ÎNTR-UN AMURG DE TOAMNĂ
de Dimitrie Anghel
Ca un gând rău noaptea se târăște și o mâhnire neînchipuită urcă din
lumea plantelor. O umbră umedă și verde, ca răsărită din adâncul unei
mlaștini, topește formele și în toată mâhnirea aceasta sufletul meu
dornic de lumină luptă și el, ca o flacără ce stă să se stângă…
Așa trebuie să fi fost la începutul lumilor, pe atunci când regnul
vegetal stăpânea pământul. Arbori și plante uriașe, ierburi ori flori
monstruoase, în aburii ce stăpâneau de-a pururi, trebuie să se fi
strevăzut ca în fundul unui vis, sau ca o natură zămislită și căzută în
adâncul unei ape.
Și cum nu se auzea un cântec pe atunci, ori un tril sfios de pasăre, cum
nu bătea un fluture din aripi și nici pas nu suna ca să trezească
ecouri, astfel e și în colțul acesta de natură, unde ne găsim amândoi
după o dulce zi de dragoste…
Singurele puncte de senin sunt ochii tăi; dar nu știu cum, prin ce
misterioasă ambianță cu cele ce ne împresoară, s-au îndepărtat și s-au
făcut străini, de parcă nu mai sunt ochii ce i-am sărutat cu câteva
clipe mai înainte. Mâna ta e rece și inertă, ca și când tot sângele s-ar
fi retras din ea, și parcă negurile verzi, ce s-au ridicat, au pus ca
un zid fragil și diafan între noi. O exaltație puternică de foi moarte
s-a trezit în aer, și câteva lacrimi de ploaie, căzând din ram în ram,
au prins să sune.
Tu ți-ai retras mâna și ai pus un spațiu între noi doi, și gestul acesta
l-ai făcut cu atâta energie, încât am înțeles că era o luptă și în
tine, o voință de a te recăpăta, de-a afirma că ești singură în fața
naturii. Și-atunci, privind trist la tine și împrejurul meu, am văzut ca
într-un fulger, că în toată lumea aceea ce ne înconjura, în toată
frăția aceea aparentă de ierburi și de ramuri ce se amestecă, în toate
trupurile acelea vii, în cari urcă și stăruie ceva, e o tendință numai;
aceea egoistă, de a fi singur și de a lupta pe socoteala sa pentru a-și
apăra ființa.
Frunzarele făcute valuri când bate vântul, masa aceea verde care mișcă,
freamătă, se despletește și se îndoaie, părând că e un singur trup ce se
împotrivește contra furiei destructive a morții, e o părere numai, și
fiecare creangă ori foaie, pentru ea luptă căutându-și partea de soare.
Și-acum, când moartea era pe aproape, în nemișcarea asta, rigiditatea
fiecărui fir de iarbă, înțepenirea dreaptă a fiecărui arbore, lupta
îndărătnică a fiecărei flori, vădeau și mai bine aceasta. Fiecare părea
că vrea să amâie un sfârșit, să prevină o agonie. Fiecare părea că vrea
să lupte dârz contra toamnei, nepăsător de soarta celui de alături.
Și cu câteva zile înainte, când soarele ardea peste toată lumea aceasta,
creangă cu creangă de înfrățea, foaie lângă foaie se alătura, floare
lângă floare își pleca obrazul și din mișcarea aceasta porneau un murmur
dulce, vroind parcă să întregească o simfonie, să arate ce strâns sunt
legate între ele și sunt de mult odrasla aceluiași pământ.
Și când gândeam acestea, tu dreaptă te-ai ridicat de lângă mine și, fără
un cuvânt, fără un gest, rigidă aproape, ai pornit pe cărăruia pe care
ne întorceam de obicei aproape îmbrățișați, spre casă. O foaie galbenă
s-a desprins dintr-un înalt de creangă, a plutit ca un fluture obosit și
a căzut pe urma ta. Și un cuvânt n-am îndrăznit să îngân nici eu,
înțelegând că strigătul meu ar fi înfiorat și mai mult tăcerea. Și te-am
lăsat să pleci, urmând instinctiv pilda ce mi-o dădea natura
împrejmuitoare. Am respectat simțirea ta, așteptând raza prietenoasă de
soare, ca va da un alt aspect naturii.
Și rămânând în singurătatea aceea, am lăsat să crească noaptea.
Și noaptea mai verde, mai tristă, mai spectrală, a crescut,
învăluindu-mă ca o apă și nemaiavând alături căldura mânii tale, nici
picăturile de senin ce sunt ochii tăi, m-am lăsat și eu gândurilor
triste. Am înțeles că suntem singuri, că ori ce-am face și oricât de
puternic ne-am uni gurile când poruncesc simțurile, că oricât ne-am
încleșta brațele și am căuta să ne facem numai un trup, suntem tot
singuri, oricând și pretutindeni singuri.
Și între acestea, printre crengile unui brad, luminile orășelului
îndepărtat au clipit una după alta ca niște stele licăritoare, au
tremurat, până ce întregul brad s-a aprins ca un uriaș pom de crăciun,
care m-a făcut să sper că vor mai veni zile dulci și că albastrul
ochilor, care m-a făcut să sufăr în seara aceea de toamnă întunecată, se
va limpezi și va răsfrânge în el altfel natura și gândurile ei ascunse.
|
