- Pe tatăl meu, ca și pe mine - spune Marquez - îl chema Gabriel. Gabriel Eligio Garcia. Lucra ca telegrafist la Aracataca. Era pe timpul când Columbia cunoștea acel „boom al bananelor”: aici,pe țărmurile Atlanticului, în speranța câștigului de pe urma „aurului verde”, a venit lume de pretutindeni. „United fruit” cumpăra terenuri și Aracataca a devenit dintr-odată un sat bogat. Încă de când eram foarte mic părinții m-au lăsat în grija bunicilor.
- În aceeași „casă mare” de care vă era atât de frică ?
- Da, în casa noastră de țară erau camere multe și fantome mai multe decât oameni vii. Dar și vii erau destui. Serile, bunica îmi spunea povești, istorii cu fantome, legende despre vremurile febrei bananelor. Bunicul mă ducea la circ sau la cinematograf și - neobosit - îmi servea istorii din vremea războiului civil.
- Se zice că ați început să scrieți povestiri încă din copilărie - pentru frații și surorile mai mici - și că vă ilustrați aceste povestiri cu desene. Înseamnă deci că erați înzestrat cu darul picturii ?
- Nu. Pur și simplu, pe atunci încă nu știam să scriu și desenam, desenam povești.
- Dar încă din cea mai fragedă vârstă ați plecat în capitală, la Bogota, pentru a vă „face scriitor ” ?
- Aveam pe atunci vreo 13 - 14 ani. Și am plecat în capitală pentru o bursă: bani de studii n-aveam. Pentru început am fost nevoit să mă îmbarc pe un vapor de pe râul Magdalena: de obicei un drum ținea opt zile, dar dacă se-ntâmpla să eșueze pe vreun banc de nisip, călătoria dura și 15 - 16 zile. La sfârșitul drumului mă aștepta, misterioasă, Bogota. Am văzut orașul sur-cenușiu, abătut, răzbit de ploaie. Aruncând snopi de scântei, alunecau tramvaie cu ciorchini de pasageri. Bărbați îmbrăcați în costume negre, cu pălării și umbrele, iar femei - deloc ! Cumva - cumva, am nimerit pensionul...
(Garcia Marquez a primit o bursă și a fost admis la colegiul din micul orășel Zapaquira. Acolo se adunau cei mai săraci școlari din toată țara. Colegiul l-a absolvit în 1946 și apoi s-a înscris la Facultatea de drept a Universității din capitală)
- Aș fi vrut să studiez altceva, arhitectură, mecanică, de exemplu. Dar numai la facultatea de drept nu erau cursuri și în cea de a doua jumătate a zilei. În felul acesta îmi rămânea timp să-mi câștig existența.
(În 1947, Garcia Marquez a scris prima sa povestire, „A treia umilință”. A scris-o pentru a da o replică romancierului Eduardo Salamea Borda, care susținuse că tânăra generație e lipsită de talent. Borda și-a recunoscut greșeala și l-a ajutat pe Marquez să publice această povestire în ziarul „El Espectador”. În 1952 Marquez scrisese deja câteva zeci de povestiri.
După asasinarea, la 9 aprilie 1948, a liderului liberalilor columbieni, candidat la postul de președinte al republicii, Jorge Gaetano, în țară s-au pornit reacții aspre. Universitatea a fost închisă. Marquez a fost nevoit să plece la părinții săi la Cartagena. În 1950 a plecat cu mama în Aracataca pentru a vinde casa bunicilor, după care a început să lucreze ca ziarist. A trăit într-o măruntă cămăruță de sub acoperișul unei clădiri cu cinci etaje. Aici a scris un roman despre fericita perioadă a vieții sale - copilăria - petrecută în Aracataca.
În 1955 Garcia Marquez a fost trimis la Geneva în calitate de corespondent special al ziarului „El Espectador”, iar după câteva luni, la Paris. )
- Și am ajuns la Paris noaptea, am luat taxiul îndreptându-mă spre strada unde de obicei locuiesc latino-americanii.
- În 1955 locuia acolo și marele poet cubanez Nicolas Guillen...
- Nicolas Guillen se trezea în fiecare dimineață, deschidea fereastra camerei sale și striga din răsputeri în lungul străzii, ultimele știri. Odată Guillen a strigat: „A fost doborât!” Într-o clipă zeci de ferestre s-au deschis. Argentinienii credeau că a fost doborât Peron, peruanii gândeau același lucru despre Odria, cubanezii despre Batista, venezuelenii - despre Perez Jimenez, iar noi, columbienii, - despre Rojas Pinilla...
- Dumneavoastră ați denumit această perioadă „vârsta sărăciei aurite”...
- Da, fiindcă niciodată nu am trăit într-o mai mare sărăcie, dar niciodată nu m-am simțit așa de bine. Fortuna mi-a întins mâna.Curând după sosirea mea la Paris ședeam într-o cafenea cu un prieten care răsfoia „Le Monde”. „Proaste noutăți, Gabo, - îmi spuse el, - „El Espectador” al tău a fost suspendat.” Pe mine, însă, această veste m-a bucurat. În sfârșit, voi putea să dispun însumi de propria-mi viață - să scriu în liniște.
- E perioada romanului „Colonelului n-are cine să-i scrie ” ?
- Da. În cuprinsul său am introdus o istorie întâmplată bunicului meu: mulți ani a așteptat cu ardoare pensia militară. După moartea bunicului, bunica a spus: „Nu, eu de pensia asta nu am nevoie. Las-o să vă rămână vouă sau copiilor voștri”. Pensia n-a mai venit, dar povestea asta mi-a slujit de subiect pentru romanul meu. Când venea vremea prânzului, luam din noptieră o bancnotă-două, mergeam la cel mai apropiat bistro, mâncam și apoi reveneam la munca mea. Odată, deschizând sertarul noptierei, m-am lămurit că e gol. A trebuit să cer ajutorul prietenilor mei. Și aici, viața mea a devenit întru totul asemănătoare acelei a bunicului meu. În fiecare dimineață coboram de lacel de al optulea etaj la cutia poștală dar aceasta continua, invariabil, să rămână pustie. Apoi urcam îndărăt și mai adăugam o pagină romanului meu. pe măsură ce scriam, îmi devenea tot mai clar faptul că prietenii nu vor răspunde SOS-ului meu.
- Dar cum ați putut rămâne în hotel dacă n-aveați nici un ban pentru a plăti camera ?
- Mă ridicam, schimbând camerele, etaj cu etaj, până m-am pomenit chiar sub acoperiș. Stăpâna, madame Lacroix, m-a chemat și mi-a spus:„Puteți să vă instalați în cămăruța aceea de sus. O să vă achitați ulterior”. Acolo mi-am terminat romanul, îndatorându-mă la stăpână pentru un an încheiat !
- Prietenul dumneavoastră, arhitectul Hernand Viecco, povestea: ”L-am găsit pe Gabo în toiul iernii într-o cămăruță care de obicei sunt folosite de slugi. N-avea nici un fel de încălzire iar el ședea la mașina de scris în palton și cu mănuși”.
- Da, da, chiar el m-a salvat. Odată m-a adus acasă cu mașina lui și mi-a spus: „Ești într-o situație atât de rea și nu spui nimic. Eu te-aș putea ajuta”. - „Nu, - i-am spus - nimeni nu mă mai poate ajuta acum”. - ”Cam cât ți-ar trebui ?” - ”Trei sute de dolari”. A scos un cec, l-a completat și mi-a spus: ”- Mi-i restitui când poți”. A doua zi, cântând, alergam pe scară să-i restitui datoria doamnei Lacroix - „De ce m-ați păsuit atât de mult ?” - am întrebat-o. Răspunsul ei a fost uimitor: -”Vedeți dumneavoastră, cei care locuiesc aici, în hotelul meu, chefuiesc toată noaptea. Iar dumneavoastră până la tre-patru dimineața bateți la mașină pentru a-mi achita mie datoria”.
Timpul trecea. Garcia Marquez a început să lucreze la noul roman. „Ceasul rău”.
- Acest roman a dobândit premiul ”Esso” în 1961 ?
-...Ei, aici e o întreagă odisee. Îl aveam aproape terminat când m-am hotărât să plec de la Paris la Caracas. În cartierul latin aveam mulți prieteni din Venezuela - artiști, scriitori, cântăreți. În 1958 s-au reîntors în patrie pentru a se încadra în mișcarea revoluționară. Eu i-am urmat. Când m-am stabilit la Caracas, toată averea mea consta din perechea de blugi, cămașa de nylon și o valijoară în care-mi căram manuscrisul, legat cu cravata. Din Venezuela am plecat la Barranquilla pentru căsătoria cu Mercedes și, curând, împreună, ne-am întors la Caracas. Ea a început să pună ordine în lucrurile mele, a văzut tencul de hârtie și m-a întrebat: cu astea ce trebuie făcut ? Sunt de aruncat ?” - „Cum vrei, - i-am răspuns. - E romanul meu. Nimic deosebit.” Dar ea l-a aranjat totuși înapoi în valiză. Nu-mi mai amintesc în ce împrejurări prietenul meu m-a întrebat de ce nu iau parte la concursul pentru premiul „Esso”. „N-am ce să trimit” - am răspuns. „Ai uitat de hârtiile legate cu cravata ?” - m-a întrebat Mercedes. Într-adevăr, uitasem. I-am dat manuscrisul prietenului și el l-a dus la Bogota. Și, pentru el, mi-au dat premiul „Esso”. Banii i-am primit în aceeași zi cu nașterea primului meu băiat Gonzalo. Am achitat tratamentul la clinica unde era internată Mercedes. Mi-am luat mașină. După asta nu ne-a mai rămas nici un ban. Dar aveam un fiu și un automobil !
În tot acest timp, Garcia Marquez a continuat să scrie povestiri și să le depoziteze în valiză. În mai 1967 a văzut lumina tiparului romanul „Un veac de singurătate”.
- L-am scris în Mexic între 1965 și 1967. A fost o perioadă grea, n-aveam bani și, de asta, lucram ca un tractor. Dându-mi seama că treaba merge bine, i-am spus lui Mercedes:„Ocupă-te singură de toate” - și n-am mai ieșit din casă un an și jumătate. La drept vorbind, totuși o dată am ieșit. Mercedes îmi spusese că am rămas fără nici un mijloc de existență și atunci am amanetat mașina și am adus banii : „Asta trebuie să ajungă pentru zece ani” - am spus. Banii au ajuns pentru trei...luni. Între timp continuam să scriu. Aveam aproape terminată prima jumătate a romanului, când administratorul a sunat-o pe Mercedes: „Senora, îmi datorați chiria pe trei luni”. Mercedes acoperi telefonul cu mâna, întrebându-mă:„Cât timp îți trebuie să termini cartea ?” „Șase luni”. Atunciea zise la telefon:„-Senor, vă vom fi datori nu pentru trei ci pentru nouă luni”. -„Dar îmi dați cuvântul de onoare că peste o jumătate de an o să vă achitați ?” Mercedes acoperi din nou telefonul și se întoarse spre mine:„Îmi dai cuvântul ?” -„Da, da, pe cuvânt de onoare”, i-am spus.
- În schimb, când v-a apărut romanul „Un veac de singurătate” ați devenit deodată bogat...
- Nu deodată. În ziua aceea, când am terminat romanul, m-am dus cu Mercedes la poștă să-l expediez editorului din Argentina. La poștă mi-au cântărit coletul - avea șapte sute de foi - și mi-au spus:„Vă costă 83 de pesos”. „Dar n-aveam decât 45” a spus Mercedes. Atunci am împărțit manuscrisul în două părți. Prima jumătate am împachetat-o la loc și am expediat-o iar pe cea de-a doua am dus-o înapoi acasă. Mercedes a scos și a vândut toate lucrurile noastre de preț: soba metalică (nu pot lucra când e frig), feonul de uscat părul și mixerul. Am reușit să încropim 50 de pesos. Ne-am întors la poștă și am expediat și a doua jumătate a romanului. Ne-au dat rest doi pesos întregi ! Mercedes, băgându-i în buzunar, mi-a șoptit răutăcios: „Acum ne-ar mai lipsi ca blestemata asta de carte ă fie un fleac !”
- Ce credeți despre succes ?
- Are și părți neplăcute dar are și satisfacțiile lui. Eu, de pildă, am fost nevoit să fac o comandă telefonică chiar în timpul grevei lucrătorilor din telecomunicații. Auzind că vorbește Garcia Marquez, telefonista mi-a răspuns: „Senor, suntem în grevă, dar nu pentru dumneavoastră !” Asta e, desigur, plăcut. Mai greu e însă când asta atinge viața mea personală. Despre mine și, mai ales, despre treburile mele se povestesc o groază de prăpăstii. În realitate eu nu mă îndeletnicesc decât cu un singur lucru - munca de scriitor. Lucrez de la nouă dimineața până la ora nouă (seara). Restul timpului mi-l petrec cu prietenii ori în familie.
- Întotdeauna vorbiți cu prudență despre originea eroilor dumneavoastră...
- Da, vreau să apăr prototipurile de curioși. Un scriitor serios nu povestește niciodată originea eroilor, despre ce sau cine a servit de material pentru crearea personajelor. De fapt, personajul romanului nu e niciodată identic cu prototipul, cu un singur prototip. El e mai degrabă un colaj, un montaj de trăsături aparținând unor oameni diferiți, cunoscuți autorului. Acțiunea, faptele personajului se definesc uneori ca niște observații absolut întâmplătoare. Când am scris „Un veac de singurătate” am fost nevoit să redau scena înălțării la cer a lui Remedios. Am scris și am rescris fragmentul acesta și Remedios nu vroia nicicum să zboare. Odată am ieșit în curte și am văzut-o pe spălătoreasa care întindea niște rufe la uscat. Era un vânt puternic și un cearceaf a zburat. Atunci am înțeles că Remedios nu se va „înălța” pentru că eu am uitat cum se înfășoară în vânt pânzele. M-am întors acasăși am înfășurat-o pe Remedios în cearceafuri și ea a zburat în acompaniamentul rufelor ce se zbăteau în vânt.
- Au trecut douăzeci de ani de când Miguel Asturias a introdus în circuitul literaturii universale chipul inuman, atât de bine cunoscut latino-americanilor, al dictatorului („Domnul Președinte”). În ultimii ani această temă reapare frecvent la scriitorii latino-americani. Am în vedere aici pe Alejo Carpentier, Augusto Roa Bastosa și...Gabriel Garcia Marquez, cel care ne-a dat „Toamna patriarhului”.
- Încă de mult în mintea mea s-a înfiripat chipul unui om nefiresc de bătrân, care rătăcește prin sălile părăsite ale unui palat străvechi în care și-au găsit adăpost vacile și păsările. Cu acest tablou începe narațiunea mea despre animalul descreierat - dictatorul latino-american. Dar sunt și alte chei de lectură a romanului. Scriind „Un veac de singurătate”, am folosit experiența părinților mei, a bunicului și bunicii, a oamenilor pe care îi știam din copilărie, istorii auzite din gura lor, legende și eseuri populare. Iar „Toamna patriarhului” - e un roman în întregime construit pe propria mea experiență. Dacă tot am ajuns aici - el e o parte a memoriilor mele.
- Și stilul dumneavoastră s-a schimbat...
- Forma literară nu depinde de voința noastră: ea e cerută de subiect. „Un veac de singurătate” e un roman, cum se zice, „ liniar”, episoadele se succed unul după altul, în tradiționala ordine cronologică. În „Toamna patriarhului” timpul lipsește. Generalul meu e atât de bătrân, că a uitat chiar și de unde vine. Și, de aceea, subiectul cărții se dezvoltă în spirală.
- Care din simțurile omenești participă „mai activ” în munca dumneavoastră ?
- Cel olfactiv. Toată copilăria mea se recompune din amintirile unor binecuvântate mirosuri: îmi amintesc semnificația acestora mai bine decât să zicem, a spuselor. Îmi pare că simțul olfactiv e absolut indispensabil în elaborarea versurilor.
- Dar muzica ? În „Toamna patriarhului” muzica lui Bruckner, imprimată pe disc, acoperă strigătele oamenilor supuși la cazne.
- La drept vorbind am o tainică pasiune. Muzica. Colecționez opere ale tuturor compozitorilor în afară de Berlioz și Hayden. Știți, unii compozitori atrag nenorociri. Simt că atunci când muzica lui Berlioz va răsuna în casa mea, se va întâmpla o nenorocire. Când i-am ascultat muzica prima oară mi s-a zburlit părul și am fugit convins că în acel moment mi se va întâmpla o nenorocire. De atunci nu mai ascult Berlioz. Aceeași groază o deșteaptă în mine și Hayden. E drept, o dată la San Francisco, într-un magazin de discuri am ascultat ceva de-a dreptul cutremurător. Era „Creațiunea” lui Hayden. Și am înțeles că vechea mea comportare față de compozitor era nedreaptă.
- E adevărat că „Toamna patriarhului” va fi și ultimul dumneavoastră roman ?
- Toate romanele mele au fost rodul unor lungi meditații, al unei îndelungi elaborări interioare. Pentru „Un veac de singurătate” am făcut însemnări de-a lungul a 17 ani, iar romanul ”Toamna patriarhului” a „germinat” în mine 15 ani. Pe scurt, terminând un roman, știam deja cum va fi următorul, într-atât detaliile lui îmi roiau în minte multă vreme. Și acum, nu întrezăresc în mine nici un roman. Dar am material care-mi ajunge pentru o bună sută de povestiri și câteva volume de memorii. De aceea întreprind o cercetare despre revoluția cubaneză, la drept vorbind, despre viața poporului cuban în perioada blocadei. Cifrele și concluziile le las pe seama istoricilor. În ce mă privește, vreau să povestesc - dincolo de orice mituri și legende - despre lupta zilnică a cubanezilor, despre câtă bogăție sufletească au trebuit să aibă pentru a rezolva problemele ce le-au stat în față, despre cum au trebuit să creadă în adevărul cauzei lor, pentru a depăși dificultățile blocadei păstrându-și nealterat optimismul. Unii poate ar vrea ca timpul să reînvie trecutul. Eu vreau să răpesc timpului această posibilitate....
Traducere de Anatol Germanski
NOTĂ - Interviul este realizat în anul în care a primit Premiul Nobel pentru Literatură
NOTĂ - Interviul este realizat în anul în care a primit Premiul Nobel pentru Literatură
Pictură de Diego Rojas Ajmad pentru „Toamna Patriarhului”
