele în supușii lor, se străduiau să înveselească poporul, să-l distreze cu serbări publice și uneori cu comedii populare; ei prăznuiau mai cu seamă ziua înscăunării lor reluând, cât puteau mai bine, jocurile pe care gentilomii le numeau Olimpice. Făgăduiau premii alergătorilor, îi cinsteau pe cei iscusiți, îi încununau pe trăgătorii la șintă,  îi ridicau în slava cerului pe cei ce îi puneau la pământ pe semenii lor. Spectacolul de felul acesta se făcea pe malul mării, pe o plajă încăpătoare...

...patru alergători, tineri iuți și sprinteni, stăteau cu piciorul stâng înainte și cu dreptul ridicat, și numai o coardă care servea de linie și semn îi împiedica să-și ia zborul spre locul semnalat unde urma să ia sfârșit alergarea lor....

Policarp porunci să nu pornească în cursă până nu va ști ce fel de oameni erau aceia și de ce veniseră, întrucât el își închipuia că ei voiau, pe cât se pare, să ia parte la serbări și să-și dovedească bărbăția. Primul care a înaintat ca să-i vorbească regelui a fost cel ce făcea pe cârmaciul, un flăcăiandru cu obrajii feciorelnici și senini, albi și purpurii; părul inele de aur; fiecare parte a chipului său era atât de perfectă și toate laolaltă atât de frumoase încât alcătuiau un tot minunat. Prezența chipeșului tânăr a vrăjit privirile și inimile tuturor celor ce se uitau la întreceri, iar eu, de la bun început l-am îndrăgit nespus de mult. Acesta spuse regelui: „ Înălțimea voastră, eu și tovarășii mei aflând de jocurile acestea, am venit pentru a vă sluji și pentru a lua parte la ele; nu venim de pe tărâmuri depărtate ci de pe o navă pe care am lăsat-o în insula Scinta. Vă rugăm, așadar, să ne îngăduiți să ne arătăm iscusința și forța spre folosul și cinstea noastră, ca și spre desfătarea Înălțimii voastre.”

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Și-a îndoit genunchiul chipeșul tânăr și a înclinat capul în semn de bună cuviință și de recunoștință, apoi din două sărituri s-a așezat în fața corzii alături de alți patru alergători sprinteni; cei doisprezece tovarăși ai săi s-au așezat de o parte ca să privească la alergare. A răsunat o trompetă, coarda a căzut, iar cei cinci se năpustiră înainte; nu făcuseră nici douăzeci de pași și proaspătul venit se și afla cu șase pași înaintea lor și după treizeci, avantajul lui spori la  cincisprezece; până la sfârșit i-a lăsat în urmă cu mai mult de jumătate din lungimea cursei, de parcă ar fi fost niște statui neclintite, spre admirația tuturor celor de față și mai cu seamă a Sinforosei care îl urmărea cu privirea și când alerga și când sta locului pentru că frumusețea și sprinteneala băiatului erau de-ajuns ca să atragă spre el dorințele, nu numai privirile celor ce-l urmăreau. Am observat asta pentru că la rândul meu o urmăream cu atenția pe Policarpa, ținta dulce a dorințelor mele, și, întâmplător, am băgat de seamă și mișcările Sinforosei. De îndată, invidia a început să pună stăpânire pe sufletul celor ce luau parte la întreceri când au văzut cu câtă ușurință s-a  descurcat străinul obținând premiul la alergare.

A doua întrecere a fost scrima: câștigătorul a luat spada neagră și, rând pe rând, s-a luptat cu cei șase care i-au stat dinainte închizându-le gura, gâdilându-le nasul, pecetluindu-le ochii și binecuvântându-le capul fără ca lui să-i fi clintit măcar un fir de păr, cum se spune. Mulțimea, a ridicat glasul și cu încuviințarea tuturor i-au dat premiul întâi. Apoi, s-au rânduit șase la lupte și flăcăul dădu dovadă și aici de multă bărbăție: și-a descoperit spatele lat, pieptul larg și puternic, mușchii și nervii brațelor lui zdravene cu care, cu o îndemnare și o măiestrie de necrezut, a  făcut ca spinarea celor șase luptători - spre disperarea și ciuda lor - să-și lase urma pe nisip. A apucat, apoi, o bară grea care era înfiptă în pământ,  deoarece îi spuseseră că aruncarea era cea de-a patra probă; o cântări în mână și făcând semn mulțimii care se afla în fața lui să-i lase loc până unde ar ajunge aruncarea, a apucat bara de un capăt și, fără să dea brațul înapoi, a azvârlit-o cu atâta putere încât a trecut dincolo  de linia țărmului și au fost nevoiți să o scoată din fundul mării unde se înfipsese bara. Această grozăvie pe care o văzuseră și adversarii le-a frânt curajul și n-au mai cutezat să-și încerce puterile în întrecere. Le-au pus, apoi, în mână arbaleta și câteva săgeți și le arătară un copac foarte înalt și foarte drept în vârful căruia era înfiptă o jumătate de lance pe care ședea un porumbel, legat de ea cu un fir, iar acesta trebuia ochit dintr-o singură încercare de cel ce ar fi dorit să își încerce iscusința în acea probă.

