Creîndu-și din tinerețe idealul său de existență eroică, de cult al acțiunii cu țel superior și al dăruirii de sine, Romain Rolland s-a străduit să-și formeze o platoșe pentru un caracter de visător sensibil și introvertit. Se simte la el acest contrast între structura contemplativă și idealul voluntar și eroic. Idealul acțiunii a dominat însă totdeauna, iar energia și curajul s-au afirmat mereu pe măsura acestui cult al eroismului. A fost un proces care s-a înfăptuit progresiv după încheierea romanului Jean-Christophe, în anii primului război mondial și al acțiunii antifasciste dintre cele două războaie. Fostul elev al Școlii Franceze de la Roma, profesorul de istoria muzicii, împărțit între mai multe arte, între literatură, muzică și teatru, a devenit omul acțiunii puse în serviciul țelului care îl făcuse în tinerețe să propună un „teatru al poporului”. S-a produs unificarea între izvoare foarte diferite. Gândirea lui Rolland, care se nutrise din multe influențe, a păstrat până la sfârșitul vieții o anumită atracție pentru misticismul indian, vechi și nou. Lectura operei lui nu creează însă impresia de eterogen, în ciuda acestei întâlniri între spiritul pozitiv, între maliția lui Colas Breugnon, iubitorul de vinuri și de glume sărate și ecourile nietzcheene. Elanul, generozitatea, acordul între idee și acțiune, perfecta onestitate morală și intelectuală sunt coordonatele principale ale întregii sale opere, fac uitate accentele stăruitoare sau retorice, lungimile.
Sunt și coordonatele paginilor de mărturisiri - Jurnalul și Memoriile.
Începute în 1939 și scrise în anii războiului, memoriile urmau să întregească însemnările din jurnal și să nareze anii de formație, copilăria, tinerețea, începuturile literare și perioada lui Jean - Christophe, până în 1914.
Redactarea memoriilor a fost întreruptă însă de ultimele scrieri ale lui Rolland, de cartea despre Peguy și de ultimele volume din ciclul Beethoven, marile epoci creatoare.
Rolland nu și-a putut duce evocările decât până în 1900. A publicat în anii războiului alte fragmente memorialistice în Călătoria interioară.
Mai sobre, mai lipsite de retorism decât epica propriu-zisă, Memoriile amintesc de Rousseau. Nu împing pasiunea adevărului până la dezvăluirea celor mai penibile detalii, dar au o capacitate asemănătoare de a păstra prospețimea impresiei trecute, evocate cu nostalgie. Sunt de amintit, în acest sens, paginile despre contactul tulburător cu Roma. Ca și Tolstoi, Rolland a fost o structură rousseauistă, alergică la minciună și la meschinărie, care îi provocau izbucniri violente.
MEMORII
(Memoires)
(Memoires)
„...De atunci am luat hotărârea de-a renunța la cariera universitară pentru a mă consacra numai artei. Eram prea scrupulos, totuși, ca să nu-mi respect angajamentul pe care-l luasem, când am intrat în palatul Farnese. Așa cum îi scriam mamei, în acea scrisoare din 30 decembrie 1890, în care îi destăinuiam hotărârea mea neclintită - „ nu trebuie să te arăți ingrat față de o școală căreia îi datorez atât de mult și față de un director care m-a făcut stăpân pe viața mea. La 1 ianuarie, deci, încep să redactez memoriul despre cardinalul nunțiu Salviati; îmi voi permite numai să citesc, pe drum, cronicile din Perugia cu privire la Baglioni. În acest fel, atunci când va fi momentul să creez opera nu-mi va rămâne decât s-o scriu.” Și am făcut-o. În ciuda întreruperii din februarie - o călătorie în Sicilia - înainte de Paști Memoriul despre Salviati era scris.
După asta mă socoteam liber de-a rupe cu Universitatea. Dar familia mea a început să protesteze, căutând ajutor la Gabriel Monod. Acel om cumsecade s-a pomenit într-o mare încurcătură. El mă recomandase pentru alegerea la Școala din Roma; el răspundea de mine la Universitate; și asprul lui simț al datoriei, conform doctrinei protestante, nu admitea să nu îndeplinesc întocmai clauzele angajamentului - zece ani în învățământ - care decurgeau din admiterea mea în Școala Normală. Mi le-a reamintit, cu blândețea lui rece, neînduplecată. Dar sub austeritatea profesională se ascundea un suflet romantic; căsătoria lui din dragoste, în ciuda opunerii părinților săi, cu fata revoluționarului rus Alexandr Herzen, și entuziasmul înflăcărat cu care a îmbrățișat cauza lui Wagner, al cărui prieten și susținător a fost în anii de luptă, sunt o mărturie a focului care a ars totdeauna sub gheață - fără a reuși să topească gheața dar și fără ca gheața să-l fi stins vreodată. De îndată ce a citit lucrarea mea, Orsino, pe care i-o dăduse Malwida, a fost cucerit și nu s-a mai îndoit de vocația mea; și-a dat numai osteneala de-a o împăca cu sarcina universitară și - să zicem - cu rațiunea.
De atunci, mi s-a întâmplat adesea să primesc confidențele și apelurile nerăbdătoare ale tinerilor scriitori care, deși cerneala încă nici nu li se uscase bine pe prima lor operă, revendică dreptul de-a refuza orice altă meserie, pentru a „nu face decât artă” - ceea ce constituie o foarte urâtă manieră de-a vorbi; iar gândul pe care-l ascunde nu are adesea o valoare mai mare ! Totdeauna i-am sfătuit să nu facă asemenea imprudență, care ar putea să-i distrugă atât pe ei cât și opera lor. Căci prima condiție a demnității unui artist e aceea de a fi independent. Și nu poate fi, dacă pe asta se bazează pentru a-și câștiga pâinea. Mai degrabă fă-te zidar, ca să scapi de orice jug al înrobirilor: jurnale, reviste, teatre, edituri și redacții - și cel mai periculos dintre toate - gustul publicului ! Nu spun că reușita nu răsplătește într-un mod excepțional o operă liberă. Dar să nu contați deloc pe-o asemenea întâmplare și nu-i sănătos, de altfel, pentru un artist ca, atunci când scrie, să tragă cu ochiul la izbândă. El nu trebuie nici să fugă de ea, dar nici s-o caute: bătălia se dă în el, și victoria trebuie câștigată. Aceea din afară va veni mai târziu dacă are chef ! Preocuparea lui schimonosește spiritul în gestația sa. Tânărul scriitor trebuie deci să-și construiască viața în așa fel încât, cu prețul de-a face orice meserie de care se poate achita conștiincios, să-și păstreze libertatea creației sale. Și chiar dacă n-ar salva, astfel, decât o oră pe zi, pentru opera sa, acea oră e pură și ea valorează mai mult pentru artă decât zile întregi de semislugărnicie bine plătită. Eu n-am avut niciodată mai mult (și foarte adesea am avut chiar mai puțin) - pentru a scrie Jean-Christophe al meu. Restul îl înghițeau profesiunile.
Adaug că nu e rău ca scriitorul care debutează să nu aducă la lumina zilei prea repede fructul lui, căci lumina zilei arde și îmbătrânește mlădițele tinere; umbra e prielnică unei formații serioase a artistului. Mulțumesc indiferenței și ostilității care au înăbușit primele mele opere, refuzându-le orice fel de acces la lumină. Când, în cele din urmă, am reușit, după zece ani de gâtuire, eram matur și înarmat. Nimic nu mă mai putea încovoia. Dar de la sine înțeles că nu le eram deloc recunoscător celor care-mi făceau serviciul de-a mă ține în pivniță; și i-am blestemat pe cei care mă sugrumau. În ciuda lor și-n ciuda mea, eu m-au învățat bărbăteasca lecție:
Cel ce vrea să dureze trebuie să îndure.
Eu am îndurat.
Tânărul roman, romanul din Roma, în acel început de an din 1891, era prea puțin dispus de asta. Întorcea spatele rațiunii. Se bucura de cele șase sau opt luni care îi rămâneau pentru a visa în libertate, făcând abstracție de timp; știa el bine că aveau să se sfârșească; dar nu permitea să fie trezit; nu voia deloc să vadă dincolo de vis. Și se încăpățâna să respingă profesiunea de profesor.
Totdeauna mi-a lipsit vocația, și nici mai târziu n-am dobândit-o. Nu pot spune că nu-i admir pe cei care o au: e una din cele mai nobile sarcini și înțeleg că alături de necazuri aduce bucurii adânci celor care știu să trezească spiritele. Cine ar putea spune ce lumină a însemnat pentru întreaga viață, pentru vreunul dintre noi, o singură vorbă a unui profesor, pe care credeai că-l asculți neglijent, și de care, câteodată, îți băteai joc ! Pe moment de-abia băgasem de seamă. Multă vreme după aceea recunoști în tine roadele. Eu îi iubesc și îi onorez pe slujitorii buni ai învățământului. Ei formează cadrele armatei spiritului. Și înțeleg că slujesc bine și eu această armată. ”
