miercuri, 3 octombrie 2012

ANNA SEGHERS ( 1900 - 1983 ) - A ȘAPTEA CRUCE








Născută chiar în primul an al secolului XX, marea prozatoare a Germaniei a străbătut în propria ei viață traiectoria furtunoasă a zbuciumatului secol , tragedia de propulsare a fascismului și de pregătire a celui de-al doilea război mondial.


Născută NETTY REILING  în Mainz, având descendenți evrei,  ea s-a căsătorit în 1925 cu Laszlo Radvanyi un comunist ungur.

A studiat istoria, istoria artelor și limba chineză la  universitățile din Cologne și Heidelberg iar în 1928 s-a înscris în Partidul Comunist German.


Anna Seghers s-a făcut remarcată prin prima ei carte, nuvela Răscoala pescarilor din Santa Barbara pentru care i  s-a decernat premiul Kleist pe anul 1928. Scurt timp după aceea, ea a mai publicat tot în Germania romanul Camarazii (Tovarășii - trad. rom.) care prevestea într-un mod profetic despre pericolul fascismului - ceea ce a condus la arestarea ei de către Gestapo - și tot pe atunci mai publică un volum de nuvele.

O dată cu instaurarea teroarei hitleriste, în 1933, Anna Seghers, având deja la activ o arestare de către Gestapo,  este nevoită să emigreze în Franța.

Romanul Premiu pe capul unui urmărit, pe care-l scrisese încă de la sfârșitul verii anului 1932, apare în 1933 într-o editură din Amsterdam. Scriitoare neobosită, cercetăroare pasionată a luptei contemporanilor ei împotriva războiului și a fascismului, ea face o călătorie la Viena în 1934, după răscoala din februarie a muncitorilor vienezi împotriva lui Dollfuss. În urma acestei călătorii scrie romanul Drumul prin februarie, editat în 1935 la Paris și la Moscova.

Anna Seghers nu rămâne deoparte nici atunci când  izbucnește războiul civil din Spania și când poporul spaniol desfășoară o luptă aprigă împotriva instaurării regimului franchist. Ea participă la  „Congresul internaținal pentru apărarea culturii împotriva fascismului” care se desfășoară la Madrid în februarie 1937.

Cu puțin timp înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, scrie romanul  A șaptea cruce, ale cărui prime capitole apar în revista Internationale Literatur din Moscova. În 1941, după pătrunderea trupelor hitleriste în Franța, pentru a scăpa de ghearele Gestapoului, Anna Seghers este silită din nou să se refugieze, de astă dată în Mexic. În 1942, apare ediția engleză a romanului A șaptea cruce, La New York, care atinge un tiraj de aproape 500.000. exemplare. Pima ediție în limba germană apare în 1942 în Mexic, înainte ca romanul să fie editat pentru prima oară în Germania, în 1946.

Ea se reîntoarce în 1947 în Germania și devine vicepreședinta ”Ligii culturale pentru înnoirea democrată a Germaniei” (fostul RDG), membrul fondator al Academiei Germane de Arte din Berlin, membru în conducerea Uniunii Scriitorilor Germani și membru în Prezidiul Mondial al Păcii.

În 1949 publică romanul Morții rămân tineri (apărut în România pentru prima dată în 1952) și care este considerat a fi una din capodoperele scriitoarei germane.

În 1951 i se decernează Premiul național pentru literatură și artă, clasa I iar în 1953 primește ”Premiul internațional I.V.Stalin , pentru întărirea păcii între popoare.”

Moare la 1 iunie 1983 la Berlin.












A ȘAPTEA CRUCE

(Das siebte Kreuz)

Romanul figurează printre operele cele mai reprezentative ale Annei Seghers. Autoarea face un sondaj profund și foarte nuanțat în straturile sociale cele mai diferite ale unei națiuni, ale unei anumite epoci, reconstituind pe calea artei  întreaga complexitate a unui anumit moment istoric., atmosfera dominantă în diverse clase sociale întruchipate prin prototipii ei cei  mai reprezentativi. Romanul  A șaptea cruce va rămâne înscris în istoria literaturii mondiale ca romanul care evocă cu o forță teribilă primii ani ai instaurării teroarei hitleriste în Germania, romanul rezistenței puținelor forțe antifasciste rămase nedecapitate de Gestapo, un imn închinat omului și un mesaj de speranță în cumplita noapte a barbariei hitlerismului.

Titlul romanului este extrem de semnificativ: a șaptea cruce simbolizează încercarea naziștilor de a lichida cu desăvârșire orice urmă de revoltă împotriva regimului instaurat de ei în Germania, și refuzul forțelor conștiente de a părăsi drumul excepțional de greu al apărării valorilor progresiste, umane, împotriva celei mai mari primejdii care a amenințat vreodată civilizația noastră.

Acțiunea romanului este în aparență foarte simplă. Dintr-un lagăr de concentrare nazist au evadat șapte deținuți politici. Întregul Gestapo al celui de-al III-lea Reich este în stare de alarmă pentru a-i prinde pe cei șapte temerari care au ales calea libertății. Șase dintre ei sunt prinși, nu după prea mult timp, dar al șaptelea evadat, Georg Heisler, se află încă în viață undeva în Germania.

Intriga, de un dramatism sfâșietor, se desfășoară în jurul acestei întrebări: va fi sau nu va fi prins de Gestapo Georg Heisler ? Răspunsul la această întrebare este de o importanță cardinală. Dacă va fi prins și al șaptelea evadat, Gestapo va demonstra atotputernicia fricii,  capacitatea de a strivi orice rezistență sănătoasă a poporului german. Dacă Georg Heisler va izbuti să evite toate capcanele întinse de teribila mașină a represiunii naziste, va fi o  demonstrație a faptului că întunericul nu poate acoperi făclia de lumină, minciuna nu poate înfrânge adevărul, nebunia nu poate triumfa asupra rațiunii.

Cea mai mare parte a romanului A șaptea cruce insistă asupra luptei zguduitoare, tenace, pe care o poartă comunistul Georg Heisler pentru a rămâne și a deveni un simbol viu al libertății și demnității umane. Deși diferitele episoade ale cărții sunt pasionante și cititorul urmărește cu respirația tăiată marea ciocnire dintre Gestapoul întregului Reich și un singur evadat, romanul nu alunecă nici o clipă în senzațional pur sau în melodramă ieftină.


Trăim alături de evadatul din lagărul de concentrare de la Westhofen întreaga atmosferă de teamă pe care o așternuseră în rândurile poporului german detașamentele S.A. și S.S. Anna Seghers biciuiește lașitatea, servilismul, trădarea micului-burghez care s-a acomodat demagogiei fără scrupule a fascismului. Leni, fosta iubită a lui Georg, pe care o divinizase și pe care o evoca în cele mai grele momente ale vieții din lagăr, ca pe o imagine sfântă, se poartă brutal când îl revede și simulează că nu-l cunoaște. Mettenheimer, fostul său socru, face tot ce-i stă în putere ca să-și convingă fiica să-l uite pe Georg și, în felul acesta, să dispară orice legătură presupusă cu evadatul din lagărul de la Westholen. Mai există și alte figuri, episodice, ale romanului care fac parte din aceeași categorie socială pe care s-a sprijinit fascismul.

În același timp, Anna Seghers conturează tabloul luminos al oamenilor, trecuți prin cele mai grele încercări, care au înțeles să-și ducă mai departe lupta fără teamă în fața morții și a torturilor bestiale. În primul rând, deși e evocată în puține pagini, trăiește figura comunistului Wallau, învățătorul politic și călăuzitorul lui Georg Heisler, după cum o apariție robustă, optimistă este Franz Marnet, prietenul de demult al lui Georg, care-și desfășoară existența paralel cu viața evadatului, în continuă căutare a camaradului său pentru a-l ajuta, pentru a-l salva. Mai este și Paul Roder, amicul din tinerețe care-l salvează pe Georg, nu datorită unei solidarități politice conștiente, ci spontan, în virtutea caracterului său franc, onest, de om simplu, care nu-și poate trăda prietenul la nevoie (binențeles că până la urmă Paul Roder își va da seama și de semnificația politică, nu numai de cea psihologică a gestului său curajos). În roman mai există și un grup de oameni care, în cea mai deplină ilegalitate, continuă să întrețină flacăra activității antinaziste, iar salvarea finală a lui Georg Heisler va reuni în jurul acestor oameni și mai multe forțe proaspete, conștiente, care n-au abdicat de la menirea de a fi oameni în adevărata putere a cuvântului.

Lupta necruțătoare împotriva fricii, împotriva demagogiei deșănțate a naziștilor care aruncă firimituri din profiturile industriei de armament pentru a înșela poporul și a-l arunca apoi în măcelul celui de-al doilea război mondial, luptă crâncenă pentru apărarea demnității umane și a celor mai sfinte valori ale civilizației, luptă fără răgaz împotriva celor mai întunecate forțe ale răului pe care le-a cunoscut vreodată istoria omenirii - acesta este mesajul cald și plin de patos al romanului A șaptea cruce de Anna Seghers.

Meritul scriitoarei este cu atât mai mare, cu cât această chemare răscolitoare, patetică, este întruchipată în imagini  de un realism  care frapează prin sobrietate, prin descrierea plină de simplitate a fluviului diurn și tern al vieții obișnuite în cel de-al III -lea Reich. Ea a fost numită în literatura germană a secolului XX ca fiind un ”Zola al timpurilor noastre”.

O altă caracteristică a artei prozatoarei Anna Seghers este caracterul cvasicinematografic al întregii opere, cu plusul de profunzime al viziunii sociale și psihologice. Continuatoare a formei, a măsurii, a echilibrului armonios care caracterizează talentul artistic german, întreaga operă a Annei Seghers (și romanul A șaptea cruce este o mărturie în acest sens) izvorăște din cunoașterea și trăirea pân la incandescență a marilor și complexelor evenimente ale istoriei, înțelegerea lor de pe cele mai înalte poziții filozofice ale epocii, din conștiința că scriitorul nu poate fi un martor blazat sau cinic, ci apărătorul celor mai înalte cauze ale umanității.

Romanul A șaptea cruce este un memento mori al vremurilor de coșmar ale secolului trecut, când întreaga Europă este zdrobită sub tăvălugul nazist - vremuri care nu trebuie să mai reînvie niciodată. Atmosfera de cumplită teamă și neliniște evocată de Anna Seghers a rămas în istoria literaturii ca o imagine vie a forțelor întunericului care au fost definitiv îngropate de uniunea forțelor raționale, ale binelui, ca un exemplu și o speranță pentru viitor.









CAPITOLUL  I

Nu cred că au mai fost vreodată doborâți în țara noastră copaci atât de ciudați ca cei șapte platani dinspre latura îngustă  barăcii III. Coroanele fuseseră retezate încă mai demult, cu un anume prilej despre care se va afla mai târziu. Pe trunchiurile lor fuseseră țintuite scânduri, de-a curmezișul, încât de departe păreau șapte cruci.

Noul comandant al lagărului, Sommerfeld, a poruncit să se facă numaidecât din toate crengile găteje. El era alt specimen decât Fahrenberg, predecesorul lui, vechi luptător, ”cuceritorul Seligenstadtului”, unde tatăl său are și astăzi, în piață, un atelier de instalații. Înainte de război, noul comandant al lagărului făcuse parte dintr-un  regiment colonial din Africa, iar după război luase parte, alături de fostul său maior, Lettow - Vorbeck, la atacul împotriva Hamburgului comunist.

Toate astea le-am aflat mult mai târziu. Dacă fostul comandant, un descreierat, avea accese de cruzime îngrozitoare și neașteptate, noul comandant era, în schimb, un om chibzuit, ale cărui porniri puteau fi întotdeauna prevăzute.

ahrenberg era în stare să poruncească din senin să fim omorâți în bătaie cu toții, pe când Sommerfeld ne scotea în front și dădea ordin să fim snopiți în bătăi numai din patru în patru.
Nici asta n-o știam pe atunci. Și, chiar de-am fi știut, ce însemnătate ar fi avut lucrul acesta față de simțământul care ne-a copleșit când au fost doborâți cei șase copaci și apoi al șaptelea ! O mică victorie, firește, pe măsura neputinței noastre și a hainelor noastre de ocnași. Totuși, o victorie, care cine știe după cât timp ne-a dat simțământul propriei noastre forțe, a acelei forțe care prea multă vreme fusese socotită chiar și de noi ca una din nenumăratele forțe ale pământului, ce nu se măsoară decât în cifre și dimensiuni. Și, cu toate acestea, ea este singura forță ce poate lua dintr-o dată proporții nemărginite și incalculabile.

În seara aceea s-a făcut foc pentru întâia oară și în barăcile noastre. Tocmai se schimbase vremea. Astăzi nu mai sunt atât de sigur că puținele găteje cu care se făcuse foc în sobița noastră de tuci erau din lemnele acelea. Pe atunci însă credeam că așa era.

Ne-am înghesuit în jurul sobei ca să ne uscăm hainele, dar și pentru că neobișnuita priveliște a flăcărilor ne răscolea inimile.

Sentinela S.A. se întorsese cu spatele la noi și privea la întâmplare afară, prin fereastra zăbrelită. Burnița ușoară, cenușie - abia o ceață - se prefăcuse deodată într-o ploaie tăioasă însoțită din când în când de puternice pale de vânt care o izbeau de baracă. La urma urmei, chiar și un S.A., trecut prin ciur și prin dârmon, nu vede și nu aude decât o dată pe an începutul toamnei.
Gătejele trosneau. Două flăcărui albastre arătau că se aprinseseră și cărbunii. Cele cinci lopeți de cărbuni care ne fuseseră îngăduite nu izbuteau să încălzească mai mult de câteva minute baraca bătută din toate părțile de vânturi, nici cât să ne uscăm țoalele. Dar în clipa aceea nu ne gândeam încă la asta. Ne ândeam numai la lemnele care ardeau sub ochii noștri.

Cu o privire piezișă către sentinelă, Hans, fără să miște buzele, a spus încet:

- Trosnește !

Iar Erwin a spus:

- A șaptea !

Pe fețele tuturor flutura acum un zâmbet slab și ciudat, amestec de simțăminte potrivnice, de nădejde și ironie, de neputință și îndrăzneală. Ne țineam răsuflarea. Ploaia lovea când în pereții de scânduri, când în acoperișul de tablă.

Aruncând pe sub sprâncene o privire scurtă, în care se concentra întreaga sa ființă lăuntrică, și totodată întreaga ființă a noastră, a tuturor, , Erich, cel mai tânăr dintre noi, spuse:

- Pe unde-o fi acum ?





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu