Dimitrie Anghel 1872 - 1914
Pâinea noastră cea de toate zilele
În aerul cald, vâslind din spre sud vântul îndulcit, negre puncte se
arată și nălucesc în albastru, dispar ascunse de un nor, se arată mai
mari, până ce un fâlfâit de aripi ne lovește auzul. E semn de primăvară
și cele duse în surgun către soare, se reîntorc înapoi.
Cântătorul norod umple din nou lumea de triluri, nopțile își recapătă farmecul, zorii nu mai răsar tăcuți.
Răzând fața apelor, rândunelele zboară, atingând fulgerător cu
sfârcul aripei pulberea din cale, se avântă spre înaltul streșinei,
ridică un galben fir de paiu și ca mâine un vesel ciripit de pe o
margine de cuib, trezește aerul. Se întorc prietenele bune ca să ne spue
că vremea se statornicește din nou, și cu toate acestea nu toți
deopotrivă revăd întoarcerea lor.
Păsările au nevoe de hrană ca să ciripească. Și cei ce aruncă sămânța
în lanuri, ori cel ce trăește din rodul unei livezi, sau unei vii, știe
bine aceasta. Iți spui, că un grăunte și-o lacrimă de rouă e de ajuns
unei păsări ca să trăiască, dar nu e numai o pasăre și norodul
înaripatelor e înmiit. Vrabie și sticlete, cenușia pasăre ce se amestecă
în colbul drumului și întârziata vietate ce s’a rătăcit prin mărăcini,
când Dumnezeu cu fantazia lui uriașă a văpsit pe toate acelea ce poartă
pene și nu i-a rămas în marea lui bunătate decât să-și șteargă penelele
pe cea de pe urmă venită, pestrițând’o cu toate culorile, sturzi și
măcălendrii, moțate ciocârlii și monocorde prepelițe, toate în sfârșit,
cer hrană și belșug, ca să poată trăi.
De pretutindeni se abat, căci viermușorul nu e deajuns, spre blondul
spic se lasă, spre (tremurătorul mălaiu se avântă, spre nălucitorul ovăz
năzuesc. Până și singuratica și tăcuta Dumbrăveancă, ce străjuește pe
vârful stogurilor, făcând albastru în jurul ei, când își deschide
aripele să sboare, tot un grăunte visează, oricât ți s’ar părea că ar
cugeta de adânc.
Născocește omul lațuri pe care le întinde dibaciu pretutindeni,
urzește nevăzute plase ușoare ca pânzele de păianjen, întinzându-le
printre lanuri, țărci moarte cu pestrițe pene care lucesc în bătaia
soarelui, le anină el prin prăjini, mătăhuze în formă de om, cu brațele
desnădăjduitor întinse spre orizonturi și câte alte viclenii nu
născocește, doar le-o abate zborul aiurea, dar foamea nu știe de spaimă
și moartea ascunsă pretutindeni de mâna dibace nu poate împiedica vieața
să-și iee dreptul ei.
În bătaia pripitelor aripi, ce călătoresc noaptea, pe întunerecul cel
mai orb, trase ca de un fir, de un instinct nevăzut pe care numai ele
poate îl știu, în sgomotul acela surd pe care îl fac venitele de peste
mările, ale căror talazuri uriașe poate s’au ridicat și au vuit sub ele,
în albele străluciri de zăpadă pe care le poartă rătăcitorii cocostârci
pe aripele lor, în neagra și avântata săgeată a cocorilor, ce vin
zorind nevăzuta primăvară în văzduh, în toată această eternă migrațiune
în albastru, unii presimt și vor să priceapă tot farmecul și poezia de
care e plină vasta natură. Cu brațele întinse le așteaptă și ochii li se
umplu de lacrimi de bucurie, că le-a fost dat încă odată să le revadă.
Instinctul de proprietate, lacoma și nesătula gură, a alungat însă toată
poezia și a făcut să vadă în aceste pliscuri ce sunt la marginea unor
aripi întinse, niște veșnice dușmane a muncii lor în agonisirea
traiului.
Așa mă deprinsesem eu să le văd de copil când dădeam drumul păsărilor
din colivii și prieteni îmi erau fluturii cei neastâmpărați și toate
gângăniile de pe pământ. Altfel însă le vedea cel ce scrie negre dungi
pe pământ și își încredințează grăunțele lui ploilor și vântului.
Soarele darnic arde, fermenții pământului fac să încolțească sămânța
aruncată și spicul crește cu vremea, lugerul prinde putere și blonda
nădejde își mișcă valurile trecând prin lanuri. Cum să nu privească cu
grije dar, cel ce și-a văzut munca ridicată și ferită de multele
primejdii! Cât n’au urmărit ochii lui un negru nour ivit în senin cu
câtă desnădejde n’a urcat în turnul clopotniței din sat și n’a pus în
mișcare limba străvechiului clopot, ca să alunge grindina aiure. Cu câtă
sârguință n’a plivit buruiana rea, cu câtă frică n’a urmărit
fantasticul sbor verde al lăcustelor ! Dar fulgerătoarei aripi, care
vine, scutură din sbor un spic și trece, ce poți să-i faci ?
Și ne mai având ce mai face, Sima, după ce întinsese toate cursele și
încercase toate duruitoarele, acum când era grâul în copt și da să pue
secera într’însul, privind mătăhuzele cu chip de om, ce-și întindeau
zadarnic brațele spre cer, se gândi să încerce și ce-i spusese un bătrân
și făcu întocmai.
Pe o seară înnourată, când fluturii se culcă de cu vreme, iar
păsările se ascund prin mohoare și prin cuiburi, lepădându-și toate
veștmintele de pe el, la marginea holdei și legându-și ochii cu o
năframă albă, ținând într’o mână o lumânare pe care a ținut’o un om în
clipa morții, precum și câteva fire de păr din capul mortului, porni cu
lumina aprinsă să înconjure holda.
Licăritoare ca un licuriciu, lumina clipi, se cercul de raze și apoi
flutură și gol așa cum era. sub cerul posomorât, târând o umbră după
dânsul, Sima înaintă cu năframa albă pe ochi. Pașii lui nesiguri
dibuiau. Blonda holdă, pe care o crescuse cu atâta grijă, fremuia în
bătaia vântului și mișca valuri-valuri spre dânsul. Spicele, ca și cum
l’ar fi cunoscut, se înălțau drepte la trecerea lui și apoi își plecau
capetele, înfricoșate parcă de misterul ce se făptuia. Dar dânsul, gol,
cu umbra ce-l urmăria înainta mereu și gura lui cu un glas venit de pe
altă lume, când ajunse la un capăt al holdei, murmură:
— „Cum nu văd eu acuma și cum nu vede mortul, așa să nu vadă păsările
holda aceasta și așa să fie luată mintea păsărilor, cum e luată mintea
mortului dela lume”.
Albă, lumina străluci, mai-mai să se stingă, suptă se pleca spre
partea de unde o chema vântul, dreaptă apoi se ridică, luminându-l pe
el, pe de-a ‘ntregul, și statornicită o clipă licăria rănind
întunericul.
Iar când ajunse la un colț al lanului, Sima, cu toată lumina
resfrântă pe fața Iui palidă, înfipse făclia în pământ, între două
brazde, îngenuchiă și cu un fir de păr al mortului legă câteva spice la
un loc, zicând:
— „Eu nu leg holda aceasta, dar leg gura păsărilor dela dânsa și așa
să nu o poată mânca păsările și așa să nu vadă ele holda, cum nu vede
mortul lumea”.
Dar în minutul acela, o undă de vânt bătu mai tare și în timp ce
flacăra se stinse, lăsându-l pe întuneric, o vârtelniță așezată în Ian
ca să sperie vrăbiile, porni să uruiască prelung. Înfiorat, Sima, își
duse mâna la frunte și făcu semnul crucii. Apoi, liniștit aprinse făclia
din nou și târând o umbră după dânsul, făcu acelaș lucru și rosti
aceleași cuvinte, la cele patru colțuri ale lanului. Albă, lumina
străluci din nou peste capetele mișcătoarelor spice, lumină mătăhuza cu
brațele întinse din mijlocul lanului, păru că se stinge, reapăru, apoi
deveni măruntă cât un licuriciu se depărtă și pieri în noapte.
Negru, întunericul, stăpâni o clipă. Apoi, luna se ivi, luminând cu
recea ei lumină întinderea. Vântul răcorit de noapte, trecù pe arături,
prin frunzare, amestecă zăpada de pe lanurile de hrișcă, despleti
bălanele ovăzuri, flueră prin păpurișuri și porni un freamăt și o
mișcare pretutindeni pe unde își plimba aripa. Cânta vieața trezită sub
lună, eterna ei biruință. Glas cu glas se apropiă, svon cu svon ajuns se
înfrăția, murmur cu murmur, șoaptă cu șoaptă, îndoirea firului și
plânsetul lacrimei ce cade de pe frunză, toate se strângeau la un loc ca
să formeze vasta armonie care a domnit dela începutul pământului.
Singur, lanul lui Sima rămase încremenit, fără să-și miște un spic,
parcă ar fi fost zugrăvit pe orizont. Un stol drumeț de rațe sălbatice,
conturându-și aripele în lună, fremuì în aer, dar își abătù sborul,
mișcându-și umbrele mari pe alte lanuri. Pe holda lui Sima, însă, nici
un spic nu clintì, nici o umbră nu mișcă, nici o undă nu-și tremură
vibrația.
Și zorii veniră apoi, palizi și triști se ridicară, dar nici un
ciripit nu le îmbiă bun venit, nici un freamăt de aripă nu se auzi. O
tăcere nețărmurită creștea din pământ, parcă ai fi spus că de când lumea
nu fusese nici un svon și nu rătăcise încă nici un ecou. Nici moriștele
măcar nu se mai mișcau și peste lanul încremenit, mătăhuzele singure
își întindeau gestul brațelor deznădăjduite ca și cum ar fi cerut cuiva
îndurare.
Vesele, gălăgioase și sfădalnice, înaripatele noroade însă, sturzi și
măcălendrii, sticleți și scatii, ciocârlani și grauri și toate
neamurile lor, lăsând o dâră albă de fulgi după ele își luară sborul și
ca un nour se abătură pe copacii din țintirim.
Întârziate grăbiau de pretutindeni, zorind din aripe ca atrase de o
putere nevăzută și neavând ce să ciugulească, ciripiau și se rugau,
fiecare în limba lor, amestecându-și graiurile. Un ciripit și o
frământare de aripi, o neliniște de sboruri. o clătinare de ramuri fără
astâmpăr și o ploae de fulgi ținù toată ziua.
Pe cruci, pe lespezi, își purtau umbra aripelor, pe marginea
strachinelor ce stau la căpătâiele mormintelor se lăsau, spre turnul
bisericii sburau, ocolindu-l, în clopotul de aramă băteau cu aripele lor
și neastâmpărul nu mai contenia.
Mari, umbrele se lungiră pe pământ, în spre scăpătatul soarelui, când
de obiceiu își fac ele rugăciunea de seară și apoi își ascund capul sub
aripă ca să doarmă. Dar ciripitul urmă și mai tare în întuneric.
Stelele se aprinseră și ele. Și morții deșteptați din somnul lor nu mai
avură hodină.
Ca o ploaie măruntă trilurile cădeau de pretutindeni din ramuri, ca o
grindină se rostogoliau ciripirile, ca niște picături mari și sonore,
bătute de furtună, așa picurau. Laolaltă cântau, și se întrebau
tânguindu-și foamea, un cor de înfometate jeliau poema spicului pierdut,
o revoltă de glasuri flămânde își cerea parcă dreptul la vieață.
Moartea de dedesubt asculta și lespezile albe străluciau sub lună fără
ca să poată răspunde.
Vioiu, clopotul a sunat a doua zi din turlă și rugăciuni a înălțat
preotul o săptămână întreagă ca să desfacă ce legase Sima, dar
neclintită ca și când spicele ar fi fost din piatră făcute, a rămas
holda din noaptea aceea sub paza mătăhuzelor și hodină în lumea
păsărilor aciuiate în țintirim nu s’a mai putut face.
Și dacă a văzut Sima așa, că nu poate intra cu secera în lanul lui,
pe când toți legau acuma snopi pretutindeni, când s’a făcut noapte,
furișându-se de oameni, a dat poarta țintirimului într’o parte și a
intrat înăuntru să se roage singur lângă lespedea mortului căruia îi
furase hodina. Și ca prin farmec, pe unde trecea cel ce luase hrana
nevinovatelor păsări, ciripirile încetau și sborul frământatelor aripi
contenia. Dar el mergea hotărât înainte, ținând în mână aprinsă făclia
ca și în noaptea când legase lanul. Cu stânga ridicată ocrotitor în spre
partea de unde bătea vântul mergea așa trezind umbrele, până ajunse
lângă un mormânt, lângă a cărui lespede înfigând’o în pământ, căzu în
genuchi și se rugă….
Și Sima povestește că în ciripitul asurzitor al păsărilor, care
începu pretutindeni în umbrare, mortul, dându-și lespedea într’o parte,
apărù, ridică mișcătoarea flacără a făcliei în sus și urmat de tot
norodul păsărilor se îndreptă spre poarta țintirimului.
Albă, para făcliei luci, se plecă spre partea de unde bătea vântul,
luptă mai să se stingă, se făcù măruntă cât un licuriciu, și apoi
reapăru ca o scânteie care alergă dincolo de poartă, înaintând spre
lanul lui unde se statornici o clipă în mâna mortului.
Neclintit și ca oprit din copt, cu toate spicele întoarse spre cel ce
venia ca spre un mult așteptat, galbenul lan sta sub lună. Urmată de
păsări însă, făclia se mișcă din nou și precum făcuse Sima când legase
spicele, asemeni făcu și mortul. Se opri la cele patru colturi, deslegă
firele de păr și apoi ridicându-și făclia intră în lan până la brâu.
Albă, para făcliei străluci din nou peste capetele mișcătoarelor
spice, lumină mătăhuza cu brațele întinse care parcă se înfioră la
apropierea ei, păru că se stinge, se aprinse din nou, apoi deveni
măruntă cât un licuriciu, se depărtă și se făcù una cu noaptea, împreună
cu mortul…
Ca un copil căruia nu i-a fost îngăduit multă vreme să se joace
într’un anumit loc, astfel intră și vântul în marea blondelor spice.
Valuri după valuri alergară, o undoire necurmată porni, vârtejuri se
făcură, talazuri de aur se mișcară și un susur redeșteptat înveseli
toată împrejmuirea. Dulce, veșnicul poem, al pâinii reîncepu să cânte și
aurul frământat de vânt ca o plămadă uriașă întoarsă de mâini nevăzute,
sta acum în fata soarelui răsare ca în fata unui cuptor uriaș ce avea
s’o rumenească.
Și corul mutelor păsări, reîncepu din nou, fulgii albi se risipiră și
jucară în aer, cântece vesele alergară ca și când ar fi vrut să
preamărească fărâmiturile ce aveau să cadă din pâinea aceasta uriașă —
lăsată de Dumnezeu spre îndestularea tuturora.
Imaginile aparțin pictorului ukrainian Orlovskiy Vladimir Donatovich (1842—1914).
Imaginile aparțin pictorului ukrainian Orlovskiy Vladimir Donatovich (1842—1914).
