ÎNTÂIA MEA IUBIRE
de Sándor Petőfi
Trecutu-i florărie-n care
Albina-i amintire,
Și mierea ce-mi aduce-n suflet
E-ntâia mea iubire.
Veniți numai, icoane scumpe
Din vremi de mult uitate !
În proza vecinică a zilei
Poetul greu se zbate...
Iubeam pe fata gazdei mele
Pe când umblam la școală;
Era o dragoste nebună
Și-atât de ideală !
Cum mă iubea ! Ca fată mare,
Ea împărțea la masă,
Și eu aveam întotdeauna
Bucata cea aleasă.
Și șuncă-mi da când, de la școală
Veneam flămând, spre seară,
Și alte bunătăți aduse
În taină din cămară.
Adesea străbăteam grădina
În nopțile cu lună:
Simțeam atâta fericire
Stând singuri împreună.
Sărbătorește, firea-ntreagă
Tăcea în noaptea-naltă,
Doar corul broaștelor, armonic,
Cânta devale-n baltă.
Ca în romane de iubire,
Ne-ndrăgosteam cu șoapte...
Și ce șopteam ? „Cum bate luna !”
„Ah, ce frumoasă noapte !”...
S-a dus, de-a pururi, poate, vremea
Atât de fericită !
Și azi eu nu mai am pe lume
Nici șuncă, nici iubită...
|
|
|
|
|
|
|
|
