LEGENDA PRINȚULUI SIDDHARTHA - din Conferințele lui Jorge Luis Borges - (Fragment)

Jorge Francisco Isidoro Luis Borges 1899 – 1986

 

Tema de astăzi se referă la esența budismului. Nu voi intra în lunga istorie a budismului, începută acum 2500 de ani în Benares, cînd un principe din Nepal, Siddhartha sau Gautama, care a devenit Buda, a făcut să se întoarcă roata legilor, proclamând cele „patru nobile adevăruri” și cele „opt drumuri”.Nu voi urma această lungă istorie, ci voi vorbi despre esența budismului, cel mai răspândit cult din lume. Elementele acestui cult s-au păstrat din secolul al V-lea înainte de Hristos,  adică din epoca lui Heraclit, Pitagora, Zenon, până în timpurile noastre, când dr. Suzuki le prezintă în Japonia. Elementele sunt aceleași. Desigur, și acest cult este încrustat de  mitologie, de astronomie, de credințe ciudate, de magie, însă deoarece dispunem de puțin timp pentru un subiect de două ori milenar, voi vorbi doar despre lucrurile cele mai comune din învățătura lui Buda. Cu alte cuvinte mă voi referi la ceea ce se cheamă HINAYANA - micul vehicol. Înainte de toate, avem problema longevității budismului: 2500 ani.

Fără îndoială există cauze istorice ale acestei longevități, însă cauzele istorice sunt fortuite sau, mai bine-zis, sunt cauze discutabile, failibile. În ce mă privește, eu cred că există două cauze fundamentale. Prima ar fi spiritul de toleranță al budismului. Această ciudată toleranță nu este caracteristică doar pentru anumite epoci, ca în cazul altor religii, ci pentru întreaga sa existență.

Budismul nu a recurs niciodată la foc și fier ca argumente, nu a gândit că fierul și focul ar putea avea o forță polemică. Când Asoka, împărat al Indiei, s-a convertit la budism el nu a impus nimănui această religie. Și încă ceva: mai există un aspect curios: un bun budist poate fi și catolic, luteran, metodist, presbiterian sau calvinist, poate fi taoist, prozelit al islamului or al iudaismului, în toată libertatea. În schimb, unui creștin, evreu sau musulman, nu-i este permis să fie budist.

Acest lucru nu înseamnă o slăbiciune. El ține de însăși natura budismului, întrucât budismul a fost, înainte de toate, ceea a ce am putea numi o yoga. Ce înseamnă în fond cuvântul yoga ? Este același cuvânt pe care noi îl folosim pentru noțiunea de yugo, cuvânt ce-ți are originea, după cum se știe, în latinescul yugu. Deci, o disciplină pe care omul și-o impune lui însuși. Iar dacă noi vom înțelege ceea ce Buda a predicat în prima sa predică ținută în Parcul Gazekekor din Benares, acum 2500 de ani, vom înțelege esențialul. Numai că nu este vorba de a înțelege propriu-zis, ci de a-l simți adânc, de a-l simți în corp și în suflet, deși, cum voi încerca să explic, budismul nu admite nici realitatea corpului și nici a sufletului.

Pe lângă aceasta, există și un alt motiv, o altă cauză: budismul cere multă convingere, multă credință. Este firesc acest lucru, din moment ce oricare cult este un act de credință. Așa cum Patria este un act de credință. Ce înseamnă, m-am întrebat adesea, a fi argentinian ? A fi argentinian înseamnă a simți că ești argentinian. Ce înseamnă a fi budist ? Înseamnă a simți (nu a înțelege, deoarece aceasta se poate realiza în puține minute) cele patru nobile adevăruri și drumul octuplu. Dar să nu pătrundem în coclaurile prăpăstioase ale acestui drum octuplu, căci această multiplicare ține de obiceiul hindus de a împărți și subîmpărți lucrurile. Mă voi opri însă asupra celor patru adevăruri nobile.

Există o legendă despre Buda. Dar, legat de asta avem un fapt care ne face să nu dăm crezare acestei legende. Eu am un prieten japonez, budist Zen, cu care am avut și amicale discuții. Îi spuneam că eu cred că Buda a existat realmente. Credeam – și mai cred – că acum 2500 de ani a fost un principe al Nepalului, Siddhartha sau Gautama, care a devenit Buda, adică „înțeleptul”, „lucidul” spre deosebire de noi, visătorii, care trăim acest lung vis numit viață. Îmi aminteam de o frază a lui Joyce „Istoria este un coșmar din care aș vrea să mă trezesc”. Ei bine, Siddhartha, la vârsta de 30 de ani, a ajuns sî se trezească și să devină un Buda.

Așadar, discutam cu acel prieten care este budist (eu nu sunt sigur că sunt creștin dar sunt sigur că nu sunt budist) și l-am întrebat:„De ce nu crezi că a existat principele Siddhartha sau Gautama, care s-a născut în Kapilovastu cu cinci sute de ani înainte de Hristos ?” El a răspuns:„Pentru că aceasta nu are nici o importanță, important este să crezi în doctrină”. Și a adăugat:„A crede în existența lui Buda sau a fi interesat de acest lucru ar fi ceva similar cu a confunda studiul matematicii cu biografiile lui Pitagora, Newton, Cantor, Einstein, biografii care, bineînțeles, nu au nici o importanță”. Am citit că una din temele de meditație pe care le au călugării în mânăstirile din China și Japonia este de a se îndoi de realitatea lui Buda. Este una din îndoielile care trebuie să se impună pentru a se ajunge la adevărul doctrinei.

Celelalte religii solicită mult credulitatea noastră. De pildă, dacă suntem creștini, ni se cere să credem că unul din cele trei personaje ale divinității s-au încarnat într-un om, a consimțit să fie om și a fost crucificat acum aproape douăzeci de secole. Dacă suntem mahomedani, trebuie să credem că nu există alt dumnezeu decât Dumnezeu și că Mahomed esteapostolul său. În schimb, putem să fim buni budiști și să negăm că Buda a existat. Sau, mai bine spus, putem gândi, trebuie să gândimt, întrucât nu are importanță a crede în aspectul istoric, important este a crede în morala ei. Fără îndoială, legenda lui Buda este atât de frumoasă încât nu pot să nu mă refer la ea și o voi face pentru a ajunge la esență.

Francezii s-au ocupat cu atenție specială de legenda lui Buda și argumentul lor este următorul: biografia lui Buda este ceea ce s-a petrecut cu un singur om într-o scurtă perioadă de timp. S-ar fi putut să fie așa sau altfel. În schimb, legenda lui Buda continuă să existe într-o mare parte a lumii și să influențeze milioane de oameni; este legenda care a inspirat atâtea opere frumoase de pictură, atâtea poeme. Budismul, pe lângă faptul că este un cult religios, este o mitologie, o cosmologie, un sistem metafizic sau, mai bine-zis, o serie de sisteme metafizice care nu se înțeleg și care polemizează cu furie între ele. Totuți nimic din toate astea nu prezintă o deosebită importanță.

Legenda lui Buda este iluminativă și credința sa nu este impusă nimănui. În Japonia se susține neistoricitatea lui Buda, insistându-se pe doctrină. Însă povestea este frumoasă și mă voi referi la ea în câteva cuvinte.

Legenda începe în cer. În cer era cineva care, secole și secole, am putea spune, într-un număr infinit de secole, s-a perfecționat continuu și apoi a înțeles că în următoarea reîncarnare va deveni Buda.

Atunci, această ființă – care însă nu are nume, dar care se va numit Siddhartha sau Gautama – alege continentul în care urmeazî să se nască. Potrivit cosmogoniei budiste lumea este împărțită în patru continente triunghiulare, iar în mijloc există un munte de aur: muntele Meru. El se va naște în continentul ce corespunde Indiei. Apoi alege secolul, alege casta și alege pântecul din care se va naște. Toate acestea el le alege înainte de a se naște. Mai departe intrăm în partea pământeană a legendei: este o regină care se numea Maya și, curios, Maya însemna iluzie. Regina Maya avu un vis care, nouă ni se părea extravagant, dar care, desigur, cum vom vedea, nu este tot astfel pentru hinduși.

Regina, căsătorită cu regele Suddhodana, a visat că un elefant alb cu șase colți, care trăia în munții de aur, a intrat în partea stângă a trupului său fără a-i cauza vreo durere. Regele își convoacă astrologii și aceștia îi spun că regina va da naștere unui fiu, care ar putea deveni împăratul lumii, un monarh universal sau că ar putea fi Buda – înțeleptul, lucidul – o ființă menită să salveze pe toți oamenii. Regele alege atunci primul destin: dorește ca fiul său să fie împăratul lumii.

Acum să ne întoarcem la acest detaliu care,fără îndoială, vi s-a părut grotesc, cum mi s-a părut și mie. De ce un elefant alb cu 6 colți ? Să reflectăm la argumentele aduse de Herman Beck în cartea sa Doctrina lui Buda. De notat că în India elefantul nu este un monstru închis într-o grădină zoologică, ci un animal domestic, un animal care este văzut zilnic, așa cum la noi pot fi văzuți, să spunem, calul, câinele sau pisica. Așadar elefantul nu este un animal grotesc, nemaivorbind de faptul că binecunoscuta-i culoare albă este un simbol al inocenței. De ce șase colți ? Aici este necesar să ne amintim (trebuie să recurgem la istorie uneori) că numărul șase, care pentru noi reprezintă ceva arbitrar și într-un fel incomod (dat fiind că noi preferăm cifra trei sau șapte) nu este la fel în India, unde se crede, spre exemplu, că spațiul are șase dimensiuni, nu trei.

Aceste dimensiuni sunt: sus, jos, înapoi, înainte, dreapta, stânga. Astfel ideea despre un elefant cu șase colți este tot atât de puțin monstruoasă, așa cum ar fi pentru noi dacă ne-am gândi, spre exemplu, la un porumbel cu două aripi, ceea ce nu înseamnă nimic deosebit, sau ne-am gândi la cifra trei sau cifra șapte.

Ei bine, regele își convoacă magii, iar regina naște fără dureri. Fiul se naște în picioare, face patru pași: spre Nord, spre Sud, spre Est și spre Vest – și spune cu o voce ca de leu – potrivit traducerii lui Herman Beck - :„Sunt incomparabilul și aceasta este ultima mea naștere”. Căci hindușii cred într-un număr infinit, absolut, de nașteri anterioare. Prințul crește, devine cel mai bun arcaș, cel mai bun călăreț, cel mai bun înotător, cel mai bun atlet; în plus, îi întrecea pe toți doctorii...

La vârsta de șaisprezece ani se căsătorește.

Tatăl său știe – astrologii i-au spus – că acest principe riscă pericolul (el credea că este primejdios) să devină Buda, omul care îi salvează pe toți ceilalți, deoarece cunoștea patru lucruri și anume: bătrânețea, bolile, moartea și ascetismul. Toate acestea sunt periculoase. Atunci regele își închide fiul într-un palat, îi organizează un harem, nu voi spune cifra femeilor din harem pentru că este o evidentă exagerare hindusă. Totuți, de ce să nu spun că erau optzeci și patru de mii.

Prințul duce o viață fericită; uită că există suferință pe lume, dat fiind că îi sunt ascunse trei lucruri capitale: bătrânețea, îmbolnăvirea și moartea. Dar, iată, vine o zi predestinată, în care prințul iese în caleașca sa prin una din cele patru porți ale palatului rectangular. Iese afară din palat, să spunem, prin poarta dinspre nord. Merge o bucată de drum și, deodată, vede o ființă bizară cum nu mai văzuse niciodată. Vede o ființă încovoiată, zbârcită, fără păr, și care abia mai putea să meargă sprijinindu-se într-o cârjă. Întrebând cine este acest om, dacă era într-adevăr un om, vizitiul îi răspunde:„omul acesta este un bătrân și toți vom ajunge ca el dacă vom trăi atât.”

Prințul se întoarce la palat, destul de neliniștit. După șase zile – cum se vede cifra șase continuă să guverneze istoria – prințul iese din nou din palat cu aceeași caleașcă, însă, de data aceasta, iese prin poarta dinspre sud. Atunci vede dintr-un șanț un om încă și mai straniu: un om acoperit de albeața leprei și cu fața descărnată. El întreabă cine este omul acesta, dacă într-adevăr este om, iar vizitiul îi răspunde că este un bolnav și că toți vom ajunge așa dacă vom trăi ca el.

Tot mai îngrijorat, prințul revine la palat, însă, după puțin timp, iese pentru a treia oară și vede un om care părea că doarme, dar a cărui culoare nu era cea a vieții. Întreabă cine este acest om, purtat de alți oameni, și i se spune că acest om este mort și că toți vom muri dacă vom trăi destul de mult.

Prințul era deznădăjduit. I-au fost relevate aceste trei adevăruri teribile: bătrânețea, boala și moartea, totuși iese încă o dată din palat, prin poarta de răsărit, să spunem. Ieșind prin această poartă, merge ce merge și vede un om aproape gol, a cărui față era însă plină de seninătate. „Dar omul acesta cine este ?” și i se răspunde că este un ascet, un om care a renunțat la tot și care a dobândit astfel fericirea.

Atunci, prințul decide să abandoneze totul; el care a dus o viață atât de bogată. Căci budismul crede că ascetismul se poate dobândi numai după ce ai încercat viața și nu renunțând de la bun început la orice plăcere. Viața trebuie trăită la maximum, pentru ca după aceea să ne putem căi. Dar, așa cum am spus, nu fără a o cunoaște.

În acea clipă prințul se hotărăște să devină Buda și chiar în momentul acesta i se aduce vestea că soția sa, Jasodhara, a născut un fiu. Atunci el spune:„O legătură a fost creată”, adică a apărut ceva care îl lega de viață. Tocmai de aceea i-a dat fiului numele de Verigă (de la vinco: legătură de fier pentru deținuți). Astfel, el stătea în haremul său uitându-se la acele femei care erau tinere și frumoase dar pe care le vedea ca pe niște bătrâne oribile, ca pe niște leproase și canceroase sau cu alte boli îngrozitoare. Se duce apoi în încăperea soției sale, care dormea; ia copilul în brațe și vru să-și sărute soția, dar și-a dat seama că, dacă ar fi îmbrățișat-o, nu s-ar mai fi putut desprinde de ea. Astfel, el pleacă fără să o sărute.

Plecând, începe să caute maeștri care să-i dea învățătură (aici avem o parte a acestei istorii care s-ar putea să nu fie legendă, din moment ce el este arătat ca discipol al unor maeștri, dar pe care apoi îi părăsește). Maeștrii îl învață ascetismul, pe care îl practică timp îndelungat. În cele din urmă, se afla azvârlit în mijlocul unui câmp, cu corpul nemișcat, iar zeii, care âl priveau din cele treizeci și trei de ceruri, îl credeau mort. Însă unul dintre ei, cel mai înțelept, spune:„Nu, nu a murit, trebuie să fie Buda”. Într-adevăr, prințul se trezește, aleargă la un pârâu din apropiere, ia puțină hrană și se așează sub un smochin sfânt, căruia i s-ar putea spune „arborele legii”.

Aici avem un alt antract magic, având drept corespondent viziunea evangheliștilor despre lupta cu diavolul. Diavolul are numele Mara. Deja am văzut acest cuvânt în cuprinsul remarcabilei „Nightmare” (Demonul nopții). Ei bine, diavolul știe că el domină lumea, însă acum simte pericolul și iese din palat. S-au rupt corzile instrumentelor sale muzicale, apa a secat în puțuri, însă demonul își pregătește trupele, iar aici ni se dă o descriere a armatelor. Diavolul urcă pe un elefant, îalt de nu știu câte mile, își multiplică brațele, își înmulțește armatele și-l atacă pe prinț. În acest timp, spre înserare, prințul stătea sub un arbore care s-a născut o dată cu el.

Diavolul și oștirile sale – oștirile sale de tigri, lei, cămile și elefanți, de războinici monstruoși îl atacă pe prinț, aruncând asupra lui săgeți. Dar săgețile, când ajung la el, se rup, lovindu-se de munții de foc, care formează o pavăză deasupra capului său. Prințul continuă să stea, imobil, cu brațele încrucișate, nedându-și seama probabil de cine era atacat, gândindu-se la viață și la Nirvana, la izbăvire. Înainte de apusul soarelui, diavolul a fost învins. Urmează apoi o lungă noapte de meditație și, la sfârșitul acestei nopți, Siddhartha nu mai este Siddhartha sau Gautama; el este de acum Buda, a ajuns în Nirvana.

Atunci Buda se hotărăște să propage „legea”, căci dacă pe el s-a salvat, vrea să salveze și pe alții. Așadar se ridică și se duce în Parcul Gazelelor din Benares, unde ține prima lui predică. Apoi ține altă predică, despre foc, în care susține că totul se află în foc: sufletele, lucrurile, trupurile, toate sunt în foc. Și, este de reținut, că, aproximativ la aceeași dată, Heraclit din Efes spunea, de asemenea, că totul este un foc. El predică în continuare „legea”, însă nu despre ascetism, pe care Buda îl considera o eroare. Omul nu trebuie să se dedea vieții carnale întrucât această viață carnală este înjositoare, ignobilă, rușinoasă și, în concluzie, este dureroasă. Și nici vieții ascetice nu trebuie să se dedice, deoarece și această viață este înjositoare și dureroasă. Buda predică o viață moderată – pentru a folosi o terminologie curentă – și moare după ce și-a făcut numeroși discipoli. Ar fi putut fi nemuritor, însă a preferat să aleagă el momentul morții sale.

Întra-adevăr, moare în casa unui fierar, înconjurat de discipolii săi. Aceștia, văzându-l că moare, erau deznădăjduiți, gândindu-se: „Ce vor face fără el ?”. Buda le spune atunci că el nu va mai exista, că este un om ca și ei – tot atât de ireal și tot atât de muritor ca și ei – dar că le lasă „Legea”. Aici avem deja o mare diferență față de Hristos. Dacă nu mă înșel, Iisus le-a spus discipolilor săi că, dacă se vor reuni doi, el va fi al treilea, în timp ce Buda le-a spus: „vă las << legea >> mea”. Cu alte cuvinte, el a pus în mișcare roata „legii” încă de la prima sa predică, ținută la Benares în Parcul Gazelelor, și numai după aceea vine istoria budismului. Și există atâtea forme: lamaismul, budismul magic, Mahayana (sau marele vehicul) care urmează Hinayan-ei (micul vehicul) și budismul zen din Japonia.

După părerea mea, sunt două forme de budism care se aseamănă, care sunt aproape identice: cel predicat de Buda și cel practicat în prezent în China și Japonia, budismul zen, care sunt în esență la fel. Celelalte sunt încrustații mitologice, fabule. Unele din aceste fabule sunt interesante. De exemplu, se știe că Buda putea să facă minuni însă nu-i plăcea să le facă.I se părea că ar fi o ostentație vulgară. Legat de asta, este o istorioară pe care aș putea să o povestesc: Istoria vasului de santal.

Într-un oraș din India, un negustor a tăiat o bucată de santal, din care confecționează un vas și îl pune în vârful unei trestii de bambus. O specie de bambus foarte înalt și alunecos. Iar negustorul spuse că va dărui acest vas de santal celui care îl va putea ajunge. Mai mulți învățați eretici au încercat să-l ia dar n-au putut. Ei au vrut apoi să-l mituiască pe negustor pentru a spune că au ajuns la vas. Între timp, sosește unul din discipolii mai mărunți ai lui Buda. Numele lui nu este menționat în scrieri, ci doar acest episod. Deci, vine acest discipol, vede în mijlocul pieții trestiile înalte de bambus și vasul de santal acolo sus. Atunci se ridică în aer, zboară de șase ori în jurul vasului, îl ia și îl dă negustorului. Însă când Buda adlă acest lucru îl expulzează din „Ordin” deoarece a comis o faptă atât de vulgară cum este miracolul.

Mai sunt și alte povești asemănătoare, dar în același timp, noi știm că Buda însuși a săvârșit minuni. Spre exemplu această minune, nelipsită de o anumită grație. Nu știm dacă a fost concepută cu umor; eu cred mai mult că este un miracol de politețe. Este un moment în care Buda trebuie să străbată un deșert nisipos. Este ora de amiază. Atunci zeii din cele treizeci și trei de ceruri îi aruncă, fiecare, câte o umbrelă pentru a se proteja de soare. Iar Buda, care n-ar fi vrut să fie nepoliticos cu nici unul dintre zei, se multiplică în treizeci și trei de Buda, așa încât fiecare dintre zei vede de sus un Buda adăpostit sub o umbrelă, semn că a acceptat darul. După cum se vede, Buda face această minune din politețe.

Există și alte minuni ale lui Buda. Una dintre ele, care va fi iluminativă, este parabola săgeții și poate fi povestită astfel: Un om, spune Buda, a fost rănit într-o bătălie dar nu vrea să i se scoată săgeata. El dorea să afle mai întâi numele arcașului, de ce castă aparține, din ce material era făcută săgeata, în ce loc se afla arcașul, ce lungime are săgeata. În timp ce tot punea aceste întrebări, omul moare. „În schimb, spune Buda, eu învăț să smulg săgeata”. Ce este săgeata ? Este Universul. Săgeata este ideea eului fiecăruia dintre noi, a tot ceea ce este țintuit în noi. Buda afirmă că nu trebuie să ne pierdem timpul cu întrebări inutile, cum ar fi, de exemplu: este finit sau infinit Universul ? Buda va trăi după Nirvana sau nu ? Totul este inutil; important este să smulgem săgeata. Este, deci, vorba de o exorcizare, de o lege a salvării. Buda spune această frază:„După cum oceanul vast are un singur gust, gustul sării, savoarea „legii” este savoarea izbăvirii”. Desigur, continuatorii s-au pierdut în multe discuții metafizice însă nu acesta este scopul budismului. De aceea, un budist poate să profeseze orice religie, cu condiția să urmeze această lege. Importante sunt cele patru adevăruri nobile: suferința, originea suferinței, vindecarea suferinței și, în fine, mijloacele de a ajunge la vindecare. Cu alte cuvinte, țelul este Nirvana. Ordinea adevărurilor nu are importanță. S-a spus că acestea ar corespunde unei vechi tradiții medicale, potrivit căreia este vorba de boală, de diagnostic, de tratament și de vindecare.

Aici ajungem la partea cea mai complicată a budismului, pe care mintea noastră occidentală o acceptă cu certă dificultate pentru că o vedem ca pe o tradiție poetică, și anume ideea transmigrației. Nu transmigrația sufletului, întrucât Budismul neagă ideea de suflet, ci a unui număr infinit de transmigrații. În occident această idee este legată de diferiți gânditori, îndeosebi de Pitagora. Pitagora a recunoscut scutul cu care el a luptat în războiul troiei pe când el avea alt nume. Întâlnim, de asemenea, această idee în a zecea Carte a Republicii, a lui Platon, în Visul soldatului Er. Acest soldat vede sufletele care, înainte de a bea apă din Râul Uitării, își aleg destinul, iar între ei se afla Agamemnon, care a ales să fie vultur, Orfeu, care se decid să fie lebădă și Ulise, care în alt timp se numea Nadia, hotărăște să fie cel mai modest și mai anonim dintre oameni.

RONDELUL ROZELOR DE AUGUST de Alexandru Macedonski

 

RONDELUL  ROZELOR  DE  AUGUST de  Alexandru  Macedonski Mai sunt încă roze, -  mai sunt, Și tot parfumate și ele Așa cum au fost și acele Când ceru-l credeam pe pământ. Pe-atunci eram falnic avânt... Priveam, dintre oameni, spre stele; - Mai sunt încă roze  -  mai sunt, Și tot parfumate și ele. Zadarnic al vieței cuvânt A stins bucuriile mele, Mereu când zâmbesc uit, și cânt, În ciuda cercărilor grele, Mai sunt încă roze,  -  mai sunt.

LUMEA MARE....de Veronica Micle

 

LUMEA  MARE... de  Veronica  Micle Lumea mare și pustie înaintea mea se-ntinde, Nici cu ochii, nici cu mintea nu încerc a o cuprinde; Și-n ist haos fără margini, fără de-nceput și rost Mi-ai dat tu, ființă dragă, sufletului adăpost. Și de-aceea, mult iubite, când la tine mă gândesc, Ca și lumii, eu iubirii, margini nu pot să-i găsesc.

ADEVĂRATUL ARTIST - de Ezra Pound

Ezra  Pound 1885 - 1972

Pe lângă Ezra Pound poetul, spiritul catalizator al curentului poetic numit IMAGISM (potrivit căruia, imaginea concret-vizuală și concisă devine moment de iluminare, precizia exprimării, ritmurile și tematica nouă eliminând emoțiile viscerale precum și elementul discursiv sau logico-narativ; influență din poezia clasică chineză și japoneză) există și criticul literar Ezra Pound.

Pentru a-i înțelege poeziile este necesară o apropiere de eseurile sale literare - și viceversa -  deoarece poezia și critica sa formează un tot inseparabil.

Eseurile literare pound-iene au fost și sunt încă apreciate pentru covârșitoarea influență pe care au exercitat-o asupra formării climatului literar al secolului XX,  trăgându-și seva din nevoile timpului.

Ezra Pound poate fi considerat un arbitru al gustului literar al secolului XX, un adevărat dascăl pentru oamenii scrisului. Sfătuindu-i pe scriitori cum să scrie bine, cum să-și ia menirea în serios, iar pe de altă parte punând la stâlpul infamiei academismul osificat și mentalitățile înguste, incapabile să înțeleagă sau să sprijine adevărata artă, Ezra Pound a dorit (pe lângă desăvârșirea propriei sale opere) să se știe înconjurat de personalități literare și artistice la fel de puternice, de inteligente, la fel de libere și creatoare de artă adevărată.

CULEGERI  MAI  IMPORTANTE  DE  ESEURI:

ABC of Reading (ABC-ul Lecturii)

Literary Essays (Eseuri Literare)

Instigations (Instigații)

Polite Essays (Eseuri Politicoase)

Pound - Joyce: Letters and Essays (Pound - Joyce : Scrisori și Eseuri)

...Artele ne dau o bună parte din cunoștințele trainice și referitoare la natura  umană și sufletul omenesc, la omul ca ființă gânditoare și sensibilă. Ele încep acolo unde  se oprește știința medicinii sau mai degrabă se suprapun cu aceasta, limitele dintre  cele două arte intersectându-se.

Medicina ne învață că omului îi priește igiena regulată, aerul și soarele. De la carte învățăm că omul e capricios și că nu există doi oameni la fel, căci oamenii se deosebesc unul de altul precum frunzele copacilor; e  greșit să crezi că se aseamănă cu nasturii cusuți la mașină.

Tot de la arte aflăm și în ce privințe omul se aseamănă sau se deosebește de diverse alte animale, unii oameni fiind adesea mai degrabă înrudiți cu anumite specii de animale decât cu  alți homo sapiens. Aflăm că nu toți oamenii au aceleași dorințe și ar fi, prin urmare, nedrept să le dăm tuturor, și cu tot dinadinsul, doi acri de pământ și o vacă.

...Precum pot exista nedreptăți datorită refuzului de a lua în considerare faptul că valabilitatea unei legi sociale diferă în funcție de condițiile sociale, tot așa pot exista nedreptăți și prin refuzul de a lua în considerare elementele incontestabile ale compoziției maselor sau ale  indivizilor asupra cărora se aplică.

Dacă toți oamenii și-ar dori mai presus de orice să posede doi acri de pămînt și o vacă, atunci fără îndoială că statul ideal ar fi acela care ar da fiecăruia doi acri de pământ și o vacă.

Iar dacă vreo altă știință, cu excepția artelor, ar fi mai în măsură să determine ceea ce individul NU își dorește în realitate, atunci acea știință ar fi cea mai folositoare pentru furnizarea informațiilor etice.

...Aceasta ne apropie de imoralitatea artei de proastă calitate. Arta inferioară este o artă inexactă, o artă care înregistrează fals realitatea. Dacă un om de știință falsifică o situație dată (în mod deliberat sau din neglijență), îl considerăm fie criminal sau incompetent, după enormitatea delictului său, în funcție de care va fi pedepsit sau disprețuit.

Dacă falsifică situațiile unei maternități pentru a-și menține poziția și a atrage foloase sau pentru a fi promovat de municipalitate, e posibil să nu fie prins. Dacă însă refuză să facă astfel de falsificări, poate pierde niște recompense materiale; și în ambele cazur, atât josnicia, cât și curajul respectivului pot rămâne necunoscute și neobservate, cu excepția câtorva persoane...

Dacă un artist prezintă fals natura umană, propriul său caracter, esența idealului său de perfecțiune, credința sa în Dumnezeu (dacă Dumnezeu există), în forța vitală, în esența binelui și a răului (dacă există bine și rău), ardoarea cu care crede sau nu crede în acestea, intensitatea suferinței sau a fericirii sale; dacă un artist își falsifică darea de seamă despre aceste probleme sau despre oricare altele pentru a se conforma gustului vremii sau a vreunui suveran, conveniențelor unui cod etic preconceput, atunci acel artist minte. Dacă minte intenționat, din neglijență, din comoditate, din lașitate sau din orice alt motiv, el totuși minte și merită să fie pedepsit sau disprețuit , în funcție de gravitatea delictului său. Vina sa este de aceeași natură cu a mediului, iar în funcție de poziția sa și de felul minciunii sale, este răspunzător de asupririle viitoare și de prefigurarea unor imagini greșite despre viață - chiar dacă minciunile sale sunt cunoscute doar de câteva persoane, iar adevărurile sale, de alte câteva; chiar dacă poate trece neobservat pentru unii și fără să fie elogiat de ceilalți; chiar dacă poate fi pedepsit doar în ceea ce privește delictul său și numai prin disprețul celor care știu de acestea...Poate că este vorba mai mult de grosolănie decât de o crimă. În orice caz, nimic nu poate fi mai degradant pentru un om decât să știe că e un laș, mai ales când are convingerea că și alții - chiar dacă un singur om - știu acest lucru.

Putem face o distincție netă între medici. Sunt unii care fac tot posibilul pentru a salva oamenii, dar cu toate acestea, uneori nu găsesc soluții potrivite pentru pacienții lor, care însă nu pot fi ajutați nici de alții. Există deci o diferență între eșecul unui astfel de medic și actul aceluia care, necunoscând boala pacientului, dar având totuși posibilitatea de a apela la medici mai pricepuți, își neagă în mod deliberat ignoranța de care este conștient, refuzând să se consulte cu alți colegi și încercând să împiedice pacientul de a ajunge pe mâini mai bune (sau chiar chinuindu-l în mod intenționat pentru niște avantaje personale).

Nu e nevoie de cărți pentru cunoașterea acestei probleme etice legate de medici. Nu e însă ușor să-l convingi pe un profan că arta proastă este „imorală” și că arta bună, oricât de „imorală” ar fi, e totuși cinstită, pur și simplu pentru că arta bună nu poate fi „imorală”, prin artă bună înțelegând arta care spune adevărul și care este cât se poate de precisă. Chiar și când reprezinți ceva vag, poți fi foarte exact. Pe de altă parte, poți fi un mare mincinos dacă doar pretinzi că ai conturat axact acel ceva vag.(Dacă acest lucru este greu de înțeles referitor la poezie, gândiți-vă la pictură).

Amintiți-vă de spusele mele referitoare la faptul că artele depun mărturie și definesc natura umană. Gândiți-vă în acest sens la  Victoria din Samothrace și la Taj-ul din Agra. Sculptorul și proiectantul s-ar putea să fi semănat cu o maimuță, respectiv cu două maimuțe. S-ar fi putut să semene cu alți oameni - maimuță sau oameni - mistreți. Dar „Victoria” și „Taj-ul” ne dovedesc că aveau în ei ceva care îi deosebea de esența maimuțelor sau a mistreților. Astfel că omenirea este o specie de animale caracterizată printr-o mare diversitate, care poate naște dorința creării unui „Taj” sau a unei  „Victorii”; mai mult, capabilă să le realizeze în piatră. Știm din alte mărturii artistice și din propria experiență că dorința este adesea mai mare decât posibilitățile noastre de prezentare; pentru a trage de aici concluzia că și alți membri ai speciei noastre ar fi putut avea dorința de a realiza un „Taj” sau o „Victorie”. Putem chiar presupune că unii ar fi dorit să creeze lucruri și mai frumoase, cu toate că puținidintre noi sunt capabili să plăsmuiască imagini mentale concrete despre lucruri - în cazul nostru, mai frumoase decât respectiva statuie sau clădire. E atât de dificil, încât nimeni n-a fost în stare să refacă acel cap ce lipsește „Victoriei din Samothrace”...

După cum în medicină există arta diagnozei și cea a vindecării, tot așa în artele frumoase, în poezie și literatură, există arta diagnozei și a vindecării. Prima se numește cultul urâtului, cea de a doua, cultul frumosului.

Cultul frumosului este igiena, soarele, marea și ploaia, scăldatul în lac. Cultul urâtului, Villon, Baudelaire, Corbiere, Bearseley este diagnoză. Flaubert e diagnoză. Satira, dacă ar fi să ne lăsăm copleșiți de această metaforă, e o intervenție chirurgicală, introducere de tije și amputație.

Frumosul în artă ne amintește de lucrurile ce într-adevăr merită osteneala în viață. Nu mă refer la falsul artistic, ci la adevărata frumusețe, nu la a teoretiza și a face pe sentimentalul, nu la a spune oamenilor că frumosul este un lucru bun și respectabil. Mă refer la frumosul propriu zis. Nu e nevoie de comentarii prea multedespre vântul de aprilie; simți doar cum atingerea lui te însuflețește. La fel te însuflețește și un gând sprinten din Platon sau o linie armonioasă la o statuie.

Chiar și această referire la lucrurile sfinte ne reamintește că există totuși ceva ce merită osteneală în viață. Satira, pe de altă parte, ne reamintește că unele lucruri nu o merită, făcându-ne săne gândim la timpul pe care l-am pierdut cu ele. Cultul frumosului și cel al urâtului nu sunt însă în opoziție.

II

Spuneam că artele ne dau cele mai bune informații întru determinarea ființei omenești. Și cum atitudinea noastră față de om trebuie să fie generată de cunoștințele sau de concepțiile noastre despre ceea ce este omul, artele vin să ne furnizeze aceste informații etice.

Aceste informații sunt sănătoase, în timp ce informațiile psihologilor, care generalizează totul, sau ale sociologilor sunt nesănătoase, pentru că artistul serios procedează științific, în vreme ce teoreticianul lucrează empiric, după uzanțele medievale. Așa de pildă, un biolog își va nota un număr considerabil de observații înainte de a trage o concluzie; notații de genul:„peste 100 de culturi din secrețiile tubului respirator dela 500 de pacienți, 30 de surori și vizitatori”. Rezultatele fiecărei observații trebuie să fie precise, nici o observație singulară să nu fie considerată ca determinând o lege generală, chiar dacă, după experiment, anumite observații pot fi considerate tipice sau normale. Artistul serios procedează științific, în sensul că prezintă imaginea dorinței, a urii și a indiferenței sale cât se poate de exact. Cu cât înregistrarea sa e mai precisă, cu atât mai durabilă și invulnerbilă va fi opera sa de artă.

Teoreticienii în general și mulți sexologi englezi în special sunt un bun exemplu în acest sens. Teoreticienii procedează în permanență așa, de pildă în propriile cazuri, limitele și înclinațiile lor ar fi cazul tipic sau chiar universal. Îi îndeamnă întruna pe alții să se comporte după cum ei ar vrea să se comporte. În ce privește arta, aceasta n-a cerut niciodată nimănui să facă ceva anume, să gândească sau să fie ceva anume. Ea există precum copacii, pe care poți să-i admiri, în a căror umbră poți sta, din care poți culege banane, tăia lemne de foc sau face orice altceva poftești.

E o prostie dacă încerci să te apropii de un gen de artă care nu-ți place. E o prostie să-i citești pe clasici pentru că asta ți se spune să faci și nu pentru că îți plac. La fel, o prostie e și să năzuiești că ai gust dacă nu-l ai de la natură. Dacă există vreun loc anume unde e penibil să te prefaci, atunci acel loc este în fața unei opere de artă. De asemenea, tot o greșeală e să nu-ți deschizi mintea, să nu fi dornic să savurezi ceva ce ai putea savura, dacă ai ști doar cum s-o faci. Dar nu intră în atribuțiile artistului să te îndrume cum să înveți acest lucru sau să-și apere propriile opere de artă, și nici să te oblige să-i citești cărțile. Artistul care vrea cu orice chip să fie admirat este tocmai din acest motiv mai puțin artist.

Dorința de a te afla pe scenă și de a fi aplaudat n-are nimic comun cu arta serioasă. Artistului serios s-ar putea să-i placă să se afle pe scenă, căci se poate ca, în afara artei sale, să fie chiar și un mare imbecil, dar cele două lucruri nu au nici o legătură, cel puțin ele nusunt concentrice. O mulțime de oameni care nici măcar nu au pretenția de a fi artiști pot vea și ei această dorință de a-i lăsa cu gura căscată pe cei care au mai puțină minte decât ei.

Artistul serios este de obicei la fel de departe de aegrum vulgus ca și adevăratul om de știință. Nimeni n-a auzit matematicienii abstracți care au prelucrat determinanții de care s-a folosit Marconi în calculele sale pentru telegraful fără fir. Căci publicul, atât de drag inimii jurnaliștilor, se arată mult mai interesat de acționarii companiei Marconi.

Bunurile permanente, bunurile dăruite întregii omeniri sunt tocmai aceste nformații ale adevăratului om de știință sau ale adevăratului artist; cele ale omului de știință privitoare la numerele abstracte, energia moleculară, compoziția materiei etc.; iar cele ale artistului, referitoare la natura omului și a indivizilor luați în parte...

Traducerea eseului de Ileana Dumitriu Șora

Ezra Pound

DUȘMANCELE de George Coșbuc

DUȘMANCELE de  George Coșbuc Las ochii, mamă, las să plângă ! Tu-n leagăn tot cu mâna stângă Mi-ai dat să sug de-aceea sânt    Nătângă ! Dar n-am pus doară jurământ, Să merg neplânsă în mormânt ! Nu plâng că mi-e de Leana teamă; De ciudă plâng eu numai, mamă. Cuvintele ei nu le ieu    În samă, Dar mi-e rușine și mi-e greu, Că scoală satu-n capul meu. Ea duce sfat din casă-n casă Că n-am broboade de mătasă, N-am șorț cu flori și dacă n-am    Ce-i pasă ? N-am mers să-i cer, aveam-n-aveam; Și n-o să-mi meargă neam de neam. Stă-n drum de vorbă cu vecine Și bate-n pumni: Să mor îmi vine, Auzi tu ! Să se prindă ea    Cu mine ! Știi, ieri, la moară, ce spunea ? Că-s proastă foc și gură rea ! Și-auzi! îi umblă-n cap, tu, soră, S-ajungă ea Lucsandrei noră! O, meargă-i numele ! N-o vezi    La horă ? Ce șorț ! Nu-ți vine nici să crezi; Fă cruce, fa, să nu-l visezi. Nu l-aș purta nici de poruncă ! Ce poartă ea, alt om aruncă. C-un rând de haine-o văd mergând    La muncă, La joc și hori același rând, Îl poartă-ntruna, și de când ! Lucsandra-i doară preuteasă, Ea-și cată noră mai aleasă, S-o ducă-n bunuri și-n duium    Acasă. Ea n-a ajuns, oricum și cum, Să-și strângă nora de pe drum. Să-și ieie noră pe-o satană ? Că e săracă și golană; De ce nu vine ca să-i dau    Pomană ? Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au ! Auzi tu, mamă, câte-mi spune ? Și-aleargă-n sat să mai adune Și câte porecliri pe-ascuns    Îmi pune. De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La câte legi am fi ajuns ! Ea-mi sare-n drum, că doară-doară M-apuc să-i spui o vorbă-n poară; Și dacă tac, îi vin călduri    Să moară. Să vezi tu, mamă,-njurături ! Că ea cu mă-sa-s zece guri. Cu gura, mă-sa bate-o gloată, Și-i de otravă Leana toată Mi-ar pune capul sub picior,    Să poată. Dar lor pe plac eu n-am să mor, Că n-am ajuns la mila lor. De foame nu dau popii ortul ! Eu iarna singură-mi țes tortul Și umblu și eu cum socot    Că-i portul. De n-am mătăsuri, am ce pot, Nici bun prea-prea, nici rău de tot. Mă prind cu ea ? Cel sfânt s-o bată ! Dar cum mă prind ? Ea e bogată, Ce haine mi-am făcut ca ea    Vrodată ? La joc mă poți oricând vedea Cu fetele de sama mea! Ori am vorbit cu dânsa glume ? O fac de râs și-i scot eu nume ? Ori ies, gătită-n ciuda ei,    În lume ? Îi știu eu focul ochii mei ! Lisandru e, că alta ce-i ? Dar ce? Îl țiu legat de mine ? Îl trag de mânecă ? Ba bine ! El vine-așa, de dragul lui,    Când vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui, De stă prea mult, eu cum să-i spui ? Sunt eu la urmă vinovată, Că Leana umblă ca turbată Să-l vadă-n casa lor intrând    O dată ? Și dacă lui nu-i dă prin gând, Ea blastemă de nu-și dă rând ! Dar poate da ea bobi cu sâta ! O fierbe ciuda pe urâta, Că-s mai frumoasă decât ea,    Și-atâta ! Să aibă Leana-n frunte stea, Nu-i partea ei ce-i partea mea. Că boii-s buni, bine-i bogată; Dar dacă pui flăcăi odată S-aleagă dânșii cum socot    O fată: Bogata-și pupă boii-n bot, Îmbătrânind cu boi cu tot !

DIN POEZIA CHINEI în tălmăcirea lui DINU DAMIAN

LI-TAI-PE  (701 - 762)

PE LACUL TONG

Reci, razele-aurorei de toamnă-abia ating
Oglinda străveche a lacului Tong-Ting,
Unde-și contemplă luna obrazul diafan...
Un șarpe de mătase-i în zare râul Sian.
Deasupr berze albe și negre trec în zbor,
Pe când în luntre niscai cheflii și visători
Slăvesc frumoșii nuferi, de-un alb imaculat,
Și nu văd că de brumă li-i straiul argintat...










ANONIM - SEC. IX - XIII

AMURG

Un șoim se rotește în cercuri
Peste lacul pustiu,
Frunză târzie șovăind să cadă
În cerul din apă.
Nici o șoaptă prin lungile trestii,
Nici o luntre pe lacul
Sclipind încremenit în amurg,
Singur - ca pasărea.


SCÂNTEI


În adâncul pădurii un foc
Sângerând prin hățișuri...
Noaptea, în larg, fanarul unei bărci,
Firavă rază fugară...
Mierla cu plisc de naramză,
Fulger mărunt în fereastră...
În pragul beznei fără hotar
Gândul la tine







WU-TI   140 - 88 î.Hr.




BAZINUL  DE  ALABASTRU



În străveziul crug de alabastru
Un pește galben și un pește roșu
Plutesc ca două flori însuflețite
Mișcate-ncet de-a vântului suflare -


O creangă de cireș se-nclină când
Și când, peste bazinul de-alabastru...
Trandafirii petale plouă lin
Pe-oglinda-n care tot se duc și vin
Un pește galben și un pește roșu.





REVERIE

O boltă răcoroasă-ntinde - asupră-mi
Frunzarul cel verde.
Zi de zi tot mai viu
Sclipește mușchiul fraged sub umbrare.
Culcat pe spate stau sub pinii falnici
Și-n ochii mei
Privind spre nicăieri
Trec filozofi și prinți din vremi apuse.







WANG-WEI  669 - 759

LÂNGĂ  IZVOR


Printre stânci poposind visător,
Lângă unda izvorului,
Întorc plecăciunile plopilor
Și-mi sorb cupa de vin.
Zefirul alungă petalele
De flori în văzduhul senin...
De ce oare nu ia cu el
Și tristele gânduri ?








WEN-TING-IUN  818-872


ZORI  DE  TOAMNĂ  ÎN  MUNȚI


Mai dorm în ceața dimineții munții
Învecinați. Sclipește palid iarba
Sub soarele crescând prin ramuri goale.
Deplin domnește liniștea pe iaz.
Departe în păduri auzi cum cade
Rodul copacilor prin care zburdă
Maimuțele. Foșnește frunza moartă
Sub pasul căprioarei sperioase.
Pe strune joacă degetele mele
Istorisind în cântec despărțirea
Dintre izvorul clar și bezna nopții