Portretul lui Chateaubriand meditând la ruinele Romei
portret de Anne-Louis Girodet de Roucy-Triosson
François-René de Chateaubriand a lucrat aproape patruzeci de ani la memoriile pe care le-a voit postume după cum indică și expresivul titlu „de dincolo de mormânt” și care aveau să apară într-adevăr la doi ani după moartea lui. Această elaborare îndelungatî explică relativa lipsă de unitate și schimbările de perspectivă. Partea cea mai remarcabilă literar - descrierea anilor de copilărie și ai primei tinereți - a fost scrisă în timpul exilului scriitorului, inamic înverșunat al lui Napoleon. Spre deosebire de evocările din aceste pagini, alte părți narează fapte contemporane pe ton adesea polemic.
Existența lui Chateaubriand cuprinde peripeții și mutații care alimeantează cu prisosință MEMORIILE DE DINCOLO DE MORMÂNT.
Copilăria la castelul unei familii scăpătate din aristocrația bretonă i-a inspirat pagini de poezie cețoasă, tinerețea în Parisul prerevoluționar, anii revoluției au schimbat felul de a gândi al lui Chateaubriand. S-a orientat atunci spre monarhismul și catolicismul de care avea să fie atașat toată viața, devenind teoretician și chiar fruntaș politic al forțelor conservatoare. Au urmat anii călătoriei în Statele Unite. Deși istoricii literari pun la îndoială autenticitatea tuturor experiențelor narate în memorii, descoperind și influența lecturilor făcute de artistul premergător al romantismului, această călătorie a fost foarte importantă. I-a permis să descopere un tip de peisaj grandios, virgin și să dea în Atala o nouă întrupare a mitului „bunului sălbatic”. Memorialistului călătoria i-a prilejuit pagini de descrieri devenite clasice.
Celelalte părți care narează începuturile literare, gloria crescândă, devenită curând europeană, conflictul cu Napoleon sau - după 1814 - activitatea ministrului Burbonilor, stimulează mai mult arta de polemist și cea de portretist a lui Chateaubriand.
Perspectiva e mereu aceea a teoreticianului și a omului politic conservator și multe din portrete sunt pătimașe. De asemenea, stilul somptuos, solemn, cizelat cu grijă, stilul în care perioadele sunt potrivite ca niște falduri, a provocat frecvente iritații printre artiștii care l-au urmat, ca Stendhal sau Anatole France. Nu se poate totuși contesta frumusețea statuară a acestui stil și rezonanța lui în literatură. Importanță de pionierat a avut și arta peisagistică a lui Chateaubriand. Sunt calități care strălucesc în Memrii într-o măsură mai sensibilă chiar decât în celelalte scrieri, cu tot ecoul pe care acelea l-au avut în epocă diagnosticând, așa cum a făcut-o Chateaubriand, „o întreagă stare de spirit: boala secolului ”.
Memoriile de dincolo de mormânt aduc pagini esențiale pentru o fișă clinică a „bolii secolului”.
MEMORII DE DINCOLO DE MORMÂNT
MEMOIRES D'OUTRE TOMBE
PARTEA ÎNTÂI
CARTEA ÎNTÂI
...O singură patimă îl stăpânea pe tata: orgoliul numelui său. Starea lui obișnuită era o adâncă tristețe care a sporit cu vârsta, și o tăcere din mijlocul căreia nu ieșea decât prin explozii de mânie. Agârcit, cu nădejdea de a înapoia familiei starea de pe vremuri, trufaș cu gentilomii la adunarea stărilor generale ale Bretaniei, aspru cu vasalii lui de la Combourg, taciturn, despotic și amenințător în gospodăria lui, sentimentul pe care-l încercai când îl vedeai era teama. Dacă ar fi apucat să trăiască să vadă Revoluția și dacă ar fi fost mai tânăr, ar fi jucat atunci un rol important, sau s-ar fi lăsat măcelărit în castelul său. Era fără îndoială un om de geniu; și nu mă îndoiesc că în fruntea unei mari administrații sau în capul oștirilor ar fi fost un om extraordinar.
Gândul căsătoriei i-a venit pe când se întorcea din America. Născut la 23 septembrie 1718, a luat în căsătorie, la treizeci și cinci de ani, în ziua de 3 iulie 1753, pe Apolline-Jeanne-Susanne de Bedee, născută la 7 aprilie 1726, fiică a domnului Ange-Annibal, conte de Bedee, senior de la Bouetardais. S-a statornicit cu ea la Saint-Malo, în împrejurimile căruia se născuseră amândoi, la 7 sau 8 leghe, astfel încât din locuința lor puteau contempla zările sub care veniseră pe lume amândoi. Bunica mea după mamă, Marie-Anne de Ravenel de Boisteilleul, doamnă de Bedee, născută la Rennes în ziua de 16 octombrie 1698, fusese crescută la Saint - Cyr, în ultimii ani ai doamnei de Maintenon; educația primită acolo s-a revărsat și asupra fiicelor ei.
Mama era înzestrată cu mult spirit și avea o imaginație nemaipomenită. Cultura îi fusese făurită de lectura lui Fenelon, a lui Racine, a doamnei de Sevigne, și hrănită cu anecdotele de la Curtea lui Ludovic al XIV-lea; știa pe dinafară întregul Cyrus (un roman la modă). Apolline de Bedee, cu trăsăturile ei pronunțate, era oacheșă, mică și urâtă; eleganța purtărilor ei, duhul ei vioi, contrastau cu atitudinea rigidă și calmă a tatălui meu. Mamei îi plăcea societatea tot atât de mult pe cât tatii îi plăcea singurătatea, și era pe atât de vioaie și de însuflețită pe cât era tata de nemișcat și de rece. Nu avea nici un gust care să nu fie opus gusturilor soțului ei. Nemulțumirea pe care i-o pricinuia această situație a făcut-o să devină melancolică, din zglobie și veselă cum era. Silită să tacă atunci când ar fi vrut să vorbească, se despăgubea printr-un soi de tristețe zgomotoasă întretăiată de suspine, care singure mai întrerupeau tristețea mută a tatii. În ceea ce privește evlavia, mama era un înger.
Mama a dat naștere la Saint-Malo mai întâi unui băiat care a murit din leagăn și care a fost numit Geoffroy, ca aproape toți fiii mai mari ai familiei noastre. Fiul acesta a fost urmat de un altul și de două fete, care n-au trăit decât câteva luni.
Toți acești patru copii au murit în urma unei revărsări de sânge la cap. În sfârșit mama a adus pe lume un al treilea băiat pe care l-au chemat Jean - Baptiste: este cel care mai pe urmă a ajuns să fie soțul nepoatei domnului de Malesherbes (ministru). După Jean-Baptiste s-au născut patru fete: Marie-Anne, Benigne, Julie și Lucile, toate patru de o rară frumusețe, dar dintre care numai două, cele mai vârstnice, au supraviețuit furtunilor Revoluției. Frumusețea, serioasă frivolitate, rămâne, când toate celelalte s-au veștejit. Am fost cel din urmă dintre acești zece copii. Este cu putință că cele patru surori ale mele și-au datorit existența dorinței tatii de a-și vedea numele asigurat prin venirea pe lume a unui al doilea băiat; eu m-am lăsat greu, aveam parcă o aversiune pentru viață.
Iată extrasul după actul meu de botez din registrele Stării civile din Saint-Malo pentru anul 1768:
François-René de Chateaubriand, fiul lui Rene de Chateaubriand și al Paulinei-Jeanne-Susanne de Bedee, soția lui, născut la 4 septembrie 1768, botezat în ziua următoare de către noi, Pierre-Henri Nouail, mare vicar al episcopului de Saint-Malo. Naș a fost Jean-Baptiste de Chateaubriand, fratele său, iar nașă Francoise-Gertrude de Contades, care semnează alături de tatăl copilului. Au semnat astfel în registru: Contades de Plouer, Jean-Baptiste de Chateaubriand, Brignon de Chateaubriand și Nouail, vicar general.”
Se vede prin urmare că m-am înșelat
în lucrările mele: am spus că m-am născut la 4 octombrie și nu la 4
septembrie; prenumele sunt: Francois-Rene, iar nu Francois-Auguste (cum
menționase Chateaubriand în lucrarea sa Itinerar de la Paris la
Ierusalim - vol. I).
Casa pe care o locuiau pe atunci
părinții mei este așezată într-o stradă întunecoasă și strâmtă din
Saint-Malo, numită strada Evreilor; casa aceasta a fost astăzi prefăcută
într-un han. Încăperea în care m-a născut mama domină o porțiune pustie
din zidurile orașului, și pe ferestrele acestei încăperi se poate vedea
marea care se întinde la nesfârșit, sfărâmându-și valurile de stânci.
