sâmbătă, 6 octombrie 2012

UN TRIUMFĂTOR de Al. Vlahuță







Sunt și-n literatură, ca-n toate ramurile de activitate omenească, tipuri de șarlatani cari, cu foarte puțină osteneală și cu merite uneori mai jos decât mediocre, extrag din fertila naivitate a societății în cae trăiesc cea mai îmbelșugată recoltă de foloase și de mulțumiri personale.

 

La noi, unde spiritul public e foarte puțin format în materie de artă, slăbiciunile omenești fiind aceleași peste tot locul, izbânda acestor șarlatani întâmpină mult mai puține greutăți decât într-o țară cu o cultură serioasă artistică, unde gustul s-a rafinat și mintea s-a ascuțit de atâtea opere nepieritoare, unde între artist și public stă și veghează un cordon formidabil de critici, gardieni luminați și conștiincioși, cari păzesc, ca pe un depozit sacru, încredințat lor, maiestatea și renumele unei lucrări de valoare și apără gustul publicului de miasmele producerilor artificiale, bolnave și pestiferante. În astfel de țări, a doua zi după ce a ieșit o carte cu intenții de originalitate, avangarda criticilor se pune în marș, atenția unui public numeros și inteligent îi urmărește pas cu pas; în presă, în saloane, în cafenele se discută, se citează pasaje, se emoționează - e vibrare generală, e un admirabil neastâmpăr de inteligenți în jurul și în dezbaterile unui asemenea proces de celebritate. Greșeli sunt pretutindenea. Dar cât de rara și cât de anevoie se poate mistifica acolo o poliție așa de bine organizată !

La noi lipsește cu desăvârșire un control serios și  neîntrerupt al producerilor artistice. Singurul om care a știut la noi să puie critica la înălțimea la care au ridicat-o de câtva timp marii critici străini, singurul om care ne-a  dat în literatură câteva produse de cercetări profund savante și uimitor de conștiincioase este I. Gherea.  Și numele acesta pus aici pe mulți îi va face să strângă din  umeri și să se întrebe cu nedumerire. Gherea scrie rar, într-o revistă nu tocmai răspândită, și foarte puțini au avut ocazia să citească și să poată prețui cunoștințele întinse, logica severă și frumoasa inteligență a acestui analist cinstit și pacient. Cu mult departe de el, dedesubt și fără să-i semene, fac zgomot mulți scriitori, cari-și iau sarcina de a critica pe alții, neavând nici temperamentul, nici cultura, nici spiritul, nici onestitatea indispensabilă unei îndeletniciri de felul acesta.

Un poet neizbutit, ratat, după un șir de infructuoase asalturi rimate, trudit și dezgustat de lipsa de succes a poeziilor sale, își sfărâmă lira de capul nenorocoasei muze și...s-apucă de critică. Înveninat și hărțăgos, ca o fată care a îmbătrânit nemăritată și pe care n-o mai cere nimeni, el va fi rău și neînduplecat cu poeții. Vai de cel care a mutat accentul de pe o silabă pe alta, ori și-a permis să rimeze „cioară” cu „primăvară” ! Imediat criticul nostru, care posedă și avantajul de a fi în secretele specialității, se înfurie și trântește un articol, în urma căruia nenorocitului  „pacient” nu-i mai rămâne decât să-și puie ștreangul de gât.

Un gazetar din cei mărunței, furnizor de umplutură, când vede că aflarea subiectelor de tratat începe să-l neliniștească, după câteva ceasuri de adâncă meditare, se izbește cu palma peste frunte: a găsit o comoară de  subiecte. Va lua la trei parale pe toți domnii autori și le va trage frecuș. A doua zi îl vezi rățoindu-se pe trei coloane și forfecând, în dreapta și în stânga, nopțile de osteneală ale vreunui nenorocit de scriitor. Și astfel, în căptușeala fiecărui autoraș găsești materia fulminantă a unui critic gata să facă explozie la cea dintâi ocazie, la cea dintâi ciocnire de acul vreunei nemulțumiri.

Aceasta e trupa ușoară, viermișori cari foiesc și se  pierd aproape în nămolul de secături cari zilnic curg și se  uită. Aceștia susțin și reprezintă luptele de infuzorii nevăzute, scoase din cuprinderea simțurilor noastre. Deasupra lor, și dintre ei, și tot din trampa lor, dar cu mai mari eforturi, mai norocos ori mai viclean, izbutește să se ridice câte unul zgomotos bâzâind pe sus ca un bondar și să se așeze pe chelia literaturei noastre, cu tot ifosul și gravitatea unui critic de primo cartello.

Iată-l instalat la foiletonul unui ziar sigur din capitală, unde apare cu o regularitate siderală o dată sau de două ori pe săptămână. Dar mai întâi el a trebuit să se gândească la alegerea unui mod particular de a spune lucrurile - unui stil: pentru el aceasta e o chestie de preferință voluntară și calculată. Citește cu o interesată atenție pe iubiții săi cronicari moderni din Paris. Pândește bine la figurile și floricelele lor de condei, se extaziază de spiritul lor, și-n fundul inimei lui își jură de a fi și el de spirit, de  a scri și el așa. Primele foiletoane merg cam greu. Adesea trebuie să fure calapodul cu cizmă cu tot. El simte că nu prea știe unde pleacă, unde are să ajungă, neavând nici o  pregătire și nici un stoc de observații personale care să-i  dea o cărare încotrova; se clatină și caută echilibru, ca un  om care s-a sculat buimac din somn. Așa șovăiesc și par a-și dibui direcția toate șlepurile mari și grele când  se pornesc de la mal, până-și iau vânt. Tânărul cronicar-foiletonist - și eu în momentul acesta mă gândesc la mai mulți, și-i văd - se așterne din zi în zi mai fervent pe lucru. Își colecționează un teanc de caiete cu pasaje tăiate cu  foarfeca din ziarele străine: citații strânse din toate părțile și rânduite cu grijă în ordine alfabetică, maxime, versuri, firmituri de gânduri, epitete și vorbe consacrate - toate sunt puse bine, le are oricând la îndemână. În acest arsenal bogat și variat de elemente de stil și de critică, el e gata în orice  moment să atace orice subiect, cât de greu, cât de străin; într-un ceas îți toarnă un foileton și-ți vorbește, cu-o siguranță și c-o liniște uimitoare, despre orice poftești. Nimic nu-l sperie, nimic nu-l pune pe gânduri.

 

Piesele de teatru, jocul actorilor, tezele licențiaților și toate cărțile cu conținut literar și chiar științific uneori, ude încă de sub teascurile tipografiei, toate trec și se cern prin foiletoanele acestui neadormit agent de control. Și numele lui - căci are prudența de a iscăli tot ce publică - acest nume, care cade ca un tic  în ochii cititorilor pe fiecare săptămână la o zi fixă, ajunge a sfredeli încetul cu încetul indiferența publicului nostru și, iată-l remarcat. Pe stradă, la întruniri, în saloane, lumea și-l arată cu degetul.
La teatru, actorii și actrițele îl caută din ochi, și cum îl văd, îl salută, îi zâmbesc grațios, se strâng în jurul lui și îl ascultă. Autorii se silesc să-i facă cunoștința, ei sunt prinși de o vizibilă emoție când îi aduc cartea și îl roagă s-o citească și s-o judece. Acum are și-un stil al lui, trampat în l'esprit gaulais, împănat cu „fermecătoarele finețe ale francezului”. Și dacă nu citește cartea despre care vorbește, dar are talentul de a te face să uiți despre ce tratează, are fraza unsă și curgătoare a omului  „rafinat” care se joacă cu condeiul. Citațiile abundă. În zece rânduri ai întotdeauna trei-patru nemuritori de complimentat.

 

Urmărit de atenția publicului, își va lua rolul în serios și își va croi mers, privire, vorbă și gesturi pe talia importanței și celebrității în care a intrat. Câteva conferinți la  Ateneu, cu subiecte rococo, vor fi indispensabile. Va publica o carte, pe care va dedica-o reginei. Va ști să se introducă la palat și, cine știe, să se facă oareșcum necesar. Va ținea la Ateneu, în auzul auguștilor suverani, o conferință, în care lingușirea fină și inteligentă va stabili un fir de fericită comunicație între el și Majestățile Lor. Un bene-merenti va fi o arvună, un scaun la Academie îi va da o poză mai gravă, dar el merge mult mai departe...Ce fericit e, și cum se-ngrașă, încântat de sineși !

 

Iată un ager luptător în câmpul literaturii noastre.






                      




                                         

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu