joi, 2 iunie 2016

PARADISUL SLUJNICELOR - de Henri Stahl - fragment din volumul " BUCURESTII CE SE DUC"


http://only-romania.com/wp-content/uploads/et_temp/Gr%C4%83dina-Ci%C5%9Fmigiu9-56147_573x187.jpg


Locul unde Marițele, Paraschivele, Anicele și Terejile își dau întâlnirile cu Nicolaii, Iștvanii și Ianoșii, unde-și descarcă sufletul plin de ura stăpânilor, unde-și spun necazurile, își citesc scrisorile, își arată rochiile, panglicele, mărgelele, „Șoseaua“, Paradisul servitorimii este Cișmigiul. Minunata grădină, datorată lui Vodă-Știrbei, cu mândrii copaci care privesc de sus Bucureștii, cu lacul în fundul căruia sălciile se odihnesc cu nemărginită jale, cu florile delicate, presărate cu o artă care mișcă sufletul, Cișmigiul disprețuit, de a cărui poezie, de a cărui mărime nu ne dăm seama când îl străbatem grăbiți spre a scurta drumul, cu mintea la meschinăriile grijilor zilei, Cișmigiul este, dumineca, proprietatea lor toată.

Slugărimea cu simbrie a Capitalei, adunată de prin toate mahalalele, îl ia atunci în absolută stăpânire, cu oribilele rochii multicolore de stambă ori cu pantalonii de lână albă, strânși la pulpe, cu vorba tare, râsetele gălăgioase, glumele triviale, pumnii dați în semn de iubire. Și vin aici slugile noastre, nu doar pentru că au în sufletul lor mai multă poezie decât cei care le dau, cu concursul binevoitor al poliției de prea multe ori, simbria lunară; nu doar pentru că le este, mai mult decât nouă, boierilor, blazaților, dor de flori, de aer, de verdeață; de asta e sigur că habar n-au slugile noastre, precum habar n-are un hipopotam de kakewalk, dansul la modă al highlifului nostru, dar vin aici, tot mai numeroși, pentru că așa s-au deprins pe nesimțite. La început au venit în Cișmigiu cam cu de-a sila, trimese de boieri, doicele cu copiii, și, dacă au venit doicele, au venit - lucrul nu e greu de priceput - vistavoii; apoi au venit prietenii lor și prietenii prietenelor, și astfel, pe încetul, au acaparat grădina în așa chip, încât astăzi nu numai că nu ne mai trimitem servitoarele cu copiii la Cișmigiu, dar, de ar îndrăzni Marița, într-o duminecă, să propună cocoanei să se ducă cu „domișoru’ Puiu“ și cu „domnișoara Coca“ la plimbare, e sigur că Madam Popescu, crescută la „Notre Dame de Sion“, i-ar striga, cu vocea ei cea mai ascuțită: „Să nu duci copiii la Cișmigiu, toanto, că te dau afară!“.

Dovada cea mai sigură că n-au nici cât noi habar de frumusețile bătrânescului parc, e că nici măcar cei îndrăgostiți nu trec dincolo de podul de peste lac în căutarea potecilor singuratice în care oftează, în cursul săptămânii, guvernantele romanțioase și se joacă cu „diabolo“ copiii; de într-atât e a lor grădina dumineca, încât dragostea e aici de față, chiar în aleea principală. Aici, pe drumul larg și drept, cu strajă de copaci uriași, ale căror crăci se îmbină tocmai sus, și, în lung, din Bulevard până sus pe deal în Știrbei-Vodă, se plimbă sute de perechi, ținându-se de degetul cel mic și legănând tare de tot mâinile astfel împreunate, ori, dacă dragostea e mai la început, ținând câte un colț al aceleiași batiste cu aceeași balansare a mâinilor. Se gâdilă, se îmbrâncesc, se pupă, în indiferența generală, fiecare fiind ocupat identic.

Singura atracție a grădinii pentru acest public special este taraful de lăutari ce cântă la „Buturugă“, grosolană imitație în ciment a unui trunchi de copac, în scorbura căruia se debitează bere, țuică și limonadă gazoasă. În jurul meselor ce se întind de la „Buturugă“ până în dreptul chioșcului muzicii militare, unde nu s-a mai cântat de ani de zile, se îndeasă printre servitoare un sfert din garnizoana Bucureștilor, plus ordonanțele, ținuți însă la distanță respectuoasă de mese, de o sârmă împletită cu ghimpi.

În uniforma ce le sugrumă gâtul deprins a fi liber, recruții ascultă aici inepțiile murdare ce le zbiară cu vocea de gramofon stricat, dar nuanțând scurt și deslușit fiecare vorbă, o țigancă obraznică, cu floare mare în păr, și cu mâinile în șolduri. Din când în când, drept aprobare admirativă, ei o înjură scuipând. Când însă „cântăreața“ ia farfurioara acoperită cu șervețelul de rigoare ca să înceapă cheta, deși au stat pe afară, se depărtează cu toții, rușinați parcă - curios mixt de delicateță și chiul - și se duc la fântâna de alături, să bea apă dintr-o cană de tinichea, aproape fără fund de găurită ce e. Atât de mare căutare are biata fântână, unde, din nasul unor delfini, curge apă puțină și caldă, încât vârful ascuțit al lăncilor grilajului de fier ce o înconjoară apărând-o, s-au îndoit sub greutatea corpurilor însetaților ce-i dau asalt. Când încep lăutarii însă să-i zică cântecul la modă, „Colea ‘n grădiniță“, și un țigan de astă dată, dând ochii peste cap, îl trage la „ofuri“ ca în vremea strămoșească, așa cum nu mai îndrăznesc să ofteze astăzi acolo unde e publicul mai subțire, iar se înghesuie cu toții în sârma cu ghimpi ascuțiți, și ascultă privind fără invidie la cei ce beau bere la mese.

Aici, la „buturugă“, tronează highliful servitorimii: rândași de la Bănci, Ministere, de la „Papagal“, „Pomul de aur“, cu șapca-livrea cam pe ceafă, unii îmbrăcați chiar nemțește; ibovnicele lor, cu bluze de mătase șterpelite de la „cucoana“, fuste de stofă groasă țărănească și, pe deasupra, un șorț galben; oribil amestec de haine dăruite sau dosite, și de haine ieftine cumpărate de la Piața Mare. Aici servitorimea își maimuțărește stăpânii: bărbații se așează la mese cu mutre serioase, comandă autoritar chelnerului, cu obrăznicia slugii față de cei mai jos ca dânsul, beau demn, dar trântesc tare de masă paharul golit; ori prea repede, ridicând sus cotul; ori prea încet, cu o căutătură de regret pentru lichidul scump, dispărut prea repede; sunt darnici la chetă, la bacșiș, și cumpără de la țigănci flori, oferindu-le cu aere degajate dulcineelor lor. La una din mese, o servitoare, cu mâna după gâtul ibovnicului, îndoapă cu bere, alune prăjite, cornuri cu sare, turtă dulce, pruncul stăpânilor ei, vreun Popesculeț, dat în grija ei să-l plimbe.

https://s-media-cache-ak0.pinimg.com/564x/e9/96/42/e99642c881a73f48d98c096cfd8c8581.jpg


Pe băncile din jurul muntelui minuscul, pe aleile căruia, altă dată, când nu era împrejmuit, copiii se jucau cu atâta foc, stau cei cu griji: servitoare care n-au stăpâni, cele care ar vrea să și-l schimbe și nu știu cum, căci nici telegrama vestind moartea unchiului n-a mai prins; cele care au spart un glob de lampă și le reține cucoana căpităneasa mai mult decât leafa pe o lună, cele care au de un an de zile bani de luat și capătă doar înjurături în loc de parale, cele care au primit „carte“ de casă și nu știu ceti etc. Prinzi aici de multe ori crâmpeie de vorbe care câteodată te înduioșează, iar alte ori te fac să râzi; afli că pe Gheorghiță al Suzanei l-a luat cătană; că Ion al Bucurei, din America unde a plecat ca să scape de catane, „a bătut telegramă că a trecut la Sud“, că a deschis acolo cârciumă și „groserie“, lângă moara cu Stim și că-i merge tare bine; că „Bălana a fătat un ghițel“ și că i s-a făcut Ioanei așa odată tare dor de acasă, și câte altele. O servitoare mică, scurtă, cârnă, grasă, cu basma galbenă pe cap, cu un șorț negru cusut cu fluturi mulți și cu numele de „Marița“ brodat pe dânsul cu arnici roșu, tot citește și silabisește o cartă poștală ilustrată cu o poză reprezentând pe Romeo și Julieta. Dedesubtul pozei un Nicolae oarecare a scris, cu slove șchioape de copil: „Marițo, adu-ți aminte din curte când eram amândoi“, iar într-un colț:


