miercuri, 17 octombrie 2012

ALEXANDRE DUMAS - tatăl - AMINTIRILE MELE




  1802 - 1870





Alexandre Dumas - tatăl și-a scris memoriile la cincizeci de ani, într-o perioadă când, pentru a protesta, ca și amicul său Hugo, împotriva loviturii de stat dată de Louis Bonaparte, se exilase pentru câțiva ani în Belgia (primele volume din Amintirile mele au apărut în 1852 la Bruxelles).

Tenica rămâne aceea a unui autor de romane - foileton și confesiunile lui Dumas sunt făcute în gura mare. Tehnica foiletonistă se simte și în prolixitatea uneori excesivă a celor zece volume, în asociațiile și parantezele adesea forțate, în anecdotele lungite. Dar povestitorul știe să-și însuflețească propria biografie, așa cum a știut să însuflețească pretextele istorice. Căci biografia acestui scutier al romantismului oferea material foarte pestriț.

Alexandre Dumas, descendentul marchizului Davy de la Pailleterie și al unei negrese, fiul unui general al lui Napoleon căzut în dizgrație, a cunoscut în copilărie o existență mediocră, aproape mizeră. A cucerit scena și foiletoanele gazetelor dovedind o uimitoare putere de  muncă, expresia unei vitalități debordante care s-a cheltuit în cele mai diverse moduri. Convingerile lui politice nu prea clare au mers spre forțele democratice, l-au mânat în 1830 pe baricadele Parisului și l-au transformat în organizator al revoluției în provincie, iar spre apusul vieții l-au făcut să organizeze o expediție de sprijinire a lui Garibaldi.

Dumas a câștigat milioane cu romanele și piesele lui și le-a cheltuit cu aceeași rapiditate. A fondat teatre și gazete, a avut până la sfârșitul vieții nenumărate aventuri amoroase. A scris câteva sute de volume, folosind, ce-i drept, numeroși colaboratori anonimi - ceea ce a stârnit procese și campanii de presă - dar imprimând zecilor de mii de pagini o pecete stilistică incontestabilă.

Și viața și opera lui Dumas aparțin laturii spectaculoase a romantismului. E o latură care a avut o importanță de netăgăduit, chiar dacă ponderea ei artistică e mai scăzută.

Amintirile narează primele patru decenii din această existență colorată și zgomotoasă. Verva le face tot timpul amuzante și creează numeroase pasaje savuroase: sosirea  la Paris, debuturile în teatru, holera pe care Dumas o tratează bând din greșeală eter, premiera dramei Antony , etc.

Cei care vor lectura Memoriile lui Dumas vor avea de-a face cu o lectură agreabilă, deconectantă, la sfârșitul căreia vi se va înfățișa mai limpede figura vie, jovială și simpatică a unuia dintre scriitorii cei mai citiți din lumea întreagă. Fidelii lui D'Artagnan, Aramis sau Monte-Cristo vor recunoaște neîndoielnic în eroii lor preferați multe din trăsăturile nemuritorului lor părinte.


http://s019.radikal.ru/i612/1203/1a/6e356d222026.gif



AMINTIRILE MELE

(Mes Memoires)

CAPITOLUL XXXIV


Timpul era rău ales pentru literatură; toate spiritele se îndreptau spre politică, și puteai simți răscoale plutind prin aer, tot așa cum în nopțile calde de vară lăstunii zburau țipând ascuțit și liliecii cu aripi de zăbranic de doliu.


Piesa mea era atât de bine regizată pe cât se putea; dar în afara talentului pe care aveau să-l cheltuiască actorii, domnul Crosnier nu cheltuise nimic; nici un covor nou, nici decor nou, nici măcar un salon modificat. Piesa putea să cadă fără  remușcări; pe director îl costase numai timpul pierdut cu repetițiile.


Cortina se ridică.


Doamna Dorval, într-o rochie vaporoasă, în  ținută de stradă, ca femeie de lume, în sfârșit, era o noutate în teatru, unde fusese văzută în 
Doi ocnași sau în Jucătorul: așa că primele scene au avut un succes mediocru; vocea ei răgușită, umerii lați, gestul ei, atât de familiar, cât de vulgar era în scenele lipsite de pasiune, toate acestea nu te dispuneau nici în favoarea piesei, nici în favoarea actriței. Două sau trei replici admirabil potrivite găsiră, totuși, înțelegere la public, dar  nu l-au emoționat într-atât încât să-i smulgă măcar un singur bravo.

În ce-l privește pe Boccage, el are prea puțin în primul act: e adus leșinat, și singurul lui efect e acea frază pe care o pronunță, după ce-și smulsese bandajul de pe rană, leșinând pentru a doua  oară: ”Și acum voi rămâne, nu-i așa ?”


Numai cu această frază a început să fie  înțeleasă piesa și să se simtă ce dramă intimă putea cuprinde o lucrare al cărui prim act se sfârșea în acest fel.


În mijlocul aplauzelor cade cortina.

Făcusem recomandarea ca pauzele să fie scurte. Am trecut pe scenă pentru a-i grăbi eu însumi pe artiști, regizori, mașiniști. Peste cinci minute, mai înainte ca emoția să fi avut timp să se calmeze, cortina s-a ridicat din nou.

Al doilea act îi aparținea pe de-a întregul lui Boccage. El și l-a însușit cu forță, lipsit de  egoism, lăsându-i doamnei Dorval ceea ce îi revenea ei de drept și ridicându-se la o mare înălțime în scena lui de mizantropie amară și de  amenințare amoroasă, scenă care, de altfel - afară de aceea cu copiii găsiți - durează aproape întregul act.

   Repet, Boccage a fost admirabil atunci: inteligență subtilă, noblețe sufletească, expresia figurii, tipul lui Antony, așa cum îl concepusem, era înfățișat publicului.

După terminarea actului, în timp ce publicul aplaudă încă, am urcat ca să-l felicit din tot sufletul.


Era plin de entuziasm și de speranță, iar doamna Dorval îi declara, cu franchețea  geniului ei, ce mulțumită era de el.

Dorval nu se temea de nimic: știa că actele patru și cinci îi aparțineau, și-și aștepta liniștită rândul.
Sala era înfiorată când m-am întors; se simțea acolo acea atmosferă plină de emoțiile premergătoare marilor succese. Începusem să cred că  aveam dreptate în pofida tuturor, chiar și a directorului meu.

Exceptându-l pe Alfred de Vigny, care mi-a  prezis un succes.

Este cunoscut actul al treilea, numai acțiune și acțiune brutală; avea, în ceea ce privește violența, o oarecare asemănare cu actul III din Henric al III-lea, unde ducele de Guise îi strivește mâna soției lui pentru a o sili să fixeze lui Saint-Negrin o întâlnire scrisă chiar de mâna ei.

Din fericire, cel de-al treilea act de mare succes de la Theatre Francais deschidea drumul celui de la Porte Saint-Martin.


Urmărind-o pe Adele, Antony ajunge cel dintâi la un han de la țară, acaparează toți caii de poștă, pentru a o obliga pe Adele să se oprească acolo,  alege din cele două camere ale hanului pe cea care îi convine mai bine, își pregătește o intrare prin balcon în camera Adelei și se retrage la zgomotul trăsurii ei.


Adele intră, se roagă, imploră să i se găsească niște cai: este numai la câteva leghe depărtare de Strassbourg, unde își va întâlni soțul; caii,  îndepărtați de Antony, nu pot fi găsiți; Adele e oblugată să rămână noaptea la han. Își ia toate  precauțiile, precauții pe care, din momentul în care va  fi singură, vor deveni inutile din cauza ușii- ferestre de la balcon, uitată în fricoasa ei investigație.


Doamna Dorval era adorabilă în naivitatea ei feminină și teroarea-i instinctivă. Ea spunea, așa cum nimeni nu spusese și cum nu avea să mai  spună nicicând, aceste două fraze foarte simple: „ Dar ușa asta nu se închide !” și : „Nu s-a  întâmplat niciodată un accident în hanul dumneavoastră, doamnă ?”


Apoi, după ce pleca hangița, se hotăra să intre în cabinetul ei.

Dar abia dispărea, că un ochi de fereastră cădea țăndări și se întindea un braț, se înlătura zăvorul de la fereastră, se deschidea fereastra și Antony și Adele apăreau în același timp, unul pe balconul ferestrei, cealaltă în pragul cabinetului.

Adele, când îl zărește pe Antony, scoate un țipăt. În rest, regia era de o îngrozitoare naivitate. Pentru a împiedica un alt strigăt, Antony astupă gura Adelei cu o batistă, trăgând-o spre cabinet, și, în momentul în care intrau amândoi acolo, cădea cortina.


A fost un moment de liniște în sală. Porcher, omul inteligent prin excelență, omul pe care l-am recomandat unuia din cei trei sau patru pretendenți ai coroanei, ca pe cel mai capabil de a-i aranja o restaurare; Porcher, care era însărcinat cu restaurarea mea, ezită să dea semnalul. Puntea lui Mahomed nu este mai subțire ca firul de care atârna în acest moment Antony între succes și cădere. Succesul birui. Un vuiet imens, urmat de aplauze frenetice, izbucni ca o cascadă. Cinci  minute se aplaudă și se urlă.


Când voi ajunge la căderi, să n-aveți grijă, nu mă voi menaja deloc; dar, până atunci, cer permisiunea de-a spune adevărul.


Acum succesul era al celor doi actori; am alergat pe scenă să-i îmbrățișez. Dar nu erau acolo nici Adele , nici Antony. Am crezut un moment că, purtați de  înfiorarea reprezentației, au reluat regia la aceste cuvinte:
Antony îi astupă gura cu o batistă și o duce în camera lui și că ei continuau piesa.

M-am înșelat: fiecare își schimba costumul pentru actul patru și se încuiase în loja lui..

Îl târam pe Bixio spre Bastilia.
Oare ce-am vorbit ? Habar n-am. Știu numai că am făcut o jumătate de leghe, dus și întors, tot flecărind și râzând. Dacă cineva le-ar fi spus  trecătorilor: „ Vedeți pe nebunul acela de-acolo ? El e autorul piesei care se joacă în acest moment la teatrul de la Porte Saint-Martin !” desigur că ei s-ar fi mirat foarte tare.

M-am întors la momentul potrivit pentru scena insultei. Foiletonul, cum îl numea doamna Dorval, adică apologia dramei moderne, adevărata prefață a lui Antony, trecuse fără greutate, fusese chiar aplaudat.


Loja mea era la parter, aproape de scenă; i-am  făcut un semn doamnei Dorval că eram acolo. Ea mi-a răspuns că mă vedea.

Apoi a început scena dintre Adele și vicontesă, scenă rezumată la aceste cuvinte: „ Dar eu nu i-am făcut nimic acestei femei !” Apoi scena  între Adele și Antony, când Adele  repetă de vreo trei-patru ori în continuare :„ Este amanta lui !”

Ei bine ! spun acum după douăzeci și doi de ani - și, în acești douăzeci și doi de ani, am scris drame, am văzut multe piese, am aplaudat mulți actori - ei bine ! cel care n-a văzut-o pe doamna Dorval jucând aceste două scene, chiar dacă a văzut tot repertoriul modern, n-are idee de  culmea pe care poate fi înălțat pateticul.”


(trad. de Ileana Șoldea)






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu