marți, 7 octombrie 2014

ÎNTR-UN AMURG DE TOAMNĂ de Dimitrie Anghel


 





ÎNTR-UN  AMURG  DE  TOAMNĂ

de  Dimitrie  Anghel






Ca un gând rău noaptea se târăște și o mâhnire neînchipuită urcă din lumea plantelor. O umbră umedă și verde, ca răsărită din adâncul unei mlaștini, topește formele și în toată mâhnirea aceasta sufletul meu dornic de lumină luptă și el, ca o flacără ce stă să se stângă…

Așa trebuie să fi fost la începutul lumilor, pe atunci când regnul vegetal stăpânea pământul. Arbori și plante uriașe, ierburi ori flori monstruoase, în aburii ce stăpâneau de-a pururi, trebuie să se fi strevăzut ca în fundul unui vis, sau ca o natură zămislită și căzută în adâncul unei ape.

Și cum nu se auzea un cântec pe atunci, ori un tril sfios de pasăre, cum nu bătea un fluture din aripi și nici pas nu suna ca să trezească ecouri, astfel e și în colțul acesta de natură, unde ne găsim amândoi după o dulce zi de dragoste…

Singurele puncte de senin sunt ochii tăi; dar nu știu cum, prin ce misterioasă ambianță cu cele ce ne împresoară, s-au îndepărtat și s-au făcut străini, de parcă nu mai sunt ochii ce i-am sărutat cu câteva clipe mai înainte. Mâna ta e rece și inertă, ca și când tot sângele s-ar fi retras din ea, și parcă negurile verzi, ce s-au ridicat, au pus ca un zid fragil și diafan între noi. O exaltație puternică de foi moarte s-a trezit în aer, și câteva lacrimi de ploaie, căzând din ram în ram, au prins să sune.

Tu ți-ai retras mâna și ai pus un spațiu între noi doi, și gestul acesta l-ai făcut cu atâta energie, încât am înțeles că era o luptă și în tine, o voință de a te recăpăta, de-a afirma că ești singură în fața naturii. Și-atunci, privind trist la tine și împrejurul meu, am văzut ca într-un fulger, că în toată lumea aceea ce ne înconjura, în toată frăția aceea aparentă de ierburi și de ramuri ce se amestecă, în toate trupurile acelea vii, în cari urcă și stăruie ceva, e o tendință numai; aceea egoistă, de a fi singur și de a lupta pe socoteala sa pentru a-și apăra ființa.

Frunzarele făcute valuri când bate vântul, masa aceea verde care mișcă, freamătă, se despletește și se îndoaie, părând că e un singur trup ce se împotrivește contra furiei destructive a morții, e o părere numai, și fiecare creangă ori foaie, pentru ea luptă căutându-și partea de soare.

Și-acum, când moartea era pe aproape, în nemișcarea asta, rigiditatea fiecărui fir de iarbă, înțepenirea dreaptă a fiecărui arbore, lupta îndărătnică a fiecărei flori, vădeau și mai bine aceasta. Fiecare părea că vrea să amâie un sfârșit, să prevină o agonie. Fiecare părea că vrea să lupte dârz contra toamnei, nepăsător de soarta celui de alături.

Și cu câteva zile înainte, când soarele ardea peste toată lumea aceasta, creangă cu creangă de înfrățea, foaie lângă foaie se alătura, floare lângă floare își pleca obrazul și din mișcarea aceasta porneau un murmur dulce, vroind parcă să întregească o simfonie, să arate ce strâns sunt legate între ele și sunt de mult odrasla aceluiași pământ.

Și când gândeam acestea, tu dreaptă te-ai ridicat de lângă mine și, fără un cuvânt, fără un gest, rigidă aproape, ai pornit pe cărăruia pe care ne întorceam de obicei aproape îmbrățișați, spre casă. O foaie galbenă s-a desprins dintr-un înalt de creangă, a plutit ca un fluture obosit și a căzut pe urma ta. Și un cuvânt n-am îndrăznit să îngân nici eu, înțelegând că strigătul meu ar fi înfiorat și mai mult tăcerea. Și te-am lăsat să pleci, urmând instinctiv pilda ce mi-o dădea natura împrejmuitoare. Am respectat simțirea ta, așteptând raza prietenoasă de soare, ca va da un alt aspect naturii.

Și rămânând în singurătatea aceea, am lăsat să crească noaptea.

Și noaptea mai verde, mai tristă, mai spectrală, a crescut, învăluindu-mă ca o apă și nemaiavând alături căldura mânii tale, nici picăturile de senin ce sunt ochii tăi, m-am lăsat și eu gândurilor triste. Am înțeles că suntem singuri, că ori ce-am face și oricât de puternic ne-am uni gurile când poruncesc simțurile, că oricât ne-am încleșta brațele și am căuta să ne facem numai un trup, suntem tot singuri, oricând și pretutindeni singuri.

Și între acestea, printre crengile unui brad, luminile orășelului îndepărtat au clipit una după alta ca niște stele licăritoare, au tremurat, până ce întregul brad s-a aprins ca un uriaș pom de crăciun, care m-a făcut să sper că vor mai veni zile dulci și că albastrul ochilor, care m-a făcut să sufăr în seara aceea de toamnă întunecată, se va limpezi și va răsfrânge în el altfel natura și gândurile ei ascunse.




4360286_0_721cd_2a02fc45_M_jpg (189x127, 71Kb)
4360286_54739466_29465785_1216855205_tastofarfalla (57x54, 7Kb)







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu