DESPRE CUTREMURUL
PĂMÂNTULUI
Iubite cetitor, dacă norocul nu te ajută într-o nesăbuită întreprindere de a dumitale, scrâșnești că ai ghinion; cum și la masa verde, nedreptate și ocară îți apare agoniseala vecinului, alături de dispariția ultimei dumitale lețcaie.
Dacă plouă torențial tocmai când ți-ai scos la plimbare costumul nou-nouț, blestemi mișelnicia cerului, gândindu-te la plăcerea dumitale potrivnicită, u la setea pământului îndestulată.
Iarna, când viscolul îți dă senzația reumatică a scheletului inclus în carnea dumitale cu palton blănit, tânjești după căldura anotimpului caiselor, pe care însă ai afurisit-o în fierbințeala trenului cu care evadai din oraș, ducându-te spre munte, chiar astăvară.
Ești mereu nemulțimit, iubite cetitor, găsind în orișice clipă și în fiece epocă o îndreptățire a crețurilor de pe fruntea dumitale. Când nu erau războaie, pacea te ostenea până la neurastenie și căutai compensativ senzații tari: saltul mortal, la circ, sau roata morții; luptele cu tauri și alte asemenea. De când însă au venit războaiele dându-ți gratuit ce căutai cu plată, pacea te obsedează până la insomnie și rugăciune (în stare să te vindece și de ateism).
Când prozatorul român scria nuvele, dumneata oftai după roman, spunând (cu drept cuvânt) că nu te poți hrăni cu aperitive. Deci ceteai romane franțuzești, oftând după romanul românesc. Acuma însă, de când ai romane românești în toate vitrinele, nu vezi în ele, cu dezgust, decât obezitatea sprintenii nuvele, și cam strâmbi din nas, cetindu-ți ziarul, și la nevoie cumperi și romane: englezești.
Pe lângă tot ce ești, de ce nu vrei să fii și înțelept, iubite cetitor ?
Dar mă vei întreba, privindu-mă de sus în jos, dumneata cât turnul, pe mine cât firul ierbii:
- Ia spune-mi, rogu-te, ce este înțelepciunea ?
Nu m-aș încumeta să cuprind în vorbe ceea ce nu încape nici o cogeamite căpățână. Dar iată, am cunoscut eu un păcătos de om, Ilie Pânișoară, fanaragiu la Prăvale-Baba (oraș fără geografie), din gura căruia, tare bețivă, pornea și câte o vorbă mintoasă.
De pildă o dată îl necăjeau pe Ilie muștele. Și iată că și oamenii s-au pus să-l zădărască:
- Greu cu muștele, Ilie ! au început ei.
- Parcă lor li-i ușor cu omul ? a zis Ilie. Muștele nu te lasă-n pace să fii om, dar nici tu nu le dai pace să fie muște. Iată eu, Ilie, mă întorc și zic: ci oare musca n-a făcut-o El tot Dumnezeu de sus ? Care altul s-o fi întocmit, că-i doar viețuitoare ca și Ilie Pânișoară. Și dacă a întocmit-o Dumnezeu, apoi cu rostul minții Lui i-o dat croiala ei. Ce face musca, măi fraților mei cu două picioare și minte pe deasupra ? Ia nu mă lasă în starea gândului meu pe mine, Ilie Pânișoară. Dintâi îmi dă mânie și-mi umple capul cu sânge, iar după aceea îmi dă trezia minții și mă duce cu gândul la Dumnezeu. Vra să zică, măi fraților mei, musca nu-i decât o cheiță care mă descuie din amărăciunea și singurătatea cugetului meu și mă îndeamnă la mare luminăție.
Uite așa a învins Ilie Pânișoară musca.
Desigur, Ilie pânișoară nu-i Confucius, nici Platon, bine-reputații. Dar tocmai de asta, cetitorule, ți-am vorbit de unul ca Ilie. Căci Confucius și Platon sunt într-o bibliotecă (a dumitale sau a altuia ca dumneata), pe când Ilie Pânișoară e o leacă și în dumneata: oricât te-ai lepăda de un bețiv ca el.
Mă întrebai:
- Ia spune, rogu-te, ce-i înțelepciunea ?
Îți răspund:
- Înțelepciunea e ochiul care stă închis sub fruntea omului, căci altfel pocitanie ar fi biata făptură cu trei ochi. Dar cine se întâmplă să-l deschidă tocmai pe al treilea, vede și în necazul mic și în năpastă o cheiță sau o cheie care îl descuie pe om din amărăciunea și singurătatea sa, îndemnându-l la dulce luminăție.
Iată cutremurul, de pildă. Mare pacoste a fost pe om și țară. Așa l-au văzut cei doi ochi de sub fruntea omului, și pe bună dreptate. Și cum să n-o aibă ? Târguri pustiite, case năruite, oameni rămași de izbeliște și încă multe altele pe care le știe oftatul tuturora, dar mai cu seamă al unora loviți în plin și pe de-a dreptul.
Dar ia să deschidem și prisosul ochiului al treilea.
Vra să zică într-o noapte tot omul a aflat că pământul nu e viu numai ca să-i dea bucate și fructe, câteodată și flori (ca muncitorul și poetul), dar că e viu și altfel, viu cum e vie mânia omului și turbarea mulțimilor năpăstuite.
S-a deșteptat într-o noapte matahala din somn, a căscat, s-a întins, s-a cutremurat, s-a răsucit pe-o coastă și iar a adormit.
Așa s-a deșteptat și-n timpul împlinit, deschizând ochii albaștri ai mărilor și oceanelor. S-a deștepat și acum. Și iară se va deștepta în veac sau în mileniu.
Atunci, dacă știi, de ce, tu omule cuminte, te așezi pe pământ cu atâta zid în lături și în sus, ca pe un lucru sigur, al tău de veci și etern inert ?
E oare rău dacă pământul singur îți aduce aminte că nu trebuie să te încrezi în neclintirea lui ?
Ce-ai spune tu femeii care te-ar îndepărta de ea, sfătuindu-te:
- Nu mă lua. Sunt rea. Ferește-te de mine.
Dacă ești om, i-ai săruta mâna care nu primește aurul sfânt al inelului.
Sărută mâna pământului, om drept. Dacă ți-ar fi dușman cu dinadins, ar trebui să recunoști că e leal.
Dar e numai pământ și nimic altceva. Deși spune-i lui în gândul tău:
- Îți mulțumesc, pământ care te-ai deșteptat din somn, că m-ai trezit și pe mine, deschizându-mi sub fruntea oarbă ochiul al treilea cu care văd ceea ce scapă ochilor mei de dedesubtul frunții.
CE-A GĂSIT UNUL ÎN CUTREMUR
Iată vorbele aceluia:
- În noaptea cutremurului mi s-a întâmplat un lucru tare ciudat. Stam într-un bloc, la etajul al șaptelea. Adormisem în patul meu. M-am deșteptat (incredul) ca pe un vapor în uragan. Câteva secunde m-am rostogolit pe dușumele, laolaltă cu lucrurile odăii, fără să pricep nimic. Apoi am urlat, căci blocul cu zece etaje umbla prin spațiu, legănându-se. Am înțeles că e cutremur de pământ, văzându-mi moartea. Acoperit de sudoare rece, am uitat tot, dar absolut tot: viața mea, părinții, femeile, prietenii, dușmanii, proiectele - tot. Și n-am găsit în prăpastia uitării din mine decât niște vorbe uitate din copilărie...
- L-ai găsit, ca mulți alții, pe „Tatăl nostru care ești în ceruri”, - am spus.
Acela a tăcut, închis în amintirea (și pudoarea) unei taine intransmisibile.
Își regăsise sufletul.
(Așa și l-au regăsit mulți - dar s-au găbit să-l piardă iară).
ALTUL MI-A SPUS:
- În seara cutremurului niște amici m-au încurcat la o partidă de cărți în casa unu specialist bucureștean. Pierdeam mereu. Pe la două, dau să mă ridic și să plec. Amfitrionul schimbă băuturile, schimbă și cărțile și-mi spune: „ Încearcă-ți din nou norocul”. M-am așezat iarăși la masă pierzând tot ce mai aveam: decavându-mă. M-am hotărât să plec: amar. Alte băuturi, alte cărți, alte tentații, - altă cedare. Și altă pagubă: pe credit. M-am ridicat, zvârlind cărțile pe covor: Dumnezeule, n-am mai văzut așa ghinion !
Chiar în clipa aceea a început cutremurul. Închipuiește-ți că niciodată n-avusesem așa noroc.
- De ce ?
- Păi locuiam la Carlton.
JOC PIRANDELLIAN
- Veneam de la un chef...
- Beat ?
- Da, ca omul. Făcut. În dreptul lui Carlton, tocmai când îmi venise o nevoie, ca după vin, simt că-i bucluc sub picioare. Trap-trap, galop-galop ! Ei, drăcie ! zic, n-oi fi încălecat din greșeală ? Taci, mă - exclam eu; ești beat turtă. Și râd. Hop și vardistul. Dau să mă țiu drept. Și ce să văd ? Cogeamite Carlton hâț în dreapta, hâț în stânga ! Mă frec la ochi și spun vardistului: „Domnule agent, se clatină ? ori sunt beat ?” Vardistul mă măsoară: „ Ești beat mort. Du-te și te culcă”. „Măăă ! urlu eu. Nu-i”. „Ce nu-i, mă ”? răcnește vardistul. „Carlton !” Într-adevăr. Carlton nu mai era. Sergentul a stat, s-a uitat, s-a holbat, a clipit și m-a întrebat sfios: „ Care dintre noi o fi beat ?” La care i-am răspuns diabolic : „Nu vezi ! Du-te și te culcă, nene, că ești turtă.”
LOGICA
- Măi băiete, ce spaimă, ce năvală, ce balamuc ! izbucneau oamenii pe uși, desculți și în costume sumare, ca aruncați de o explozie de-a dreptul din pat în ploaia de afară. Un domn își luase (de unde dracul ?) pălăria de panama; o cucoană, jartierele, fără de ciorapi; un militar gras, în cămașă de noapte, sabia.
Numai o fetiță proaspătă și roză își păstrase logica. Ce crezi că luase ?
- Paltonul ?
- Aș ! Păpușa.
VIZIUNE
- Cutremurul m-a prins pe stradă, în dreptul unei case modeste cu un etaj. Deodată văd zidul exterior - calcanul - că se desprinde, se apleacă și cade moale ca o cortină de catifea, descoperind odăile. Sus o familie, jos altă familie. Toți ridicoli - lungi cămeși de noapte cu motive naționale, izmene prelungi, bonete, transparente ilariante, zburliți, păroși, unsuroși, grași, intimi, - dar cu groaza în ochi și în mișcări.
Am avut ciudata viziune a personajelor lui Caragiale intrând în Apocalips.
GIOCONDA
- Mă, curioasă e nevastă-mea ! scapă vorba Conu Tăsică, servind cărțile la poker.
- Ia spune, coane Tăsică, îl îndemnă unul pus pe cacealma.
Conu Tăsică are un tic: înainte de a povesti își atinge cu o singură mișcare a degetului răsucit negul și dantura. Face și începe:
- Mă, tot cu pacostea asta de cutremur. Când a început, eu combinam în cap o partidă de poker. Așa m-adorm eu. Dau s-o deștept pe Șerica: ea, biata, doarme dusă, ca omul tânăr. Ia-o de unde nu-i. O rostogolise cutremurul la marginea patului. Și tot doarme.
- Unde-i curiozitatea, nene ?
- Stai, frate, că nu s-a isprăvit. Și deodată ce credeți că aud ?
- „Tăsică” !
- Nu, dragă, asta n-ar fi nimic. Întreba prin somn: „Când te-ai desconcentrat ?”
- Ce ? Te-au concentrat și pe dumneata, Coane Tăsică ?
- Iaca vorbă ! La șaptezeci de ani !
- Mulți înainte, Coane Tăsică, și tot așa să-i porți.
- Mulțumesc. Ce ziceți ? Nu-i curioasă nevastă-mea ? Ce vorbe-i vin la cutremur !
- Așa-s copiii, nene. Nu știu ce spun.
- Ce copil, omule. Șerica e femeie în toată firea. Nu-i curios ?
- Nene, ce facem noi : jucăm poker sau ce ? Femeia-i femeie, nene, oricât o vrea el bărbatul s-o educe. Zi-i Giocondă și pace.
- Aia parcă surâde în doi peri ? se informează Conu Tăsică. A mea vorbește.
- Las-o, nene, în pace, că surâde și-a dumitale, conchide enervat cel care-a făcut culoare.
URMELE CUTREMURULUI
- Ce ți-e și cu omul, domnule ! exclamă meditativ Conu Grigore, ștergându-și sticla ochelarilor. Iaca eu și cu nevastă-mea eram cu gemenii. Ce spuneam eu, spunea și ea. Ce vroia ea, vroiam și eu. Asta până la cutremur. De atunci treaba s-a schimbat. Ea plânge după casă, dar eu spun așa: slavă Domnului c-am scăpat cu viață amândoi. Mie-mi pare rău că-i tristă, dar ea se face foc când mă vede calm...
Conu Grigore oftează (cuprins în drama lui).
- Nu te mai frământa, Coane Grigore. Dumneata ești optimist, iar Coana Catinca e pesimistă.
- Cum vine asta ? Precizează.
- Uite cum: doi oameni însetați văd o sticlă umplută până la mijloc. Optimistul exclamă: e pe jumătate plină. Iar pesimistul oftează: e pe jumătate goală. Spune-i, Coane Grigore, vorba asta Coanei Catinca. O descrețești.
- Ți-ai găsit ! oftează Conu Grigore. N-o cunoști pe Catinca. E în stare să creadă că-i vreo aluzie și să-mi dea sticla în cap.
- Zi așa, Coane Grigore: atunci e nervoasă.
- Dar cine ți-a spus că nu-i ! se înfierbântă Conu Grigore, trântind cu pumnul în masă.
- Nu te supăra, Coane Grigore. N-am știut că și dumneata ești nervos !
- Slăbește-mă, domnule, cu psihologia dumitale ! Își pierde omul casa și liniștea și dumneata îl toci cu vorbe ! Păi să nu-mi iau câmpii ?
AM VĂZUT O MINUNE
Cutremurul m-a prins la Râmnicu-Sărat, acolo unde clocotul pământului a fost mai aprig.
O mână uriașă m-a zmuls din pat, ca din pământul somnului, cu rădăcini cu tot, rostogolindu-mă. După ce am trăit câteva clipe pur biologice (recapitulate psihologic abia mai târziu) m-am îmbrăcat în goană și am alergat la casa telefoanelor (acolo telefoanele nu au palat), în speranța că voi putea obține legătura cu Bucureștiul.
Orașul era în întuneric și panică. Oamenii alergau pe străzi, chemându-se unii pe alții, într-o pâlpâire de viață care amintea tremurul violinelor acoperite de clamoarea tromboanelor în Redemption a lui Cezar Franck.
În odaia telefoanelor am descoperit o fetiță cu un șal pe umeri. Alături de ea, flacăra unei lumânări se zbătea în curent.
- Domnișoară, aș putea obține Bucureștiul ?
(Astfel de întrebări s-au pus - am aflat pe urmă - în multe orașe ale țării. Răspunsul de mai pretutindeni ori era o simplă ridicare din umeri, ori: Dumneata nu vezi ce s-a întâmplat ?).
- Să încercăm, mi-a răspuns telefonista cu obraz de fetiță.
După multă stăruință, glasul ei pornit prin spații a izbutit să ajungă la palatul telefoanelor din București. Acel palat era în panică: urla ca Oedip. Fetița de la Râmnic, însă, a izbutit cu răbdare, blândețe și fermitate, să puie rânduială în mintea și vorbele celor de la București, obținând până la urmă răspunsuri și informații lămurite. Casa mea nu răspundea. AAm rămas pe gânduri. Fetița a văzut și a întrebat din nou Bucureștiul, izbutind iarăși să afle că regiunea casei nu suferise prea mult.
Afară vuia vântul. Răsunau semnalele pompierilor. Mirosea a ars. Unii și alții anunțau alte cutremure care abia așteaptă să înceapă. Oamenii își pierdeau mintea. Tremurau, palizi, contractați, cu inima într-o pândă crispată.
Numai în odaia fetiței cu șalul pe umeri (poate că-l avea de la bunica), era lumină, calm, ordine și optimism.
A luat pe rând toate orașele vecine și chiar depărtate, punându-le mâna pe frunte, trezindu-le, îmbărbătându-le.
Întreba calm, metodic, potolind spaima celor ajunși de glasul ei de greier, obținând mereu lămuriri edificatoare. Din glasul ei țara, biata țară românească, renăștea în ochii mei, recăpătându-și orașee rănite, dar încă rămase.
Mă uitam la mânile fetiței: mici ca pentru păpuși.
La obrajii ei: fără frumuseță, dar emoționant de umani, cu ochii, gura și fruntea lor: într-adevăr osul nobil al frunții.
Iar ea întreba mereu, - în timp ce bărbați și femei din toate orașele țării nu erau decât turme mânate de bâta lui Hercule în noua mitologie.
Dacă nu mă înșel, acea fetiță anonimă e un erou, dintre aceia însă pe care nu-i ajunge decât voia Domnului și pana vreunui scriitor.
A mea, fetiță din noaptea cutremurului, se înclină ca o spadă în fața domniei tale de o șchioapă.
NOTĂ : Cutremurul din 1940 a fost un cutremur cu o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter, produs la ora 3:39 din 10 noiembrie 1940, cu epicentrul în zona Vrancea la o adâncime de circa 133 km. A fost primul mare cutremur din România contemporană și la acest cutremur se referă Ionel Teodoreanu (cel mai devastator a fost cel din 1977).
