Rainer Maria Rilke 1875 - 1926
Poet austriac, personalitate marcantă a liricii germane din prima jumătate a secolului XX.
De la primele volume: Leben und Lieder (Viață și cântece) - 1896; Traumgekront
(Încoronat de vis) - 1897, Rainer Maria Rilke se impune prin
extraordinara inventivitate metaforică și o muzicalitatefascinantă.
A mai publicat volumele de versuri: Das Buch der Bilder (Cartea imaginilor) - 1902 ; Das Stundenbuch (Ceaslovul) - 1905 - care cuprinde lirică de meditație religioasă; Neue Gedichte (Poezii noi) 1907 /1908; Duineser Elegien (Elegiile Duineze) - 1923; Sonette an Orpheus (Sonete către Orfeu) - 1923; poemul în proză Die Wiese von Liebe und Tod des Cornets Christoph Rilke (Povestea iubirii și a morții stegarului Christoph Rilke) 1906; romanul de introspecție autobiografică Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigger (Însemnările lui Malte Laurids Brigger) - 1910.
Elegiile Duineze - este titlul unei culegeri
de elegii ale poetului Rainer Maria Rilke, la care a început să scrie în
1912 și le-a terminat în 1922; așadar, a lucrat la ele timp de 10 ani.
Numele este dat de la castelul Duino, lângă Trieste, unde Rilke a locuit
ca oaspete al contesei Marie von Thurn und Taxis - Hohenlohe în 1912, an în care a apărul prima elegie.
Legenda spune că stâncile din apropierea castelului se tânguiau cu o
voce șoptită pe care poetul a auzit-o, o voce ce spunea,
mai mult sau mai puțin exact, versurile de început ale primei elegii:
„Cine, dac-aș striga, m-ar auzi, din cetele îngerilor ”.
În cuprinsul primei elegii întâlnim numele poetei Gaspara Stampa ,
considerată nu doar cea mai faimoasă femeie poet a Renașterii italiene
dar și a tuturor timpurilor din Italia (evident, ca poetesă).
Elegiile, după cum arată și numele, descriu alternativ momente fericite
și melancolice dar și o privire introspectivă asupra condiției umane c accente intense de misticism (caracteristic operei lui Rilke).
Unii au considerat că este foarte multă filozofie în cuprinsul lor, dar
este evident că ele exprimă convingerile estetice dar și de viață ale
lui Rilke. Este o privire asupra sinelui nostru, un sine cu lumini și
umbre, plin de nostalgia unor vremuri trecute, tânjind după „„rai”, un trecut necunoscut dar care lasă
urme în sufletul nostru și mergând pe aceste urme....omul nu află nimic
sigur, palpabil, totul este...(cum spunea alt poet, mult mai apropiat
de noi, în timp) „ vânare de vânt”.
De aici și tristețea, melancolia: fără a fi sumbră, ne fixează niște
limite, limitele ființei umane (dar evident, altele decât cele pe care
suntem obișnuiți să le luăm în seamă.)
Contesa Marie von Thurn und Taxis-Hohenlohe -
stăpâna castelului și gazda lui Rilke
Castelul Duino, văzut dinspre Sistiana, cu legendarele
stâncile în partea dreaptă, așa cum îl vedea și Rilke în lungile sale
plimbări .
DIE ERSTE ELEGIE
Wer, wenn ich schriee, hörte mich denn aus der Engel
Ordnungen? und gesetzt selbst, es nähme
einer mich plötzlich ans Herz: ich verginge von seinem
stärkeren Dasein. Denn das Schöne ist nichts
als des Schrecklichen Anfang, den wir noch grade ertragen,
und wir bewundern es so, weil es gelassen verschmäht,
uns zu zerstören. Ein jeder Engel ist schrecklich.
Und so verhalt ich mich denn und verschlucke den Lockruf
dunkelen Schluchzens. Ach, wen vermögen
wir denn zu brauchen? Engel nicht, Menschen nicht,
und die findigen Tiere merken es schon,
dass wir nicht sehr verlässlich zu Haus sind
in der gedeuteten Welt. Es bleibt uns vielleicht
irgend ein Baum an dem Abhang, dass wir ihn täglich
wiedersähen; es bleibt uns die Straße von gestern
und das verzogene Treusein einer Gewohnheit,
der es bei uns gefiel, und so blieb sie und ging nicht.
O und die Nacht, die Nacht, wenn der Wind voller Weltraum
uns am Angesicht zehrt -, wem bliebe sie nicht, die ersehnte,
sanft enttäuschende, welche dem einzelnen Herzen
mühsam bevorsteht. Ist sie den Liebenden leichter?
Ach, sie verdecken sich nur mit einander ihr Los.
Weißt du's noch nicht? Wirf aus den Armen die Leere
zu den Räumen hinzu, die wir atmen; vielleicht da die Vögel
die erweiterte Luft fühlen mit innigerm Flug.
Ja, die Frühlinge brauchten dich wohl. Es muteten manche
Sterne dir zu, dass du sie spürtest. Es hob
sich eine Woge heran im Vergangenen, oder
da du vorüberkamst am geöffneten Fenster,
gab eine Geige sich hin. Das alles war Auftrag.
Aber bewältigtest du's? Warst du nicht immer
noch von Erwartung zerstreut, als kündigte alles
eine Geliebte dir an? (Wo willst du sie bergen,
da doch die großen fremden Gedanken bei dir
aus und ein gehn und öfters bleiben bei Nacht.)
Sehnt es dich aber, so singe die Liebenden; lange
noch nicht unsterblich genug ist ihr berühmtes Gefühl.
Jene, du neidest sie fast, Verlassenen, die du
so viel liebender fandst als die Gestillten. Beginn
immer von neuem die nie zu erreichende Preisung;
denk: es erhält sich der Held, selbst der Untergang war ihm
nur ein Vorwand, zu sein: seine letzte Geburt.
Aber die Liebenden nimmt die erschöpfte Natur
in sich zurück, als wären nicht zweimal die Kräfte,
dieses zu leisten. Hast du der Gaspara Stampa
denn genügend gedacht, dass irgend ein Mädchen,
dem der Geliebte entging, am gesteigerten Beispiel
dieser Liebenden fühlt: dass ich würde wie sie?
Sollen nicht endlich uns diese ältesten Schmerzen
fruchtbarer werden? Ist es nicht Zeit, dass wir liebend
uns vom Geliebten befrein und es bebend bestehn:
wie der Pfeil die Sehne besteht, um gesammelt im Absprung
mehr zu sein als er selbst. Denn Bleiben ist nirgends.
Stimmen, Stimmen. Höre, mein Herz, wie sonst nur
Heilige hörten: dass sie der riesige Ruf
aufhob vom Boden; sie aber knieten,
Unmögliche, weiter und achtetens nicht:
So waren sie hörend. Nicht, dass du Gottes ertrügest
die Stimme, bei weitem. Aber das Wehende höre,
die ununterbrochene Nachricht, die aus Stille sich bildet.
Es rauscht jetzt von jenen jungen Toten zu dir.
Wo immer du eintratest, redete nicht in Kirchen
zu Rom und Neapel ruhig ihr Schicksal dich an?
Oder es trug eine Inschrift sich erhaben dir auf,
wie neulich die Tafel in Santa Maria Formosa.
Was sie mir wollen? leise soll ich des Unrechts
Anschein abtun, der ihrer Geister
reine Bewegung manchmal ein wenig behindert.
Freilich ist es seltsam, die Erde nicht mehr zu bewohnen,
kaum erlernte Gebräuche nicht mehr zu üben,
Rosen, und andern eigens versprechenden Dingen
nicht die Bedeutung menschlicher Zukunft zu geben;
das, was man war in unendlich ängstlichen Händen,
nicht mehr zu sein, und selbst den eigenen Namen
wegzulassen wie ein zerbrochenes Spielzeug.
Seltsam, die Wünsche nicht weiterzuwünschen. Seltsam,
alles, was sich bezog, so lose im Raume
flattern zu sehen. Und das Totsein ist mühsam
und voller Nachholn, dass man allmählich ein wenig
Ewigkeit spürt. - Aber Lebendige machen
alle den Fehler, dass sie zu stark unterscheiden.
Engel (sagt man) wüssten oft nicht, ob sie unter
Lebenden gehn oder Toten. Die ewige Strömung
reißt durch beide Bereiche alle Alter
immer mit sich und übertönt sie in beiden.
Schließlich brauchen sie uns nicht mehr, die Früheentrückten,
man entwöhnt sich des Irdischen sanft, wie man den Brüsten
milde der Mutter entwächst. Aber wir, die so große
Geheimnisse brauchen, denen aus Trauer so oft
seliger Fortschritt entspringt -: könnten wir sein ohne sie?
Ist die Sage umsonst, dass einst in der Klage um Linos
wagende erste Musik dürre Erstarrung durchdrang;
dass erst im erschrockenen Raum, dem ein beinah göttlicher Jüngling
plötzlich für immer enttrat, das Leere in jene
Schwingung geriet, die uns jetzt hinreißt und tröstet und hilft.
Rainer Maria Rilke,
beendet am 21.1.1912, Duino
ÎNTÂIA ELEGIE
Cine dac-aș striga, m-ar auzi, din cetele
îngerilor ? Și chiar dacă unul m-ar lua
deodată pe inima lui: aș pieri înaintea
prezenței prea tari. Căci frumosul nu-i altceva
decât începutul cumplitului pe care abia-l îndurăm,
și-l admirăm atât pentru că nepăsător, din dispreț
nu ne distruge. Cumplit e orișice înger.
Și astfel mă stăpânesc și înghit chemarea
suspinului sumbru. Ah, și cine
ne poate-ajuta ? Îngeri nu, oameni nu,
și istețele animale observă
că nu suntem prea acasă
în lumea cea tălmăcită. Ne mai rămâne poate
vreun pom pe-o colină, pe care în fiece zi
să-l revedem; ne rămâne strada de ieri
și răsfățata credință a unei obișnuințe
căreia la noi i-a plăcut și-a rămas și n-a mai plecat.
O, și noaptea, noaptea, când vântul plin de spațiile lumii
ne mistuie fața -, cui n-ar rămânea, ea, cea dorită,
lin dezamăgind, ea care stinghera inimă
greu o amenință. E mai ușoară ea îndrăgostiților ?
Ah, ei își acoperă numai, unul celuilalt soarta.
Nu o știi încă ? Azvârle din brațele-ți golul
către spațiile ce respirăm; poate că păsări
văzduhul mai larg îl simt, în zbor mai intim.
Da, primăverile-aveau nevie de tine. Unele stele
credeau că poți să le simți. Se ridica
spre tine un val, în trecut, sau
când treceai lâng-o fereastră deschisă
se dăruia o vioară. Totul era solie.
Ai du-o la capăt ? Nu erai totdeauna
distrat de-așteptare, parcă toate-ți vesteau
o iubită ? (Unde să-i dai adăpost,
când, la tine, gânduri mari și străine
intră și ies și, noaptea, adesea rămân ?)
Dacă ți-e dor, cântă-i pe îndrăgostiți, nici pe departe
nu-i destul de nemuritor vestitul lor simțământ.
Aproape îi invidiezi, pe ei, pe cei părăsiți
ce cu atât mai iubitori îți părură ca cei alinați.
Începe pururi din nou lauda ce n-o poți atinge;
adu-ți aminte: eroul durează, însuși declinul i-a fost
numai pretext să existe: ultima-i naștere.
Însă pe-ndrăgostiți îi reia sleita natură
în sine, de parcă nu ar avea destule puteri
pentru două atare-mpliniri, te-ai gândit oare
destul la Gaspara Stampa, într-atât încât vreo fată
de iubit părăsită, să-și spună, după înaltul exemplu
al acestei îndrăgostite: și eu ca ea să devin ?
Când oare aceste străvechi suferințe
deveni-vor mai rodnice ? Nu este timpul, ca iubind,
de lucrul iubit să fim liberi, să-l înfruntăm tremurând,
cum săgeata coarda o-nfruntă, ca-n salt adunată
să fie mai mult ca ea însăși. Căci nicăieri nu-i popas.
Glasuri, glasuri. Ascultă, inima mea, așa cum doar sfinți
ascultau odinioară: încât uriașa chemare
îi ridica din țărână; dar ei, aceia de necrezut,
îngenuncheau mai departe și n-o luau în seamă:
așa ascultau. Nu, n-ai putea îndura
al Domnului glas, nici pe departe. Dar ascultă suflarea,
vestea neîntreruptă, ce din tăcere se iscă.
Zvonește acum dinspre morții aceia tineri spre tine
Oriunde intrai în biserici, la Roma sau Neapole,
soarta lor nu-ți ieșea, liniștit, înainte ?
Sau o inscripție solemnă ți se-arăta,
ca acum, de curând, stela de la Santa Maria Formosa.
Ce vor de la mine ? Să înlătur încet aparența
celor nedrepte, ce stingherește puțin, uneori,
a spiritelor pură mișcare.
Desigur, e straniu să nu mai locuiești pe pământ,
abia deprinse-n-obiceiuri să nu le mai practici,
trandafirilor și altor lucruri promițătoare
tâlcul viitorului uman să nu le mai dai;
ceea ce-ai fost în mâini nesfârșit temătoare,
să nu mai poți fi și însuși numele tău,
ca pe-o jucărie spartă, să îl lași deoparte,
Straniu, dorințele să nu le dorești mai departe. Straniu,
tot ce avea legături, să vezi fluturând în odaie,
atât de desprins. Și starea de moarte e grea
și plină de trudă, până ce simți încetul cu-ncetul
puțină eternitate. - Dar cei vii
fac toți greșeala că delimitează prea tare.
Îngerii-adesea (se spune) n-ar ști prea bine de merg
între cei vii sau cei morți. Torentul cel veșnic
smulge vârstele toate, de pe-amândouă tărâmurile,
și-n amândouă vuietul lui le domină.
Curând ei nu mai au nevoie de noi, ei cei smulși prea devreme,
lin te dezveți de ce-i pământesc, așa cum ușor,
de sânul mamei, crescând, te desprinzi. Dar noi
care tânjim după tainele mari, care, prin jale, adesea
înaintăm fericit: am putea exista fără ei ?
În zadar e legenda că, odinioară, bocindu-l pe Linos,
cea dintâi muzică rupse, cutezătoare, încremenirea,
că abia în spațiul înfricoșat din care năprasnic plecase, pe veci,
un aproape divin adolescent, - golul intră
în vibrația ce-acum ne răpește, ne-alină, ne-ajută ?
DIE ACHTE ELEGIE
Rudolf Kassner zugeeignet
Mit allen Augen sieht die Kreatur
das Offene. Nur unsre Augen sind
wie umgekehrt und ganz um sie gestellt
als Fallen, rings um ihren freien Ausgang.
Was draußen ist, wir wissens aus des Tiers
Antlitz allein; denn schon das frühe Kind
wenden wir um und zwingens, dass es rückwärts
Gestaltung sehe, nicht das Offne, das
im Tiergesicht so tief ist. Frei von Tod.
Ihn
sehen wir allein; das freie Tier
hat seinen Untergang stets hinter sich
und vor sich Gott, und wenn es geht, so gehts
in Ewigkeit, so wie die Brunnen gehen.
Wir haben nie, nicht einen einzigen Tag,
den reinen Raum vor uns, in den die Blumen
unendlich aufgehn. Immer ist es Welt
und niemals Nirgends ohne Nicht: das Reine,
Unüberwachte, das man atmet und
unendlich weiß und nicht begehrt. Als Kind
verliert sich eins im Stilln an dies und wird
gerüttelt. Oder jener stirbt uns ists.
Denn nah am Tod sieht man den Tod nicht mehr
und starrt hinaus, vielleicht mit großem Tierblick.
Liebende, wäre nicht der andre, der
die Sicht verstellt, sind nah daran und staunen...
Wie aus Versehn ist ihnen aufgetan
hinter dem andern... Aber über ihn
kommt keiner fort, und wieder wird ihm Welt.
Der Schöpfung immer zugewendet, sehn
wir nur auf ihr die Spiegelung des Frein,
von uns verdunkelt. Oder dass ein Tier,
ein stummes, aufschaut, ruhig durch uns durch.
Dieses heisst Schicksal: gegenüber sein
und nichts als das und immer gegenüber.
Wäre Bewusstheit unsrer Art in dem
sicheren Tier, das uns entgegenzieht
in anderer Richtung -, riss es uns herum
mit seinem Wandel. Doch sein Sein ist ihm
unendlich, ungefasst und ohne Blick
auf seinen Zustand, rein, so wie sein Ausblick.
Und wo wir Zukunft sehn, dort sieht es Alles
und sich in Allem und geheilt für immer.
Und doch ist in dem wachsam warmen Tier
Gewicht und Sorge einer großen Schwermut.
Denn ihm auch haftet immer an, was uns
oft überwältigt, - die Erinnerung,
als sei schon einmal das, wonach man drängt,
näher gewesen, treuer und sein Anschluss
unendlich zärtlich. Hier ist alles Abstand,
und dort wars Atem. Nach der ersten Heimat
ist ihm die zweite zwitterig und windig.
O Seligkeit der kleinen Kreatur,
die immer bleibt im Schoße, der sie austrug;
o Glück der Mücke, die noch innen hüpft,
selbst wenn sie Hochzeit hat: denn Schoß ist Alles.
Und sieh die halbe Sicherheit des Vogels,
der beinah beides weiß aus seinem Ursprung,
als wär er eine Seele der Etrusker,
aus einem Toten, den ein Raum empfing,
doch mit der ruhenden Figur als Deckel.
Und wie bestürzt ist eins, das fliegen muss
und stammt aus einem Schoß. Wie vor sich selbst
erschreckt, durchzuckts die Luft, wie wenn ein Sprung
durch eine Tasse geht. So reißt die Spur
der Fledermaus durchs Porzellan des Abends.
Und wir: Zuschauer, immer, überall,
dem allen zugewandt und nie hinaus!
Uns überfüllts. Wir ordnens. Es zerfällt.
Wir ordnens wieder und zerfallen selbst.
Wer hat uns also umgedreht, dass wir,
was wir auch tun, in jener Haltung sind
von einem, welcher fortgeht? Wie er auf
dem letzten Hügel, der ihm ganz sein Tal
noch einmal zeigt, sich wendet, anhält, weilt -,
so leben wir und nehmen immer Abschied.
A OPTA ELEGIE
dedicată lui Rudolf Kassner
Viețuitoarele - ochi, numai ochi -
văd ceea ce-i deschis. Doar ochii noștri
sunt ca întorși și astfel așezați
parcă-s capcane-n jurul marii porți.
Ce-i înafară știm doar din privirea
jivinelor, căci până și pe prunc
noi îl întoarcem și-l silim, în urma-i,
să vadă-alcătuiri, nu ce-i deschis
și-adânc în animal. De moarte slobod.
Noi o vedem, doar noi. Căci liber, animalul
are mereu sfârșitu-n urma lui,
și-n față Domnul, și când trece, trece
în veșnicii, cum trece o fântână.
Noi nu avem nicicând, nici chiar o zi,
în față, spațiul pur, unde răsar
la nesfârșire flori. Mereu e lume
și niciodată-un nicăieri fără nimic,
cast, nepăzit, ce îl respiri și știi
că-i nesfârșit și nu râvnești. Copil,
te pierzi, tăcut, în asta, atunci ei
te zgâlțâie. Sau cel ce moare, e.
Căci lângă moarte, moartea n-o mai vezi,
cu ochii mari, de animal, privești afară.
Îndrăgostiții - celălalt de n-ar fi,
să le astupe văzul - ajung aproape-aici și sunt uimiți...
Pe negândite li s-a revelat
de după celălalt...Dar peste el
nu trece nimeni, și e iarăși lume.
Întorși către făpturi mereu, vedem
în ele doar reflexu-a ce e liber,
de noi întunecat. Sau poate-un animal,
calm, ne străbate-n liniște, cu ochii.
Asta se cheamă soartă: a sta în față
și-atâta tot, a sta mereu în față.
Dac-animalul hotărât venind
spre noi, pe alte căi, ar fi la fel
de conștient, din drum
el ne-ar întoarce. Ființa-i
e infinită, necuprinsă, fără perspectivă
asupra stării sale, pură ca privirea-i.
Și unde noi viitor vedem, el vede
totul și-n tot pe sine, pururi mântuit.
Și totuși, animalul ager, cald,
duce povara unei mari tristeți.
Căci amintirea ce ne covârșește
ades îl ține pururi și pe el,
parcă ne-a fost cândva, ce năzuim,
mai intim, mai fidel, mai gingaș la atins.
Distanță-aici e totul, iar acolo
e suflu. După patria dintâi,
a doua este tulbure, vântoasă.
O, fericire-a micilor făpturi
care rămân mereu în sânul matcă;
noroc al gâzei ce lăuntric saltă
și-atuncea când nuntește: matcă-i totul.
Uite, și pasărea, cu semisiguranța-i,
ce aproape știe una și cealaltă,
din vremuri, ca un suflet de etrusc
pe care - mort - un spațiu l-a primit,
dar, pe sicriu, e statuia culcată.
Și ce uimit - cel ce trebuind să zboare,
de-un sân e zămislit. Parcă de sine
speriat, văzduhul taie, cum ar trece
fisura printr-o ceașcă. Astfel
liliacul taie porțelanul serii.
Noi: privitori, mereu și pretutindeni,
plecați spre tot, nicicând înspre afară !
E un preaplin. Îl rânduim. Se sfarmă.
Iar rânduim. Ne sfărâmăm chiar noi.
Cine ne-a pus la cale-așa, că orice
am face, suntem în postura celui
ce pleacă ? Și precum pe-un ultim deal,
ce-i mai arată-o dată-ntraga vale,
el se întoarce, stă, mai zăbovește - ,
așa trăim, în despărțiri, mereu.
Traducere : Maria Banuș
