Lăsîndu-te la vale pe șoseaua care pleacă din Slatina, avînd la dreapta zăvoaiele Oltului și la stînga șiruri de dealuri cu porumbiști, dacă gonești cu patru cai, în trei ceasuri sosești în Necule, comună mare, de trei mii de suflete, și reședință de suprefectură a plășii Dumbrăvile.
În Necule se află, pe lîngă taftul suprefecturii, judecătoria de ocol cu un judecător, un ajutor și un copist cumulînd și slujba de ușier.
În Necule furnică o mulțime de avocați, foști perceptori, foști judecători, foști ajutori și foști pomojnici în plasa Dumbrăvile.
Țăranii și peste cincisprezece proprietari cultivă viile cari țin postii întregi d-a lungul Oltului, d-a dreapta și d-a stînga șoselei județene. Proprietarii, moșnenii și țăranii stau binișor de pe urma vinului pe care-l petrec în județele Argeș si Muscel.
In Necule e mișcare, e viață, sînt patimi politice, sunt partide — și sunt multe — dar mai toate partidele trec de partea suprefectului, care trece de partea prefectului, iar prefectul, bineînțeles, de partea guvernului.
Mai toate partidele funcționărașilor, de cîte cinci pînă la zece persoane, cînd se schimbă guvernul, vorbesc la fel; fac roată în jurul zapciului și mai ales a d-lui prefect, și discursurile lor parcă sînt gîndite, scrise și zise de un singur om, atît de mult se potrivesc.
Începe un avocat, nădăjduind la judecătoria de ocol:
— Ei, acum mai răsuflăm și noi, d-le subprefect, mai răsuflăm si noi..
— Da, mai răsuflăm și noi, răspund ceilalți.
Avocatul urmează, privind vesel înprejur:
— Am luptat mult, mult de tot; în sfîrșit, am zdrobit hidra despotică a libertonilor, aruncînd-o cu capul în pulbere și noroi…
— Da, da, despotica în pulbere, despotica în noroi, așa e, așa e !
— Nu mai era dreptate pe pămînt…
— Nu, nu, nu mai era, firește că nu mai era !
— întreaga omenire gemea sub jugul despotic.
— Vezi bine că gemea… vorbă e ? Gemea, nu glumă !
— Pruncul din mumă se zvîrcolea de biciul călăului…
— Da, da, se zvîrcolea, așa precum și noi toți ne zvîrcoleam.
— Acum a venit și rîndul nostru și, cu toții uniți, să zdrobim capul hidrei…
— Las-o pe noi…
— Acuma dreptatea se va înălța iarăși pe scaunul ei din Necule și va mîngîia pe cei nemîngîiați, pe cei flămînzi, pe cei dezmoșteniți, pe noi pe toți care am strigat pînă la cer…
— Pînă la cer? Aida-de… pînă dincolo de cer !
— Acum, în colibile noastre, pentru noi, și copiii, și nevestele noastre, dreptate mare, mare de tot se va face ! Fericirea a sosit cu noul guvern, pentru neculeș- tenii împilați și cerniți, ca să zic așa, cu zăbranicul chinului!
— Bravo ! bravo ! bine a adus-o… bravo, ura !
— Să trăiască guvernul ! să trăiască d-l prefect și nea Niță, d-l subprefect !
Și cu toții se reped și sărută pe orator. El le cere iertare că „n-a fost pregătit, de fel, de fel, iacă, nici atît”, și, apucînd unghia degetului celui mare în dinți, o trosnește, repezindu-și mîna înainte.
Mai toți, din toate partidele, își zic: „E al dracului rău. Dar dacă se pregătea ?”
În urma unui asemenea discurs s-a hotărît ca să se adune cu toții la subprefect chiar în seara aceea. „Să vază ce e de făcut; s-apropie alegerile; nu e timp de perdut; e vorba d-a zdrobi capul despoticei” (al hidrei).
În capul satului, d-a stînga șoselii județene, se ridică casa noului subprefect, a d-lui Niță Candel, proprietar al unei sfori din Necule.
Casa lui este nouă, încăpătoare, cu o marchiză în față și învelită cu tinichea. E una din cele cinci-șase minuni din Necule. Celelalte locuințe? Aproape toate sunt bordeie învelite cu pămînt, că dacă n-ai vedea coșurile înfipte în spinarea lor pleoștită, n-ai ști unde să adăpostesc cele trei mii de suflete și mai bine.
S-a înnoptat.
Pe lîngă casele d-lui Niță Candel se învîrtesc doi strejari, unul cu pușcă, altul cu ciomag lung și gros, și strigă din cînd în cînd, prelung, unu dupe altul: „Cine-i acolooo ! Cine-i acolooo !”
Casele suprefectului sunt luminate. O adevărată luminăție: la șease perechi de geamuri, șease feșnice cu lumînări de spermanțet. În salon, din mijlocul tavanului, o lampă mare de bronz; sub lampă două mese, lipite una de alta și acoperite cu o față de masă cenușie, brodată cu roșu, galben și albastru — colorile naționale — brodată cu mînușița cocoanei Ghiolița de pe cînd era elevă cu premuri în pensionul călugărițelor din Galați.
În jurul meselor, partizanii suprefectului, partizani din toate partidele, funcționărași de toate colorile, uniți mai cu seamă de noul suprefect.
D-l Niță, subprefectul, soarbe din cafea și fumează alene cu un țigaret de chihlibar negru. Scrumul îl scutură cu îngrijire în farfuriuța ceștii.
D-l Niță e prelung în obraji, cărunt, cu mustața groasă și ploștită pe buze. Slab, nalt și bolnăvicios, abia a sosit de la Zeizon pentru ca să susție „partidul din plasa Dumbrăvile, care, drept vorbind, nu și-a ales încă leaderul de plasă”.
În cealaltă parte — cocoana Ghiolița.
Groscioară, bondoacă, cu părul negru și încrețit pe frunte, rumenă, aprinsă, cu ochii mari și repezi, c-o gură largă, cu buza de jos puțin răsfrîntă, buză nervoasă, care-i tremură cînd începe și sfîrșește cuvintele.
Ș-a pus rochia de mătase, o rochie limonie.
A venit și „rîndul ei”; e și ea, de ast’ dată, stăpînă pe „hidra despotică, căzută de la guvern”.
Destul a fost umilită sub „biciul libertonilor, ea, femeie de familie”.
Cocoana Ghiolița bate cu pumnul în masă. Ea voiește, și d-l Niță trebuie s-asculte.
E tînără și voinică, d-l Niță e cam bătrîn și cam șubred, n-are încotro.
Între d-l Niță și cocoana Ghiolița, d-o parte și de alta, ceilalți beau cafea și fumează. Avocatul Ciupei, cel cu discursul, netezindu-și favoritele negre și lungi, cu ochii țintă în ochii cucoanei Ghiolița. Avocatul Andrin, un bătrîn scund, cu mustăți furate, lungi și albe, cu cioc de general, pleșuv, c-un creștet uscat și galben, cu obrajii flasci și argintuiți de barba nerasă de cîteva zile; el e avocatul țăranilor de cînd fiul său a ajuns ajutor de jude, chiar în comuna Neculele. Opiniile sale politice sînt „bănuite”, cam „amestecate”, căci a fost primar sub regimul „hidrei despotice”. Lîngă Andrin e președintele comisiunei intelimare. Un bătrîn cu lunete rotunde, legate la ceafă cu două găitane; capul lui și mai ales mustățile, scurtate din foarfecă drept pe buză, te fac să crezi că este un cojocar, iar nu un proprietar, și mai ales un președinte al intelimarii. E îmbrăcat cu un pardesiu castaniu, ieșit de soare și lung pînă la călcîie. Smîcește din cap și îngînă repede „da-nda — da-nda!” chiar cînd nu vorbește nimeni. În fața lor, fostul arendaș al tîrgului din Necule, un tînăr cu mustața roșcată, cu ochii albaștri, cercel de argint în urechea dreaptă. Soarbe din cafea și zîmbește, și în zîmbetul lui nervos se vede o mînie pe care o va spune aci, la d-l Niță, pentru ca să se lămurească odată „unde e hidra despotică și unde nu este”. La stînga lui, lîngă cocoana Ghiolița, doctorul plășii. Nalt și uscat, susținînd că dupe cafea două-trei romuri sînt „minunate, minunate, mai ales contra microbilor cari plutesc în aer, uite-așa, pretutindeni, și chiar în casa d-lui suprefect, cu miriadele de milioane”. Lîngă suprefect stă șeful poștii și al telegrafului „numit de hidră, dar gata să moară pentru noul partid, el, prigonitul, al căruia loc era să fie la Slatina, iar nu acolo”. Pricor, telegrafistul, este mare și voinic, bea bine, duce mult și va fi „baza operațiunilor” în alegerea delegaților, dupe cum a spus el însuși cocoanei Ghiolița, îndată ce a auzit din gura prefectului Coliban că noul subprefect al lor va fi d-l Niță, om harnic și opozant teribil, mai ales dupe ce fusese scos de liber tonii despoți tot din postul de subprefect.
Pe lîngă aceștia mai erau vro zece avocați din comună, dar, știi, nu așa „un ce”, ca Ciupei și ca Andrin…
Pe la ora zece suprefectul se scoală în picioare, bate cu inelul într-un pahar și zice cu un glas plin de emoție:
— Do’n’lor, ședința este deschisă. Fiecare să-și spuie cuvîntul. Primejdia e mare, e mare, care cu toții o știm ! Și de aceea (tușește și-și șterge mustățile uitîndu-se în vîrful lor), și de aceea ședința este deschisă. Ghiolițo dragă, să aducă vin pe masă… și de aceea… primejdia fiind mare… să se ceară cuvîntul. Do’n’lor, să fie bine înțeles că eu nu dau cuvîntul decît numai la aceia cari vor să vorbească.
Cocoana Ghiolița cheamă pe vătășel.
Porunci de vin.
Vinul sosi.
Cocoana Ghiolița ceru cuvîntul.
Doctorul afirmă că „și vinul e contra microbilor”.
Ghiolița luă cuvîntul.
Tăcere adîncă. Nu s-aude decît gîlgăitul vinului turnat în marile pahare de cleștar, pe ale cărora dungi lumina lămpii joacă în mici curcubeie.
— Domnilor — începu cocoana Ghiolița, sprijinită pe pumnii încleștați — domnilor, e vorba aici de politica a mare ? sau de a mică ?
— Ba de cea mare, răspunse avocatul Ciupei, tră- gîndu-și favoritele în jos și sorbind-o din ochi.
— De cea mare… Îngînă președintele intelimarii, smîcind din cap… da-nda, da-nda, vezi bine, de cea mare…
— De cea mare! strigă telegrafistul Pricor, noi nu putem înțelege, siguramente, decît pe cea mare.
— Dacă e așa, reluă cocoana Ghiolița, amețită de succesul ei, să vă spui eu ce face hidra despotică a libertonilor, să vă spui eu că învîrtește misteruri și le învîrtește la întuneric; n-au curaj, ei, foștii infami! Ei nu vin cu misterurile politicii pe față…
— Și de aceea, primejdia fiind mare, zise suprefectul, ducînd paharul la gură, și de aceea să fim toți ca unul…
— Nu mă întrerupe, Niță ! Nu mă întrerupe ! strigă cocoana Ghiolița. La mijloc e mai mult decît misteruri ! Libertonii din plasă s-au unit, și leaderul lor este în Slatina, fostul director general al Regiii tutunurilor, iar subleaderul este la Goruni, fostul deputat al colegiului întîi. Și noi, domnilor (cocoana Ghiolița ridică pumnii spre tavan), neculeștenii, sîntem între două focuri: Slatina și Gorunii !
— între două focuri? întrebă mirat intelimarul, deschizînd ochii mari și speriați. Da-nda, în-da-nda, ce e de făcut ?… Ce e de făcut ?…
— Și de aceea, primejdia fiind mare… Întrerupse subprefectul, tușind și punînd mîna pe paharul cu vin.
— Lasă-mă, Niță ! strigă cocoana Ghiolița, amenințîndu-l cu pumnul. Sîntem între două focuri, între leader și subleader, între Slatina și Goruni… dar ce e și mai grozav, domnilor, focul este aci, în mijlocul nostru !…
— în Necule chiar ? Pînă aci cu misterele ? întrebă bătrînul Andrin, fostul primar de sub „hidra despotică”.
— Ei, asta nu credeam, da-nda, zise președintele intelimarii, smîcind din cap, da-nda, da-nda… asta nu credeam, pre viața mea, că sînț om bătrîn !
— Dar eu crez, și sînt mai mult decît siguramente, zise telegrafistul Pricor ridicîndu-se în sus, și sînt gata să le sfărîm baza operațiunilor !
— Și eu crez, ba mai mult, sînt convins, cum te văz și mă vezi, strigă fostul arendaș al tîrgului din Necula. Eu crez, și degeaba se miră d-l Andrin. Tocmai d-sa, fostul primar al hidrei, s-a găsit să se mire ? Eu nu mă mir. Urechile opozițiunei sînt chiar aci, între noi. D-l Andrin știe prea bine. O ! o ! stie mai bine ca noi toți !
— Protestez ! protestez ! zise revoltat bătrînul Andrin, ridicînd mîna dreaptă în sus. (Mîna îi tremura.) Protestez ! Lumea mă știe ! Niciodată n-am fost contra guvernului ! Nici un guvern nu s-a plîns de mine ! Ba mai mult… sînt gata și acum!…
Cocoana Ghiolița bătu cu paharul în masă și-și reluă cuvîntul.
— Domnilor, v-am spus că focul este chiar aci, în comună ! Focul este dasupra capetelor noastre, ca să zic așa !