Am avut drept naș, așa cum se vede din extrasul de botez, pe fratele
meu, iar ca nașă pe contesa de Plouer, fiica mareșalului de Contades.
Când am văzut lumina zilei eram pe jumătate mort. Mugetul valurilor
stârnite de o vijelie cumplită, prevestind echinoxul de toamnă, nu
îngăduia celor de față să audă țipetele mele; adesea mi s-au povestit
amănuntele acestea; tristețea lor nu s-a ștersniciodată din amintirea
mea. Nu-i zi în care să nu visez la ceea ce am fost și să nu revăd cu
ochii minții stânca pe care m-am născut, încăperea în care mama m-a
osândit la viață, vijelia al cărui vuiet mi-a legănat cel dintâi somn
(vijelia a fost reală, așa cum rezultă din arhivele din Saint-Malo
pentru zilele de 3-4 septembrie 1768), fratele nefericit care mi-a
dăruit un nume pe care l-am târât aproape totdeauna pe calea
nenorocirilor. Cerul părea a fi strâns laolaltă aceste deosebite
împrejurări, ca și cum ar fi dorit să-mi hărăzească încă din leagăn
icoana soartei zbuciumate.
Cum am părăsit sânul mamei am suferit cel dintâi surghiun am fost trimis la Plancoet, un sat drăguț așezat între Dinan, Saint-Malo și Lamballe. Singurul frate al mamei, contele de Bedee, zidise lângă satul acesta castelul Monchoix. Domeniile bunicii mele după mamă se întindeau în împrejurimi, până la târgul Corseul,cel pomenit de Cezar în Comentariile sale sub numele de Curiosolites. Bunica mea, de multă vreme văduvă, locuia cu sora ei, domnișoara de Boistailleul, un cătun despărțit de Plancoet de un pod și căruia i se spunea Stăreția, din pricina unei stăreții de benedictini închinată Maicii Domnului din Nazaret.
Doica se dovedi a nu avea lapte; o altă biată creștină m-a luat la sânul ei. M-a închinat patroanei cătunului, Maica Domnului din Nazaret, și i-a făgăduit că în cinstea ei voi purta, până la vârsta de șapte ani, numai culorile albastru și alb. De-abia apucasem să viețuiesc câteva ceasuri și apăsarea timpului îmi însemnase fruntea. De ce nu m-au lăsat să mor ? Pătrunsese în planurile Domnului gândul să hărăzească năzuinței celui dornic de obscuritate și de nevinovăție mântuirea unei vieți amenințată să dobândească o faimă zadarnică.
Faptul acesta al închinării mele de către țăranca aceea bretonă nu mai e pentru veacul nostru: și totuși e un lucru mișcător această înrâurire a unei Maici preasfinte care se interpunea între copil și cer, și care împărtășea grijile maicii pământești.
După trecerea a trei ani am fost adus iarăși la Saint-Malo; apucaseră să treacă șapte ani de când își recăpătase tata moșia de la Combourg. El dorea să-și recapete bunurile pe care le stăpâniseră strămoșii lui; întrucât nu putea să stea la tocmeală nici pentru senioria de la Baufort, ajunsă în stăpânirea familiei Goyon, și nici pentru baronia de Chateaubriand, căzută în stăpânirea casei de Conde, și-a întors privirea către Combourg, pe care Froissart îl scrie Combour: mai multe ramuri ale neamului meu îl stăpâniseră datorită căsătoriilor lor cu fete din neamul Coetquen. Combourg apăra Bretania spre granița normandă și engleză. Junken, episcop de Dol, l-a zidit în 1016: turnul cel mare datează din 1100. Mareșalul Duras care deținea domeniul Combourg de la soția lui, Maclovie de Coetquen, a cărei mamă era o Chateaubriand, s-a înțeles cu tatăl meu. Marchizul du Hallay, ofițer de grenadieri călări din garda regală, poate prea bine cunoscut prin vitejia lui, este cel din urmă descendent al ramurii Coetquen-Chateaubriand: domnul du Hallay are un frate. Același mareșal de Duras, în calitatea lui de rudă a noastră, ne-a prezentat mai târziu lui Ludovic al XVI-lea, pe fratele meu și pe mine.
Eram sortit să intru în marina regală: antipatia față de curte era firească pentru orice breton, și mai ales pentru tatăl meu. Nobilimea din Statele reprezentative ale provinciei întărea sentimentul acesta al tatii.
Când am fost adus la Saint-Malo, tatăl meu era la Combourg, fratele meu la colegiul din Saint-Brieuc; cele patru surori ale mele trăiau pe lângă mama.
Întreaga dragoste a mamei era îndreptată asupra fiului ei mai mare; nu însemna că nu-și iubea și ceilalți copii, dar îi arăta o iubire oarbă tânărului conte de Combourg. Aveam și eu, este adevărat, în calitatea mea de cel din urmă venit pe lume, de cavaler (așa mi se spunea), unele privilegii față de surorile mele; dar, la urma urmei, eram părăsit pe mâna slugilor. Mama care, de altfel, era plină de spirit și virtute, se îngrijea de legăturile de societate și de îndatoririle bisericești. Contesa de Plouer, nașa mea, era cea mai bună prietenă a ei; mai vedea și pe rudele lui Maupertuis și ale abatelui Trublet. Îi plăcea politica, zarva, viața mondenă, căci se făcea politică la Saint-Malo, așa cum fac politică și călugării mânăstirii Sf. Sava din văgăuna Cedronului; mama s-a aruncat cu multă însuflețire în controversa stârnită de arestarea lui La Chalotais. Când se întorcea acasă după ce se înflăcărase în această chestiune, venea în toane rele, pusă pe ceartă, cu mintea pierdută pe aripile închipuirii, și se arăta foarte zgârcită în toate, ceea ce nu ne mai îngăduia să-i recunoaștem însușirile ei vrednice de laudă. Cu toată ordinea pe care voia s-o impună, copiii ei nu erau îngrijiți; cu toată generozitatea ei părea că este foarte zgârcită; cu toată blândețea sufletului ei se certa necontenit cu cineva: tatăl meu era spaima slujitorilor, mama era nenorocirea lor.
Datorită acestor caracteristici ale părinților mei s-au înfiripat primele porniri din viața mea. M-am legat foarte strâns de femeia care mă îngrijea, duioasă făptură numită la Villeneuve, și al cărui nume îl scriu cu un imbold de recunoștință și cu lacrimi în ochi. La Villeneuve era un fel de chelăreasă a casei. Mă purta în brațe, îmi dădea, pe ascuns, tot ceea ce putea găsi, îmi ștergea lacrimile, mă îmbrățișa, mă zvârlea într-un ungher, mă lua de acolo și mormăia necontenit: „ Uite, ăsta n-o să fie mândru ! Are inimă bună ! Nu-i aspru cu oamenii săraci ! Poftim, băiețele !” Și mă îndopa cu zahăr și cu vin.
Dragostea mea din copilărie pentru La Villeneuve a fost în curând dominată de o prietenie mai vrednică.
Lucile, cea de-a patra din surorile mele, era cu doi ani mai în vârstă decât mine. Mezină, de care nu se îngrijeau părinții noștri, nu avea alte podoabe decât cele care rămâneau de la surorile ei. Închipuiți-vă o fetiță slabă, prea înaltă pentru vârsta ei, cu brațele lungi, cu înfățișarea timidă, vorbind cu greutate și neputând învăța nimic; închipuiți-vă că i-au dat să îmbrace o rochie care se potrivea unei alte talii decât a ei; că i-au strâns pieptul într-un pieptar cu ace ale căror vârfuri îi făceau numai răni; că-i sprijineau gâtul într-un colier de fier împodobit cu catifea cafenie;; că-i ridicau în vârful capului, legându-i-le cu o bonetă de stofă neagră: și veți avea astfel icoana nefericitei făpturi care mi-a izbit privirile când m-am întors sub acoperișul părintesc. Nimeni n-ar fi putut bănui în plăpânda Lucile talentele și frumusețea care trebuiau, într-o bună zi, să strălucească în făptura ei.
Mi-a fost dăruită ca o jucărie; nu am abuzat de puterea mea; în loc s-o supun voinței mele, am devenit apărătorul ei. Eram duși în fiecare dimineață, sora mea și cu mine, la surorile Couppart, două cocoșate bătrâne îmbrăcate în negru, care-i învățau pe copii să citească. Lucile citea foarte prost; eu citeam încă și mai prost. O certau pe Lucile; eu săream la cele două surori și le zgâriam: făceau însă numaidecât mare plângere la mama. Începusem să trec drept un copil de nimic, drept răzvrătit, un leneș, într-un cuvânt, drept un prost. Gândurile acestea pătrundeau în mintea părinților noștri: tata spunea că toți cavalerii de Chateaubriand nu fuseseră nimic altceva decât niște bețivi și niște zurbagii, buni doar să dea cu biciul după iepuri. Mama se întrista și bombănea când vedea cum îmi ponosisem hainele. Deși eram încă un copil, vorbele tatălui meu mă revoltau; și când mama îi încununa vorbele acestea dojenitoare făcând elogiul fratelui meu despre care spunea că este un adevărat Caton, un erou, mă simțeam ispitit să săvârșesc toate faptele rele la care toți păreau că se așteaptă din partea mea.