Unul, care se credea foarte sigur pe el, înaintă și trecu la fapte închipuindu-și - cred eu - că o să doboare porumbelul înaintea celorlalți; a țintit și săgeata s-a înfipt aproape de capătul lăncii, iar lovitura a speriat porumbelu care s-a ridicat în aer; apoi un altul nu mai puțin încrezător ca acela, dinaintea lui, a țintit cu o atât de înaltă siguranță încât a rupt firul de care era legat porumbelul, iar acesta, eliberat de lațul ce-l ținea, se ridică iute în voia vântului dând grăbit din aripi. Dar cel deprins să câștige premiul întâi a tras și el, iar săgeata, ca și cum ar fi poruncit ceea ce trebuie să facă și ea ar fi avut cum să înțeleagă, s-a supus și, despicând văzduhul cu un șuierat prelung, a ajuns porumbelul și i-a străpuns inima, dintr-o parte în cealaltă, curmându-i zborul și totodată viața. S-au înălțat, din nou, glasurile celor de față preamărindu-l pe străinul care, la alergare, scrimă, lupte și la ochit cu arbaleta, ca și în multe alte probe pe care nu le mai înșir, a luat premiul întâi cu foarte mare avantaj, zădărnicind sforțările tovarășilor lui de-a arăta și ei ce pot.

În românește de Florica Bonifaciu.

TOMASZ ALEN KOPERA - Pictură

Tomasz Alen Kopera s-a născut în Kozuchow, Polonia - în 1976.

A urmat Facultatea de Tehnologie din Wroclaw, unde și-a obținut diploma de inginer.

Tomasz pictează în ulei pe pânză. Temele sale sunt în principal natura umană și misterele Universului: uneori predomină întunericul în gândurile lui așternute pe pânză, alteori lumina sau temerile cu privire la timp și trecerea lui.

Este foarte apreciat în cercurile de artă pentru simțul acut al detaliilor și culoarea folosită pentru descrierea misterelor.

Din 2005 trăiește și lucrează în Irlanda.

Din 2010 este membru al grupului „Libelula” al cărui inițiator este Lucas Kandl.

A avut numeroase expoziții personale în Polonia și alte câteva țări din Europa, incluzând, evident, Anglia.

Recunosc, am selecționat doar picturile care-mi plac mie. Cum postarea urmează după interviul lui Gabriel Garcia Marquez...m-am gândit că suprarealismul lui literar poate fi urmat de un suprarealism din artele plastice. Ținând cont de tematică, și picturile lui Tomasz Kopera se pot numi ca făcând pare dintr-un suprarealism....magic - este doar opinia mea pentru că suprarealismul este oricum...




















































































http://alenkopera.com/images/btn/2001-2005/img/nowe/j09.jpg

GABRIEL GARCIA MARQUEZ - Interviu din 1982 - Revista italiană ”Panorama”

- Pe tatăl meu, ca și pe mine - spune Marquez - îl chema Gabriel. Gabriel Eligio Garcia. Lucra ca telegrafist la Aracataca. Era pe timpul când Columbia cunoștea acel „boom al bananelor”: aici,pe țărmurile Atlanticului, în speranța câștigului de pe urma „aurului verde”, a venit lume de pretutindeni. „United fruit” cumpăra terenuri și Aracataca a devenit dintr-odată un sat bogat. Încă de când eram foarte mic părinții m-au lăsat în grija bunicilor.

- În aceeași „casă mare” de care vă era atât de frică ?

- Da, în casa noastră de țară erau camere multe și fantome mai multe decât oameni vii. Dar și vii erau destui. Serile, bunica îmi spunea povești, istorii cu fantome, legende despre vremurile febrei bananelor. Bunicul mă ducea la circ sau la cinematograf și - neobosit - îmi servea istorii din vremea războiului civil.

- Se zice că ați început să scrieți povestiri încă din copilărie - pentru frații și surorile mai mici - și că vă ilustrați aceste povestiri cu desene. Înseamnă deci că erați înzestrat cu darul picturii ?

- Nu. Pur și simplu, pe atunci încă nu știam să scriu și desenam, desenam povești.

- Dar încă din cea mai fragedă vârstă ați plecat în capitală, la Bogota, pentru a vă „face scriitor ” ?

- Aveam pe atunci vreo 13 - 14 ani. Și am plecat în capitală pentru o bursă: bani de studii n-aveam. Pentru început am fost nevoit să mă îmbarc pe un vapor de pe râul Magdalena: de obicei un drum  ținea opt zile, dar dacă se-ntâmpla să eșueze pe vreun banc de nisip, călătoria dura și 15 - 16 zile. La sfârșitul drumului mă aștepta, misterioasă, Bogota. Am văzut orașul sur-cenușiu, abătut, răzbit de ploaie. Aruncând snopi de scântei, alunecau tramvaie cu ciorchini de pasageri. Bărbați îmbrăcați în costume negre, cu pălării și umbrele, iar femei - deloc ! Cumva - cumva, am nimerit pensionul...

(Garcia Marquez a primit o bursă și a fost admis la colegiul din micul orășel Zapaquira. Acolo se adunau cei mai săraci școlari din toată țara. Colegiul l-a absolvit în 1946 și apoi s-a înscris la Facultatea de drept a Universității din capitală)

- Aș fi vrut să studiez altceva, arhitectură, mecanică, de exemplu. Dar numai la facultatea de drept nu erau cursuri și în cea de a doua jumătate a zilei. În felul acesta îmi rămânea timp să-mi câștig existența.


(În 1947, Garcia Marquez a scris prima sa povestire, „A treia umilință”. A scris-o pentru a da o replică romancierului Eduardo Salamea Borda, care susținuse că tânăra generație e lipsită de talent. Borda și-a recunoscut greșeala și l-a ajutat pe Marquez să publice această povestire în ziarul „El Espectador”. În 1952 Marquez scrisese deja câteva zeci de povestiri.

După asasinarea, la 9 aprilie 1948, a liderului liberalilor columbieni, candidat la postul de președinte al republicii, Jorge Gaetano, în țară s-au pornit reacții aspre. Universitatea a fost închisă. Marquez a fost nevoit să plece la părinții săi la Cartagena. În 1950 a plecat cu mama în Aracataca pentru a vinde casa bunicilor, după care a început să lucreze ca ziarist. A trăit într-o măruntă cămăruță de sub acoperișul unei clădiri cu cinci etaje. Aici a scris un roman despre fericita perioadă a vieții sale - copilăria - petrecută în Aracataca.

În 1955 Garcia Marquez a fost trimis la Geneva în calitate de corespondent special al ziarului „El Espectador”, iar după câteva luni, la Paris. )

- Și am ajuns la Paris noaptea, am luat taxiul îndreptându-mă spre strada unde de obicei locuiesc latino-americanii.

- În 1955 locuia acolo și marele poet cubanez Nicolas Guillen...

- Nicolas Guillen se trezea în fiecare dimineață, deschidea fereastra camerei sale și striga din răsputeri în lungul străzii, ultimele știri. Odată Guillen a strigat: „A fost doborât!” Într-o clipă zeci de ferestre s-au deschis. Argentinienii credeau că a fost doborât Peron, peruanii gândeau același lucru despre Odria, cubanezii despre Batista, venezuelenii - despre Perez Jimenez, iar noi, columbienii, - despre Rojas Pinilla...

- Dumneavoastră ați denumit această perioadă „vârsta sărăciei aurite”...

- Da, fiindcă niciodată nu am trăit într-o mai mare sărăcie, dar niciodată nu m-am simțit așa de bine. Fortuna mi-a întins mâna.Curând după sosirea mea la Paris ședeam într-o cafenea cu un prieten care răsfoia „Le Monde”. „Proaste noutăți, Gabo, - îmi spuse el, - „El Espectador” al tău a fost suspendat.” Pe mine, însă, această veste m-a bucurat. În sfârșit, voi putea să dispun însumi de propria-mi viață - să scriu în liniște.

- E perioada romanului „Colonelului n-are cine să-i scrie ” ?

- Da. În cuprinsul său am introdus o istorie întâmplată bunicului meu: mulți ani a așteptat cu ardoare pensia militară. După moartea bunicului, bunica a spus: „Nu, eu de pensia asta nu am nevoie. Las-o să vă rămână vouă sau copiilor voștri”. Pensia n-a mai venit, dar povestea asta mi-a slujit de subiect pentru romanul meu. Când venea vremea prânzului, luam din noptieră o bancnotă-două, mergeam la cel mai apropiat bistro, mâncam și apoi reveneam la munca mea. Odată, deschizând sertarul noptierei, m-am lămurit că e gol. A trebuit să cer ajutorul prietenilor mei. Și aici, viața mea a devenit întru totul asemănătoare acelei a bunicului meu. În fiecare dimineață coboram de lacel de al optulea etaj la cutia poștală dar aceasta continua, invariabil, să rămână pustie. Apoi urcam îndărăt și mai adăugam o pagină romanului meu. pe măsură ce scriam, îmi devenea tot mai clar faptul că prietenii nu vor răspunde SOS-ului meu.

- Dar cum ați putut rămâne în hotel dacă n-aveați nici un ban pentru a plăti camera ?

- Mă ridicam, schimbând camerele, etaj cu etaj, până m-am pomenit chiar sub acoperiș. Stăpâna, madame Lacroix, m-a chemat și mi-a spus:„Puteți să vă instalați în cămăruța aceea de sus. O să vă achitați ulterior”. Acolo mi-am terminat romanul, îndatorându-mă la stăpână pentru un an încheiat !

- Prietenul dumneavoastră, arhitectul Hernand Viecco, povestea: ”L-am găsit pe Gabo în toiul iernii într-o cămăruță care de obicei sunt folosite de slugi. N-avea nici un fel de încălzire iar el ședea la mașina de scris în palton și cu mănuși”.

- Da, da, chiar el m-a salvat. Odată m-a adus acasă cu mașina lui și mi-a spus: „Ești într-o situație atât de rea și nu spui nimic. Eu te-aș putea ajuta”. - „Nu, - i-am spus - nimeni nu mă mai poate ajuta acum”. - ”Cam cât ți-ar trebui ?” - ”Trei sute de dolari”. A scos un cec, l-a completat și mi-a spus: ”- Mi-i restitui când poți”. A doua zi, cântând, alergam pe scară să-i restitui datoria doamnei Lacroix - „De ce m-ați păsuit atât de mult ?” - am întrebat-o. Răspunsul ei a fost uimitor: -”Vedeți dumneavoastră, cei care locuiesc aici, în hotelul meu, chefuiesc toată noaptea. Iar dumneavoastră până la tre-patru dimineața bateți la mașină pentru a-mi achita mie datoria”.

Timpul trecea. Garcia Marquez a început să lucreze la noul roman. „Ceasul rău”.

- Acest roman a dobândit premiul ”Esso” în 1961 ?

-...Ei, aici e o întreagă odisee. Îl aveam aproape terminat când m-am hotărât să plec de la Paris la Caracas. În cartierul latin aveam mulți prieteni din Venezuela - artiști, scriitori, cântăreți. În 1958 s-au reîntors în patrie pentru a se încadra în mișcarea revoluționară. Eu i-am urmat. Când m-am stabilit la Caracas, toată averea mea consta din perechea de blugi, cămașa de nylon și o valijoară în care-mi căram manuscrisul, legat cu cravata. Din Venezuela am plecat la Barranquilla pentru căsătoria cu Mercedes și, curând, împreună, ne-am întors la Caracas. Ea a început să pună ordine în lucrurile mele, a văzut tencul de hârtie și m-a întrebat: cu astea ce trebuie făcut ? Sunt de aruncat ?” - „Cum vrei, - i-am  răspuns. - E romanul meu. Nimic deosebit.” Dar ea l-a aranjat totuși înapoi în valiză. Nu-mi mai amintesc în ce împrejurări prietenul meu m-a întrebat de ce nu iau parte la concursul pentru premiul „Esso”. „N-am ce să trimit” - am răspuns. „Ai uitat de hârtiile legate cu cravata ?” - m-a întrebat Mercedes. Într-adevăr, uitasem. I-am dat manuscrisul prietenului și el l-a dus la Bogota. Și, pentru el, mi-au dat premiul „Esso”. Banii i-am primit în aceeași zi cu nașterea primului meu băiat Gonzalo. Am achitat tratamentul la clinica unde era internată Mercedes. Mi-am luat mașină. După asta nu ne-a mai rămas nici un ban. Dar aveam un fiu și un automobil !

