Immanuel Kant 1724 - 1804
Immanuel Kant a fost un filozof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania.
Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea IDEALISMULUI CRITIC, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne.
În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.
Viața lui Kant se confundă cu viața profesională și cu doctrina sa.
Nu a fost căsătorit și nu a părăsit niciodată granițele țării. Traiul său este unul tihnit, sănătos și regulat: trezit la 5, își începe ziua fumându-și pipa și luând ceaiul; lucrează apoi până la 7, ora primului curs. La întoarcere, lucrează până la orele 13. E timpul prânzului, singurul său moment de repaus din zi. Nu mănâncă niciodată singur. Invitații săi, în număr de trei până la nouă, pentru ca ansamblul convivilor să nu fie inferior numărului Grațiilor nici superior celui al Muzelor, nu sunt preveniți decât în dimineața respectivă, pentru a nu trebui să renunțe la o altă invitație: nu vin astfel decât aceia care sunt liberi.
Este foarte îngrijit asupra aparențelor persoanei sale, motiv pentru care va inventa pentru folosul propriu o centură mecanică (cf. portretul ironic al lui Thomas de Quincey, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant). Conviv apreciat, amator de vinuri bune, Kant nu încurajează niciodată discuțiile privitoare la opera sa. Prânzul se prelungește după orele după-amiezii, moment în care Kant se va duce să-și facă plimbarea zilnică (totdeauna la aceeași oră, cu excepția, se pare, a zilei în care avea să sosească curierul anunțând Revoluția Franceză; după unii, excepțiile care i-au tulburat faimoasa plimbare rituală au fost două: publicarea Contractului social al lui Rousseau, în 1762, pe care-l citește complet absorbit și pierde șirul timpului, și anunțul victoriei franceze de la Valmy, în 1792). Întors acasă, Kant lucrează până la orele 22.
În 1797, slăbit de vârstă, renunță la învățământ și își petrece ultimii ani din viață într-o retragere studioasă dar solitară. Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică și intelectuală, în vârstă de 79 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost "Es ist gut" ("[Totul] e bine").
Oameni veniți din întreaga regiune au dorit să participe la funeralii. Chipul nu îi era alterat, dar corpul apărea a fi diminuat dincolo de orice descriere. Depuse în cripta Profesorilor, rămășițele sale pământești nu vor rămâne multă vreme acolo. Încă din 1809, până la criptă s-a format o alee care purta numele grecesc Stoa Kantiana.
La 21 noiembrie 1880, rămășițele pământești sunt transferate într-o capelă gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow și o copie a Școlii de la Atena a lui Rafael, poartă inscripționată fraza celebră din Critica rațiunii practice: "Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine".
Așa cum o va spune în Prolegomene, a fost deșteptat din "somnul dogmatic" de lectura empiristului Hume. Va analiza operele lui Newton, Hume și mai ales Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe "drumul drept" și îi provoacă o "revoluție în reflecție".
Kant crezuse până atunci că sursele cunoașterii nu se află în experiență ci în spirit, în rațiune. Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă, toate cunoștințele noastre sunt ivite din experiență.
Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, ideea că experiența și judecata permit deopotrivă cunoașterea. Așa cum va scrie mai târziu, intuiția fără concept e oarbă iar conceptul fără intuiție este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de toate un fundament pentru uzul rațiunii, ceea ce implică recunoașterea limitelor puterii sale. Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru luni), CRITICA RAȚIUNII PURE, a cărei primă ediție datează din 1781. Kant avea 57 de ani și era deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia începe.
Rațiunea nu poate cunoaște totul. Ea este deci limitată în domeniul cunoașterii. În schimb, are o valoare în domeniul practic, așadar moral. Aceasta este tema Criticii rațiunii practice, publicată în 1787.
Rămân prin urmare de reconciliat sferele naturii, în care condițiile de posibilitate ale cunoașterii au fost determinate în Critica rațiunii pure, și ale libertății, al cărei fundament a fost stabilit în Critica rațiunii practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a apărut în 1790 și marchează desăvârșirea esențialului filozofiei kantiene.
În 1780 devine membru în Senatul universității, iar în 1787 membru al Academiei de științe din Berlin. În semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector, titlu conferit de Frederic al II-lea.
Kant va rămâne profesor până în 1797. De la 7 la 10 dimineața cursurile de filozofie alternează cu antropologia, geografia fizică și uneori fizica și matematicile. Nu-și citea cursurile ci vorbea liber, deși urma întotdeauna un manual de bază pentru a satisface prescripțiile academice prusace.
În 1794, guvernul prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile și publicațiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă.
surse:
http://en.wikipedia.org/wiki/Immanuel_Kant
http://plato.stanford.edu/entries/kant/
http://www.philosophers.co.uk/immanuel-kant.html
DESPRE BINE ȘI FRUMOS
INTEMEIEREA METAFIZICII MORAVURILOR
Prefață
Orice cunoaștere rațională este sau materială și cercetează un obiect oarecare; sau formală și se ocupă numai cu forma însăși a intelectului și a rațiunii și cu regulile universale ale gândirii în genere, fără deosebirea obiectelor. Filosofia formală se numește l o g i c ă, iar cea materială care are a face cu obiecte determinate și cu legile cărora ele sunt supuse, este iarăși dublă. Căci aceste legi sunt sau legi ale n a t u r i i, sau legi ale l i b e r t ă ț i i. Știința despre cea dintâi se numește f i z i c ă, știința despre cea de-a doua se numește e t i c ă; cea dintâi se numește și doctrină a naturii, cea de-a doua doctrină a moravurilor.
Logica nu poate avea o parte empirică, adică o astfel de parte încât legile universale și necesare ale gândirii să se întemeieze pe principii care să fie luate din experiență; căci astfel ea nu ar fi o logică, adică un canon pentru intelect sau rațiune, care este valabil pentru orice gândire și care trebuie demonstrat. Dimpotrivă, atât filosofia naturală cât și filosofia morală pot avea fiecare partea ei empirică, fiindcă cea dintâi trebuie să determine legile naturii considerată ca obiect al experienței, iar cea din urmă legile voinței omului întrucât e afectată de natură, și anume cele dintâi ca legi conform cărora se întâmplă totul, cele din urmă ca legi conform cărora trebuie (soll) să se întâmple totul, dar luând totuși în considerare și condițiile sub care adesea nu se întâmplă.
Putem numi empirică orice filosofie, întrucât se întemeiază pe principii ale experienței, iar pe cea care își expune teoriile exclusiv din principii a priori, filosofie pură. Cea din urmă, dacă e numai formală, se numește logică; iar dacă este limitată la obiecte determinate ale intelectului, se numește metafizică.
În acest fel se naște Ideea unei duble matafizici, a unei metafizici a naturii și a unei metafizici a moravurilor. Fizica va avea deci partea ei empirică, dar și o parte rațională; etica de asemenea, deși aici partea empirică s-ar putea numi îndeosebi antropologie practică, iar cea rațională propriu-zis morală.
[...] e absolut necesar să se elaboreze odată o filosofie morală pură, care să fie pe deplin curățită de tot ce nu poate fi decât empiric și aparține antropologiei. [...]
Astfel, în orice cunoștință practică, nu numai că legile morale, împreună cu principiile lor, se disting esențial de tot ce cuprinde ceva empiric, ci orice filosofie morală se întemeiază în întregime pe partea ei pură, și, aplicată la om, ea nu împrumută nimic de la cunoașterea acestuia (antropologie), ci îi dă lui ca ființă rațională legi a priori.
O metafizică a moravurilor este deci neapărat necesară, nu numai dintr-un motiv al speculației, pentru a studia izvorul principiilor practice care rezidă a priori în rațiunea noastră, ci fiindcă înseși moravurile rămân supuse la tot felul de perversiuni, câtă vreme lipsește acest fir conducător și această normă supremă a judecării ei juste. Căci, pentru ca ceva să fie bun din punct de vedere moral, nu este suficient să fie conform legii morale, ci trebuie să aibă loc în vederea ei; în caz contrar, acea conformitate nu este decât foarte contingentă și foarte dubioasă, fiindcă principiul imoral va produce fără îndoială câteodată acțiuni conforme legii, dar de multe ori va produce acțiuni contrare ei. Dar legea morală, în puritatea și autenticitatea ei (ceea ce tocmai în practică este important în primul rând) nu trebuie căutată nicăieri altundeva decât într-o filosofie pură, prin urmare aceasta (Metafizica) trebuie să preceadă, și fără ea nu poate exista nicăieri o filosofie morală.[...]
[...] și Logica generală se distinge de Filosofia transcendentală, căci Logica generală expune operațiile și regulile gândirii în genere, pe când Filosofia transcendentală expune numai operațiile și regulile particulare ale gândirii p u r e, adică ale acelei gândiri prin care sunt cunoscute obiecte complet a priori. Când Metafizica moravurilor trebuie să cerceteze Ideea și principiile unei voințe (Wille) pure posibile și nu acțiunile și condițiile voliției (Wollen) omenești în genere, care sunt luate în cea mai mare parte din psihologie.
traducere: Ion Ianoși