Cum am părăsit sânul mamei am suferit cel dintâi surghiun am fost trimis la Plancoet, un sat drăguț așezat între Dinan, Saint-Malo și Lamballe. Singurul frate al mamei, contele de Bedee, zidise lângă satul acesta castelul Monchoix. Domeniile bunicii mele după mamă se întindeau în împrejurimi, până la târgul Corseul,cel pomenit de Cezar în Comentariile sale sub numele de Curiosolites. Bunica mea, de multă vreme văduvă, locuia cu sora ei, domnișoara de Boistailleul, un cătun despărțit de Plancoet de un pod și căruia i se spunea Stăreția, din pricina unei stăreții de benedictini închinată Maicii Domnului din Nazaret.
Doica se dovedi a nu avea lapte; o altă biată creștină m-a luat la sânul ei. M-a închinat patroanei cătunului, Maica Domnului din Nazaret, și i-a făgăduit că în cinstea ei voi purta, până la vârsta de șapte ani, numai culorile albastru și alb. De-abia apucasem să viețuiesc câteva ceasuri și apăsarea timpului îmi însemnase fruntea. De ce nu m-au lăsat să mor ? Pătrunsese în planurile Domnului gândul să hărăzească năzuinței celui dornic de obscuritate și de nevinovăție mântuirea unei vieți amenințată să dobândească o faimă zadarnică.
Faptul acesta al închinării mele de către țăranca aceea bretonă nu mai e pentru veacul nostru: și totuși e un lucru mișcător această înrâurire a unei Maici preasfinte care se interpunea între copil și cer, și care împărtășea grijile maicii pământești.
După trecerea a trei ani am fost adus iarăși la Saint-Malo; apucaseră să treacă șapte ani de când își recăpătase tata moșia de la Combourg. El dorea să-și recapete bunurile pe care le stăpâniseră strămoșii lui; întrucât nu putea să stea la tocmeală nici pentru senioria de la Baufort, ajunsă în stăpânirea familiei Goyon, și nici pentru baronia de Chateaubriand, căzută în stăpânirea casei de Conde, și-a întors privirea către Combourg, pe care Froissart îl scrie Combour: mai multe ramuri ale neamului meu îl stăpâniseră datorită căsătoriilor lor cu fete din neamul Coetquen. Combourg apăra Bretania spre granița normandă și engleză. Junken, episcop de Dol, l-a zidit în 1016: turnul cel mare datează din 1100. Mareșalul Duras care deținea domeniul Combourg de la soția lui, Maclovie de Coetquen, a cărei mamă era o Chateaubriand, s-a înțeles cu tatăl meu. Marchizul du Hallay, ofițer de grenadieri călări din garda regală, poate prea bine cunoscut prin vitejia lui, este cel din urmă descendent al ramurii Coetquen-Chateaubriand: domnul du Hallay are un frate. Același mareșal de Duras, în calitatea lui de rudă a noastră, ne-a prezentat mai târziu lui Ludovic al XVI-lea, pe fratele meu și pe mine.
Eram sortit să intru în marina regală: antipatia față de curte era firească pentru orice breton, și mai ales pentru tatăl meu. Nobilimea din Statele reprezentative ale provinciei întărea sentimentul acesta al tatii.
Când am fost adus la Saint-Malo, tatăl meu era la Combourg, fratele meu la colegiul din Saint-Brieuc; cele patru surori ale mele trăiau pe lângă mama.
Întreaga dragoste a mamei era îndreptată asupra fiului ei mai mare; nu însemna că nu-și iubea și ceilalți copii, dar îi arăta o iubire oarbă tânărului conte de Combourg. Aveam și eu, este adevărat, în calitatea mea de cel din urmă venit pe lume, de cavaler (așa mi se spunea), unele privilegii față de surorile mele; dar, la urma urmei, eram părăsit pe mâna slugilor. Mama care, de altfel, era plină de spirit și virtute, se îngrijea de legăturile de societate și de îndatoririle bisericești. Contesa de Plouer, nașa mea, era cea mai bună prietenă a ei; mai vedea și pe rudele lui Maupertuis și ale abatelui Trublet. Îi plăcea politica, zarva, viața mondenă, căci se făcea politică la Saint-Malo, așa cum fac politică și călugării mânăstirii Sf. Sava din văgăuna Cedronului; mama s-a aruncat cu multă însuflețire în controversa stârnită de arestarea lui La Chalotais. Când se întorcea acasă după ce se înflăcărase în această chestiune, venea în toane rele, pusă pe ceartă, cu mintea pierdută pe aripile închipuirii, și se arăta foarte zgârcită în toate, ceea ce nu ne mai îngăduia să-i recunoaștem însușirile ei vrednice de laudă. Cu toată ordinea pe care voia s-o impună, copiii ei nu erau îngrijiți; cu toată generozitatea ei părea că este foarte zgârcită; cu toată blândețea sufletului ei se certa necontenit cu cineva: tatăl meu era spaima slujitorilor, mama era nenorocirea lor.
Datorită acestor caracteristici ale părinților mei s-au înfiripat primele porniri din viața mea. M-am legat foarte strâns de femeia care mă îngrijea, duioasă făptură numită la Villeneuve, și al cărui nume îl scriu cu un imbold de recunoștință și cu lacrimi în ochi. La Villeneuve era un fel de chelăreasă a casei. Mă purta în brațe, îmi dădea, pe ascuns, tot ceea ce putea găsi, îmi ștergea lacrimile, mă îmbrățișa, mă zvârlea într-un ungher, mă lua de acolo și mormăia necontenit: „ Uite, ăsta n-o să fie mândru ! Are inimă bună ! Nu-i aspru cu oamenii săraci ! Poftim, băiețele !” Și mă îndopa cu zahăr și cu vin.
Dragostea mea din copilărie pentru La Villeneuve a fost în curând dominată de o prietenie mai vrednică.
Lucile, cea de-a patra din surorile mele, era cu doi ani mai în vârstă decât mine. Mezină, de care nu se îngrijeau părinții noștri, nu avea alte podoabe decât cele care rămâneau de la surorile ei. Închipuiți-vă o fetiță slabă, prea înaltă pentru vârsta ei, cu brațele lungi, cu înfățișarea timidă, vorbind cu greutate și neputând învăța nimic; închipuiți-vă că i-au dat să îmbrace o rochie care se potrivea unei alte talii decât a ei; că i-au strâns pieptul într-un pieptar cu ace ale căror vârfuri îi făceau numai răni; că-i sprijineau gâtul într-un colier de fier împodobit cu catifea cafenie;; că-i ridicau în vârful capului, legându-i-le cu o bonetă de stofă neagră: și veți avea astfel icoana nefericitei făpturi care mi-a izbit privirile când m-am întors sub acoperișul părintesc. Nimeni n-ar fi putut bănui în plăpânda Lucile talentele și frumusețea care trebuiau, într-o bună zi, să strălucească în făptura ei.
Mi-a fost dăruită ca o jucărie; nu am abuzat de puterea mea; în loc s-o supun voinței mele, am devenit apărătorul ei. Eram duși în fiecare dimineață, sora mea și cu mine, la surorile Couppart, două cocoșate bătrâne îmbrăcate în negru, care-i învățau pe copii să citească. Lucile citea foarte prost; eu citeam încă și mai prost. O certau pe Lucile; eu săream la cele două surori și le zgâriam: făceau însă numaidecât mare plângere la mama. Începusem să trec drept un copil de nimic, drept răzvrătit, un leneș, într-un cuvânt, drept un prost. Gândurile acestea pătrundeau în mintea părinților noștri: tata spunea că toți cavalerii de Chateaubriand nu fuseseră nimic altceva decât niște bețivi și niște zurbagii, buni doar să dea cu biciul după iepuri. Mama se întrista și bombănea când vedea cum îmi ponosisem hainele. Deși eram încă un copil, vorbele tatălui meu mă revoltau; și când mama îi încununa vorbele acestea dojenitoare făcând elogiul fratelui meu despre care spunea că este un adevărat Caton, un erou, mă simțeam ispitit să săvârșesc toate faptele rele la care toți păreau că se așteaptă din partea mea.
Mémoires d'outre-tombe :
Chateaubriand și Pauline de Beaumont la ruinele Coloseumului din Roma
Acuarelă ce ilustrează memoriile lui Chateaubriand
Muzeul de Artă Decorativă - Bordeaux
