marți, 25 februarie 2014

MUNCILE LUI PERSILES ȘI ALE SIGISMUNDEI - de Miguel de Cervantes












File:Cervates jauregui.jpg

Miguel de Cervantes y Saavedra (1547-1615)

Portret (se pare a fi singurul autentic) de Juan de Jáuregui y Aguilar  1583 - 1641



Muncile lui Persiles și ale Sigismundei este ultimul roman al lui Cervantes, lucrare la care el a ținut foarte mult și a considerat-o ca fiind opera sa capitală, total în opoziție cu celebrul Don Quijote

Lucrarea a apărut postum - în 1617 -   și a finalizat-o cu patru zile înainte de a muri. Criticii o consideră ca fiind un roman de tip bizantin (helenistic), un roman de călătorii pline de aventuri dar nu atât de reușită ca Don Quijote - care rămâne, pentru critici (și pentru noi, îndrăznesc să spun) lucrarea de căpătâi a lui Cervantes.

În Muncile lui Persiles și Sigismunda este vorba de un cuplu de îndrăgostiți (prinț și prințesă) nordici Periandro și Auristela (care după căsătoria creștină primesc numele de Persiles și Sigismunda) care sunt despărțiți și călătoresc prin Europa acelor vremi, au de-a face cu o mulțime de peripeții iar în final, se întâlnesc la Roma, unde se vor căsători.

Cervantes a intenționat să adapteze narațiunile grecești atât de cunoscute la un stil de narațiune spaniolă cu o viziune catolică asupra limii. S-a inspirat din poveștile cuplurilor celebre ale antichității și care circulau în vremea sa bucurându-se de o mare popularitate. Asemena narațiuni cavalerești au scris și Alonso Nunez de Reinoso și evident, Lope de Vega. Ne amintim de romanele cavalerești despre care am vorbit de-a lungul postărilor mele pentru perioada literaturii din Evul Mediu.

Am ales acest fragment care se referă la întreceri sportive deoarece intenționez să adaug un nou capitol care se va referi la SPORTUL ÎN LITERATURĂ. Sunt convinsă că veți fi surprinși să constatați că mari scriitori (laureați de Nobel, chiar) s-au ocupat cu sportul și.....cu fotbalul .

Ca o....invitație la lectură am să vă spun că veți fi uimiți să constatați că fotbalul (sau un joc foarte asemănător lui) se practica încă din Evul Mediu.




File:Los trabajos de Persiles y Sigismunda (1617).png




Regii, socotind că melancolia trezește gânduri rele în supușii lor, se străduiau să înveselească poporul, să-l distreze cu serbări publice și uneori cu comedii populare; ei prăznuiau mai cu seamă ziua înscăunării lor reluând, cât puteau mai bine, jocurile pe care gentilomii le numeau Olimpice. Făgăduiau premii alergătorilor, îi cinsteau pe cei iscusiți, îi încununau pe trăgătorii la șintă,  îi ridicau în slava cerului pe cei ce îi puneau la pământ pe semenii lor. Spectacolul de felul acesta se făcea pe malul mării, pe o plajă încăpătoare...

...patru alergători, tineri iuți și sprinteni, stăteau cu piciorul stâng înainte și cu dreptul ridicat, și numai o coardă care servea de linie și semn îi împiedica să-și ia zborul spre locul semnalat unde urma să ia sfârșit alergarea lor....

Policarp porunci să nu pornească în cursă până nu va ști ce fel de oameni erau aceia și de ce veniseră, întrucât el își închipuia că ei voiau, pe cât se pare, să ia parte la serbări și să-și dovedească bărbăția. Primul care a înaintat ca să-i vorbească regelui a fost cel ce făcea pe cârmaciul, un flăcăiandru cu obrajii feciorelnici și senini, albi și purpurii; părul inele de aur; fiecare parte a chipului său era atât de perfectă și toate laolaltă atât de frumoase încât alcătuiau un tot minunat. Prezența chipeșului tânăr a vrăjit privirile și inimile tuturor celor ce se uitau la întreceri, iar eu, de la bun început l-am îndrăgit nespus de mult. Acesta spuse regelui: „ Înălțimea voastră, eu și tovarășii mei aflând de jocurile acestea, am venit pentru a vă sluji și pentru a lua parte la ele; nu venim de pe tărâmuri depărtate ci de pe o navă pe care am lăsat-o în insula Scinta. Vă rugăm, așadar, să ne îngăduiți să ne arătăm iscusința și forța spre folosul și cinstea noastră, ca și spre desfătarea Înălțimii voastre.”

