IUBIRE
de Al. Vlahuță
III
Cumplite-s nopțile de iarnă,
Și lungi de nu se mai sfârșesc.
În urletele vijeliei
Sunt glasuri cari mă bocesc,
Și mi-e urât, mi-e dor, mi-e jale,
Și întunericul de-afară
Îmi face casa mai ursuză,
Singurătatea mai amară.
Tu nici nu bănuiești, copilă,
Ce dureroasă nebunie
S-abate-n nopțile acestea
Peste viața mea pustie,
Și cum mă mistui, și mă zbucium
Ca-ntr-un ocean care mă-nghite,
Pierdut și neștiut de nimeni
În golul vremii neclintite.
Mereu pe-aceleași pagini caut
Un semn, știut mai dinainte...
A, iat-o filă îndoită...
Icoana ta-mi răsare-n minte,
Te văd citind aceste rânduri,
Te simt gândindu-te la mine,
Urzind, pe-o clipă de iubire,
O lume de povești senine,
Te urmăresc în cartea asta,
Ca și cum unele cuvinte
Ar mai păstra ceva din glasul,
Din respirarea ta fierbinte;
Ș-adesea când mă-neacă plânsul
De-atâta dor, de-atâta jale,
Eu îți sărut aici privirea
Și urma gândurilor tale...
Cine-a țipat așa?... Cum tremur...
Pare c-aud un pas pe scară,
Ascult, țiindu-mi răsuflarea...
Nimic e viforul de-afară.
O, liniștite nopți de iuliu,
Atât de limpezi și albastre,
Unde sunteți?... Voi, poezia
Și farmecul iubirii noastre!
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