În tot acest timp, Garcia Marquez a continuat să scrie povestiri și să le depoziteze în valiză. În mai 1967 a văzut lumina tiparului romanul „Un veac de singurătate”.

- L-am scris în Mexic între 1965 și 1967. A fost o perioadă grea, n-aveam bani și, de asta, lucram ca un tractor. Dându-mi seama că treaba merge bine, i-am spus lui Mercedes:„Ocupă-te singură de toate” - și n-am mai ieșit din  casă un an și jumătate. La drept vorbind, totuși o dată am ieșit. Mercedes îmi spusese că am rămas fără nici un mijloc  de existență și atunci am amanetat mașina și am adus banii : „Asta trebuie să ajungă pentru zece ani” - am spus. Banii au ajuns pentru trei...luni. Între timp continuam să scriu. Aveam aproape terminată prima jumătate a romanului, când administratorul a sunat-o pe Mercedes: „Senora, îmi datorați chiria pe trei luni”. Mercedes acoperi telefonul cu mâna, întrebându-mă:„Cât timp îți trebuie să termini cartea ?” „Șase luni”. Atunciea zise la telefon:„-Senor, vă vom fi datori nu pentru trei ci pentru nouă luni”. -„Dar îmi dați cuvântul de onoare că peste o jumătate de an o să vă achitați ?” Mercedes acoperi din nou telefonul și se întoarse spre mine:„Îmi dai cuvântul ?” -„Da, da, pe cuvânt de onoare”, i-am spus.

- În schimb, când v-a apărut romanul „Un veac de singurătate” ați devenit deodată bogat...

- Nu deodată. În ziua aceea, când am terminat romanul, m-am dus cu Mercedes la poștă să-l expediez editorului din Argentina. La poștă mi-au cântărit coletul - avea șapte sute de foi - și mi-au spus:„Vă costă 83 de pesos”. „Dar n-aveam decât 45” a spus Mercedes. Atunci am împărțit manuscrisul în două părți. Prima jumătate am împachetat-o la loc și am expediat-o iar pe cea de-a doua am dus-o înapoi acasă. Mercedes a scos și a vândut toate lucrurile noastre de preț: soba metalică (nu pot lucra când e frig), feonul de uscat părul și mixerul. Am reușit să încropim 50 de pesos. Ne-am întors la poștă și am expediat și a doua jumătate a romanului. Ne-au dat rest doi pesos întregi ! Mercedes, băgându-i în buzunar, mi-a șoptit răutăcios: „Acum ne-ar mai lipsi ca blestemata asta de carte ă fie un fleac !”

- Ce credeți despre succes ?

- Are și părți neplăcute dar are și satisfacțiile lui. Eu, de pildă, am fost nevoit să fac o comandă telefonică chiar în timpul grevei lucrătorilor din telecomunicații. Auzind că vorbește Garcia Marquez, telefonista mi-a răspuns: „Senor, suntem în grevă, dar nu pentru dumneavoastră !” Asta e, desigur, plăcut. Mai greu e însă când asta atinge viața mea personală. Despre mine și, mai ales, despre treburile mele se povestesc o groază de prăpăstii. În  realitate eu nu mă îndeletnicesc decât cu un singur lucru - munca de scriitor. Lucrez de la nouă dimineața până la ora nouă (seara). Restul timpului mi-l petrec cu prietenii ori în familie.

- Întotdeauna vorbiți cu prudență despre originea eroilor dumneavoastră...

- Da, vreau să apăr prototipurile de curioși. Un scriitor serios nu povestește niciodată originea eroilor, despre ce sau cine a servit de material pentru crearea personajelor. De fapt, personajul romanului nu e niciodată identic cu prototipul, cu un singur prototip. El e mai degrabă un colaj, un montaj de trăsături aparținând unor oameni diferiți, cunoscuți autorului. Acțiunea, faptele personajului se definesc uneori ca niște observații absolut întâmplătoare. Când am scris „Un veac de singurătate” am fost nevoit să redau scena înălțării la cer a lui Remedios. Am scris și am rescris fragmentul acesta și Remedios nu vroia nicicum să zboare. Odată am ieșit în curte și am văzut-o pe spălătoreasa care întindea niște rufe la uscat. Era un vânt puternic și un cearceaf a zburat. Atunci am înțeles că Remedios nu se va „înălța” pentru că eu am uitat cum se înfășoară în vânt pânzele. M-am întors acasăși am înfășurat-o pe Remedios în cearceafuri și ea a zburat în acompaniamentul rufelor ce se zbăteau în vânt.

- Au trecut douăzeci de ani de când Miguel Asturias a introdus în circuitul literaturii universale chipul inuman, atât de bine cunoscut latino-americanilor, al dictatorului („Domnul Președinte”). În ultimii ani această temă reapare frecvent la scriitorii latino-americani. Am în vedere aici pe Alejo Carpentier, Augusto Roa Bastosa și...Gabriel Garcia Marquez, cel care ne-a dat „Toamna patriarhului”.

- Încă de mult în mintea mea s-a înfiripat chipul unui om nefiresc de bătrân, care rătăcește prin sălile părăsite ale unui palat străvechi în care și-au găsit adăpost vacile și păsările. Cu acest tablou începe narațiunea mea despre animalul descreierat - dictatorul latino-american. Dar sunt și alte chei de lectură a romanului. Scriind „Un veac de singurătate”, am folosit experiența părinților mei, a bunicului și bunicii, a oamenilor pe care îi știam din copilărie, istorii auzite din gura lor, legende și eseuri populare. Iar „Toamna patriarhului” - e un roman în întregime construit pe propria mea experiență. Dacă tot am ajuns aici - el e o parte a memoriilor mele.

- Și stilul dumneavoastră s-a schimbat...

- Forma literară nu depinde de voința noastră: ea e cerută de subiect. „Un veac de singurătate” e un roman, cum se zice, „ liniar”, episoadele se succed unul după altul, în tradiționala ordine cronologică. În „Toamna patriarhului” timpul lipsește. Generalul meu e atât de bătrân, că a uitat chiar și de unde vine. Și, de aceea, subiectul cărții se dezvoltă în spirală.

- Care din simțurile omenești participă „mai activ” în munca dumneavoastră ?

- Cel olfactiv. Toată copilăria mea se recompune din amintirile  unor binecuvântate mirosuri: îmi amintesc semnificația acestora mai bine decât să zicem, a spuselor. Îmi pare că simțul olfactiv e absolut indispensabil în elaborarea versurilor.

- Dar muzica ? În „Toamna patriarhului” muzica lui Bruckner, imprimată pe disc, acoperă strigătele oamenilor supuși la cazne.

- La  drept vorbind am o tainică pasiune. Muzica. Colecționez opere ale tuturor compozitorilor în afară de Berlioz și Hayden. Știți, unii compozitori atrag nenorociri. Simt că atunci când muzica lui Berlioz va răsuna în casa mea, se va întâmpla o nenorocire. Când i-am ascultat muzica prima oară mi s-a zburlit părul și am fugit convins că în acel moment mi se va întâmpla o nenorocire. De atunci nu mai ascult Berlioz. Aceeași groază o deșteaptă în mine și Hayden. E drept, o dată la San Francisco, într-un magazin de discuri am ascultat ceva de-a dreptul cutremurător. Era „Creațiunea” lui Hayden. Și am înțeles că vechea mea comportare față de compozitor era nedreaptă.

- E adevărat că „Toamna patriarhului” va fi și ultimul dumneavoastră roman ?

- Toate romanele mele au fost rodul unor lungi meditații, al unei îndelungi elaborări interioare. Pentru „Un veac de singurătate” am făcut însemnări de-a lungul a 17 ani, iar romanul ”Toamna patriarhului” a „germinat” în mine 15 ani. Pe scurt, terminând un roman, știam deja cum va fi următorul, într-atât detaliile lui îmi roiau în minte multă vreme. Și acum, nu întrezăresc în mine nici un roman. Dar am material care-mi ajunge pentru o bună sută de povestiri și câteva volume de memorii. De aceea întreprind o cercetare despre revoluția cubaneză, la drept vorbind, despre viața poporului cuban în perioada blocadei. Cifrele și concluziile le las pe seama istoricilor. În ce mă privește, vreau să povestesc - dincolo de orice mituri și legende - despre lupta zilnică a cubanezilor, despre câtă bogăție sufletească au trebuit să aibă pentru a rezolva problemele ce le-au stat în față, despre cum au trebuit să creadă în adevărul cauzei lor, pentru a depăși dificultățile blocadei păstrându-și nealterat optimismul. Unii poate ar vrea ca timpul să reînvie trecutul. Eu vreau să răpesc timpului această posibilitate....

Traducere de Anatol  Germanski

NOTĂ - Interviul este realizat în anul în care a primit Premiul Nobel pentru Literatură

Pictură de Diego Rojas Ajmad pentru „Toamna Patriarhului”