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Și-a îndoit genunchiul chipeșul tânăr și a înclinat capul în semn de bună cuviință și de recunoștință, apoi din două sărituri s-a așezat în fața corzii alături de alți patru alergători sprinteni; cei doisprezece tovarăși ai săi s-au așezat de o parte ca să privească la alergare. A răsunat o trompetă, coarda a căzut, iar cei cinci se năpustiră înainte; nu făcuseră nici douăzeci de pași și proaspătul venit se și afla cu șase pași înaintea lor și după treizeci, avantajul lui spori la  cincisprezece; până la sfârșit i-a lăsat în urmă cu mai mult de jumătate din lungimea cursei, de parcă ar fi fost niște statui neclintite, spre admirația tuturor celor de față și mai cu seamă a Sinforosei care îl urmărea cu privirea și când alerga și când sta locului pentru că frumusețea și sprinteneala băiatului erau de-ajuns ca să atragă spre el dorințele, nu numai privirile celor ce-l urmăreau. Am observat asta pentru că la rândul meu o urmăream cu atenția pe Policarpa, ținta dulce a dorințelor mele, și, întâmplător, am băgat de seamă și mișcările Sinforosei. De îndată, invidia a început să pună stăpânire pe sufletul celor ce luau parte la întreceri când au văzut cu câtă ușurință s-a  descurcat străinul obținând premiul la alergare.

A doua întrecere a fost scrima: câștigătorul a luat spada neagră și, rând pe rând, s-a luptat cu cei șase care i-au stat dinainte închizându-le gura, gâdilându-le nasul, pecetluindu-le ochii și binecuvântându-le capul fără ca lui să-i fi clintit măcar un fir de păr, cum se spune. Mulțimea, a ridicat glasul și cu încuviințarea tuturor i-au dat premiul întâi. Apoi, s-au rânduit șase la lupte și flăcăul dădu dovadă și aici de multă bărbăție: și-a descoperit spatele lat, pieptul larg și puternic, mușchii și nervii brațelor lui zdravene cu care, cu o îndemnare și o măiestrie de necrezut, a  făcut ca spinarea celor șase luptători - spre disperarea și ciuda lor - să-și lase urma pe nisip. A apucat, apoi, o bară grea care era înfiptă în pământ,  deoarece îi spuseseră că aruncarea era cea de-a patra probă; o cântări în mână și făcând semn mulțimii care se afla în fața lui să-i lase loc până unde ar ajunge aruncarea, a apucat bara de un capăt și, fără să dea brațul înapoi, a azvârlit-o cu atâta putere încât a trecut dincolo  de linia țărmului și au fost nevoiți să o scoată din fundul mării unde se înfipsese bara. Această grozăvie pe care o văzuseră și adversarii le-a frânt curajul și n-au mai cutezat să-și încerce puterile în întrecere. Le-au pus, apoi, în mână arbaleta și câteva săgeți și le arătară un copac foarte înalt și foarte drept în vârful căruia era înfiptă o jumătate de lance pe care ședea un porumbel, legat de ea cu un fir, iar acesta trebuia ochit dintr-o singură încercare de cel ce ar fi dorit să își încerce iscusința în acea probă.

Unul, care se credea foarte sigur pe el, înaintă și trecu la fapte închipuindu-și - cred eu - că o să doboare porumbelul înaintea celorlalți; a țintit și săgeata s-a înfipt aproape de capătul lăncii, iar lovitura a speriat porumbelu care s-a ridicat în aer; apoi un altul nu mai puțin încrezător ca acela, dinaintea lui, a țintit cu o atât de înaltă siguranță încât a rupt firul de care era legat porumbelul, iar acesta, eliberat de lațul ce-l ținea, se ridică iute în voia vântului dând grăbit din aripi. Dar cel deprins să câștige premiul întâi a tras și el, iar săgeata, ca și cum ar fi poruncit ceea ce trebuie să facă și ea ar fi avut cum să înțeleagă, s-a supus și, despicând văzduhul cu un șuierat prelung, a ajuns porumbelul și i-a străpuns inima, dintr-o parte în cealaltă, curmându-i zborul și totodată viața. S-au înălțat, din nou, glasurile celor de față preamărindu-l pe străinul care, la alergare, scrimă, lupte și la ochit cu arbaleta, ca și în multe alte probe pe care nu le mai înșir, a luat premiul întâi cu foarte mare avantaj, zădărnicind sforțările tovarășilor lui de-a arăta și ei ce pot.

În românește de Florica Bonifaciu.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu