RÂNDURI PENTRU BRIGITTA - de Ion Minulescu

RÂNDURI  PENTRU  BRIGITTA de Ion Minulescu De ziua ta, Deși nu te-am uitat, Nu ți-am urat nimic din ce-ți uram În cei trei ani de facultate, Când ne iubeam Cu-adevărat... Nici „La mulți ani cu sănătate”... Nici doctoratul în filosofie ― Un fel de loz câștigător la loterie... Nici limpezimea minții lui Socrate  Bătrânul filosof, privit numai din spate... Și nici măcar un nou amant, Căci bietul Emmanuel Kant, De când cu tine-și încurcase „Imperativul categoric”, Sărmanul om de geniu, se desfilosofase, De gradul unui sentiment pur anatomic!... Nu ți-am urat, după cum vezi, Nimic din ce-ai putut să crezi Că-ți va ura De ziua ta Un fost coleg de bancă, pe care l-ai iubit Atât cât ține flacăra unui chibrit... În schimb, În lipsă de-altceva, De ziua ta, Îți fac cadou inima mea  Un lacăt vechi, stricat și fără cheie Cu care, însă, tu  Cea mai sintetică femeie  Te vei putea-ncuia, chiar fără voie, Într-un poem postum de Edgar Poe  Al cărui nume-adevărat e „Edgar Po” Ca și cum l-ai citi, numai până la... „o”!... Și tot așa, An după an, Vom fi la fel... Până când, într-o bună zi, De ziua ta, Nu vom mai fi Decât un simplu titlu de roman... Eu voi fi poate-același cuc Din bătrânescul ceas de nuc, Ce-ți va cânta: „Brigitta mea, Azi, 8 octombrie,-i ziua ta!”... Iar tu , Tu, care-ai fost cândva Brigitta mea , Ca un portret de Don Francisco de Goya, Vei sta-n perete... nemișcată, Surâzătoare, Mută Și fardată... Și-n ziua aceea, Ziua ta, Va fi, vai !... ziua altora !...

BLUES FUNERAR - de Wystan Hugh Auden

BLUES  FUNERAR de  Wystan Hugh Auden  Aruncaţi telefonul şi opriţi ceasornicele, iute, Daţi câinelui un os baban să nu mai latre-n curte, Trageţi capacul la pian şi-n surdina marşului funebru Chemaţi bocitoarele, şi scoateţi afară sicriul negru. Aeroplanele să-înşire din cercuri largi de fum Litere pe cer, scriind mesajul: El este Mort de-acum. Puneţi mătasea doliului la gât alb de porumbei, Iar poliţiştii să poarte mănuşi negre-n trafic şi pe-alei. A fost Nordul şi Sudul meu, a fost Estul şi Vestul , Zilele de lucru, duminicile – şi tot restul, Amiaza, noaptea, poezia mea ştiută pe de rost, Credeam că dragostea-i eternă. Am fost prost. Să n-aud de stele, suflaţi în lampa lor pentru vecie, Demontaţi soarele şi băgaţi luna la cutie, Goliţi oceanele, strângeţi pădurea – ‘geaba se dă brează – Pentru că din clipa asta nimic nu mai contează. trad Petru Dimofte

CAPITALA - de Wystan Hugh Auden

CAPITALA de  Wystan Hugh Auden Cartier al plăcerilor unde cei avuţi aşteaptă mereu cu cheltuiala mare aşteptând să se întâmple minuni, restaurantele slab luminate unde amanţii se duşmănesc între ei, cafenele unde exilaţii şi-au stabilit un cartier maliţios; Cu farmecele şi instrumentarul tău suprimaseşi stricteţea iernii şi constrângerea primăverii; departe de luminile tale părintele jignit şi pus pe răzbunare, aici se iveşte limpede prostia de-a fi cuminte. Astfel, cu orchestre şi priviri, ne faci  să credem în nemărginitele noastre puteri; şi inocentul nebăgând în seamă cade la un moment dat victimă nevăzutelor furii ale inimii sale. Departe, în străzi neluminate tăinuieşti tot ce-nspăimântă; fabrici în care vieţile sunt făcute pentru uz temporar asemenea scaunelor sau gulerelor, odăi în care singuraticii sunt ciopliţi migălos, ca pietrele de rău în forme-ntâmplătoare. Dar tu luminezi cerul - strălucirea ţi se vede departe pe ogoarele întunecate, necuprinse, îngheţate unde făcând aluzii la ceea ce-i interzis, asemenea unui unchi răutăcios noapte de noapte cu degetul chemi copiii fermierului. Traducere Petre Stoica -------------------------------- Wystan Hugh Auden - 1907 - 1973 a fost un poet englez-american. Poezia lui Auden s-a remarcat pentru realizările sale stilistice și tehnice, implicarea sa cu politica, morala, dragostea și religia și varietatea sa prin ton, formă și conținut. Este cunoscut mai ales pentru poezii de dragoste precum „Funeral Blues”; poezii pe teme politice și sociale, cum ar fi „1 septembrie 1939” și „Scutul lui Achile”; poezii pe teme culturale și psihologice, cum ar fi Epoca anxietății; și poezii pe teme religioase, cum ar fi „Pentru timp” și „Horae Canonicae”

FOARTE MULT, EU TE POT AȘTEPTA .... - de Eduard Asadov

FOARTE  MULT,  EU TE  POT AȘTEPTA .... de  Eduard Asadov Foarte mult, eu te pot aștepta, Lung-îndelung și cu adevărat, Și aș putea să nu dorm nici o noapte, Un an, sau doi, sau cât a trăi mi-e dat ! Fie , ca filele din calendar, Să cadă, precum frunzele-n strat, Să știu doar, că nu e totul în zadar, Că ai nevoie, de asta, cu adevarat ! Pentru tine, să merg, aș putea, Prin mărăcini și prin desișuri, Pe aproape lipsite de cărări nisipuri, Prin munți pe orice fel de drumuri, Unde, necuratul, însăși, vreodată, n-a călcat. Fără să mă plâng, le-aș trece pe toate, De tremurul iubirii mânat, Doar de aș ști, că nu e totul în zadar, Ca apoi , pe drum, să nu mă lași, dintr-o dată. Să dau, pentru tine aș putea, Tot ce am , și voi avea vreodată, Și aș putea primi de la soartă, Pentru tine, orice amărăciune mi-e dată Aș fi fericit să-ți pot oferi în dar, Lumea întreagă, clipă de clipă, De aș ști doar, că nu e totul în zadar, Că nu ești fără speranță de mine, iubită... trad.Catalin Carceanu --------------------------------------- Eduard Arkadyevich Asadov - 1923 - 2004  a fost un poet și scriitor rus de origine armenească.

ILIE DURAC - de Ioan Slavici

- Bagă de seamă, să nu te încurci, nene Ilie, că are un copil de dat la doică, îi șopti una dintre vecine la ureche.

- Ei și ?! răspunse Durac uitându-i-se râzând în față. Parcă eu sunt băiat nevinovat ?! N-o mai fi având nici ea mult până la treizeci de ani, și i-ar ședea rău s-o-nceapă abia de aci înainte.

- Bagă de seamă, că e ofticoasă, îi șoptea alta la cealaltă ureche. N-o vezi că e șubredă, încât abia-și mai ține răsuflarea ?

- Ei și ?! îi răspunse și ei. Nu cumva o să mă molipsesc și eu ?!

Om chiabur, voinic, bine hrănit și voios, Ilie Durac nu se temea de nimeni și de nimic și ținea să și le facă toate pe plac.

Îi mergea de minune magazia de lemne, pe care o avea în gura Oborului, căci știa să caute și să aleagă lemnul pentru construcțiuni, și pentru tâmplărie, și pentru rotari, și-i bătea pe alții și la calitate, și la prețuri.

Adunase dar bani frumoși și-și ridicase casă mare, vopsită și pe dinafară, cu geamlâcuri în fel de fel de fețe, iar pe dinlăuntru plină de oglinzi mari.

Cea mai mare dintre slăbiciunile lui era să aibă cal mare și frumos, unul singur, dar iute, ca să-i ducă-n goană mare cabrioleta ușoară, încât trecătorii să se oprească și să se uite după el.

Îl și avea calul și-l schimba des, ca toți oamenii cărora le place să gonească.

Mai ținea să aibă pușcă bună și ușoară, și frumoasă, și bine potrivită, ca să-și facă cheful când ieșea pe la păduri, ca să-și caute și să-și aleagă lemnul după plac.

Pușca fără de câni nu se poate. Avea dar Ilie Durac și câni, cel puțin câte patru, toți de vânătoare și nu de același fel.

Mai avea Ilie Durac slăbiciunea să mănânce bine, mai ales fleică și caracudă friptă la grătar, și să bea vin, nu mult, dar bun.

Câteodată, când era-n voia lui cea bună, chefuia, nu însă cu prieteni, ci cu golani. Atunci punea și lăutari, și vinul curgea, iară el stetea la o parte, gusta nițel câte nițel din pahar și striga din când în când: „Beți, băieți !! Unul e Ilie Durac ! ”

Pentru femei n-a avut Ilie Durac slăbiciune. Nu doară c-ar fi fugit de ele: nu ! se oprea-n loc când le vedea alergând după dânsul. Le cam schimba însă cum își schimba și calul și nu înțelegea cum poate să fie cineva atât de prost ca să i se dea rob legat uneia singure.

Acum deodată, om trecut de patruzeci și șase de ani, și-a pus mintea cu Firica, pe care o știa cel puțin de zece ani.

Nu doară că ar fi avut vreo mare slăbiciune pentru ea ori c-ar fi simțit că are ea slăbiciune pentru dânsul. I-a plăcut totdeauna pentru că era subțirică și avea ceva ager și-n ochi, și-n zâmbet, și-n mișcările ei, dar ea n-a alergat niciodată după el, iară el avea obiceiul de a nu alerga după femei, și astfel treceau unul pe lângă altul fără ca să se împedece ea de el ori el de ea.

În timpul din urmă au mai venit însă și altele.

Gonind mereu cu cabrioleta și umblând prin păduri, mâncând bine și bând vinuri bune, el a-nceput să facă burtă. I s-au rotunjit obrajii, i s-au lăsat bărbiile, i s-a-ngroșat ceafa, a-nceput să cam gâfaie când cobora din cabrioletă, și 1-a cuprins durerosul simțământ că nu mai aleargă femeile după el, ci parcă se feresc din calea lui.

Înțelegea acum că tot nu sunt atât de proști cum i se păreau lui cei ce se leagă ca să se lege, și nu mai cerceta dacă are ori nu Firica copil la doică și dacă e ori nu ofticoasă. 

Era păcat de casa lui cea frumoasă ca numai el singur să se vadă din când în când în multele ei oglinzi.

Și-a luat dar și soacra la dânsul, ca să fie casa mai plină, iar după vreun an și jumătate, părându-i-se și așa goală, și-a luat inima-n dinți și-a întrebat-o pe Firica dacă e ori nu adevărat că ea are copil la doică.

- Păcat ar fi - adăugă - să-l mai ții la ea când e atâta lărgime și atâta belșug în casa noastră.

Firica se uită înduioșată la el.

- Și tu crezi c-aș fi așteptat să mă întrebi tu pentru ca să-ți spun dacă l-aș avea ! ?

- Care va să zică tot minciună e și asta ?! grăi dânsul îndurerat. Nu-i, nu-i nici atât !

Ce mai putea să-și facă dacă s-a deșteptat prea târziu! 

VÂND ANOTIMP !!! - de Flavius Iulian

VÂND  ANOTIMP !!! Flavius Iulian N-am vrut soare ci doar raze  Să îmi pot păstra speranţa,  I-ai scos sufletului fraze,  Simţului i-ai dat romanţa.  Am cerut adieri calde,  I-arunci gândului furtună, Vremea asta-n piept mă arde,  Te las timpului arvună! Ne îngenunchezi natura,  Ochii îi minţi cu trei flori,  Vrei doar să ne astupi ura  Dar ascunzi culori şi sori!  Ne trimiţi la masa unde Ştii că-ţi închinăm poeme,  Mi-au fugit trăiri profunde,  Sunt imun la crizanteme!  Te vând azi la colţ de stradă Fără pic de şovăire, Ţi-am fost zile-n şir doar pradă Când doream doar fericire!  Te dau trei la preţ de una,  Ne-ai predat melancoliei,  Îţi păstrez numai cununa  Că eşti muză-a poeziei! Şi-o voi aşeza cu cinste  Lângă celelalte nouă, Obosit, sătul de vise  Stau la geam când...iarăşi   plouă!!!

COLECȚIONEZ FRUNZE CĂZĂTOARE - de Flavius Iulian

COLECȚIONEZ  FRUNZE  CĂZĂTOARE de  Flavius Iulian Să îmi măsor tristeţea cu timpul chiar voiam Şi-am deschis larg fereastra  la mine în odaie,  Mă-ntreb ce are toamna aceasta iar eu n-am!?  Afară de visări,   de lacrimi şi de ploaie!  Ochii încremenesc privind o epopee,  Prin aer plutesc frunze  strângându-şi din decor  Poveşti nemuritoare, şoptite pe alee,  Dansează elegante când se aştern pe sol.  Chiar dacă sunt sărmanele   de soartă condamnate  Căci plimbă-adânc în suflet   doar of de trecător,  Zâmbesc sub greutatea trăirilor purtate,  De milă nu îşi plâng,   se ofilesc şi mor! Şi fiecare-adună poveşti dar nerostite,  Născute-n ceas de seară,  udate-n stropi de rouă, Pe-aleile din parcuri   cu vise împletite  Trec colecţionar   când peste toamnă plouă!