„Foaie verde lămâiță,
Complimente și o guriță“,

într-alt colț:


„Du-te, carte, ca pe lună,
Să-i aduci o veste bună.“

În dreptul băncilor se plimbă singure, sau escortate de vistavoi și soldați, bucătărese diforme, grase mai mult din gustarea continuă a bucatelor, decât de mâncare multă, unguroaice mai toate; servitoare curățele, în negru cu șorț și bonetă albă frizată, fete în casă la boieri; românce de dincolo, dezghețate și vorbind iute cu glume, în frumosul port național mândru și discret; muntence în costume naționale oribile, cumpărate în târg, și iarăși, unguroaice în urâte rochi de stambă ieftină, fraternizând cu armata română.

Băieți de prăvălie, făcându-și loc printre servitorime, asurzesc lumea cu balonașele care se desumflă cu zgomot, parcă ar zice: „Uite-te ! Uite-te ! Uite-te !“.

Trei ticăloase de servitoare, ținându-se de braț și împiedicându-se în oameni râzând, tot trec în fața a doi jandarmi călări, uriași stângaci, cu mutre de copil. Ii privesc sub nas râzând, depășindu-i, apoi îi lasă să treacă înainte și iarăși le trec în față, izbindu-i cu cotul, ațâțătoare. Atunci unul din flăcăii de la țară, făcându-se tare roșu, dar doritor de aprobarea camaradului, se hotărăște să-i tragă o curte, și, trecând la rândul lui în fața servitoarelor, ciupește pe una, exclamând: „oof..., domnișoară! !“, rămânând apoi cu gura căscată, tare bleg. Încurajat de râsul provocator al suratelor, drept declarație răcanul arde o palmă zdravănă pe partea cea mai durdulie a corpului „domnișoarei“.

În jurul uneia care vinde fluiere și biciuște de răchită cu sfârc de lână la vârf, s-a adunat o droaie de soldați. Mulți au noua uniformă de dril cu picățele negre (ca să se vadă, probabil, mai greu murdăria, să se spele mai rar bluza și să se zdrențuiască deci mai anevoie). Mai toți cumpără biciuști, dar încearcă câte zece fluiere vreo douăzeci de inși, până să se hotărască unul, cu un oftat, să scoată gologanul legat în colțul batistei, vârând apoi repede, parcă cu teamă, fluierul cumpărat în cizmă. Altul îi zice cu foc din fluier o doină, adunând în juru-i până și pe cei de pe bănci; iar când isprăvește, îl îndeamnă unul: „Mai zi, bă, Ioane !“.


Deodată, dinspre lac, se aude o vâlvă mare, și grădina toată dă năvală pe îmbrâncitele înspre podul de pe lac: unul vrând să se grozăvească, se urcase în picioare în barcă legănându-se, și căzuse în apă, spre hazul imens, răutăcios, al celor de pe mal. Noroc că e mică apa lacului și că e vremea caldă, așa că scapă omul cu baia rece gratis, cu rușinea de a ieși din apă cu hainele de duminecă leoarcă și petrecut până la stradă cu alai de huiduieli și batjocuri nemiloase. După ce s-au săturat de râs, după ce au privit cu teamă și invidie la cei ce se plimbă cu barca - culmea luxului după ce au căscat gura mult la lebedele albe reflectându-se în apa verde cu gâtul lor mlădios, în formă de S, cu pata neagră triunghiulară sub ochii mici și răi, după ce li-au aruncat fărâmițe de covrig, și le-au văzut trecând sub pod, vâslind puternic cu labele lor negre, înspre „Monte-Carlo“ și lăsând în urmă apa încrețită, în care umbra pomilor joacă, parcă ar fi cutremur groaznic, se întorc iarăși în aleea principală, care-și reia toată animația, până când orologiul liceului Lazăr, mergând astăzi prin cine știe ce minune, sună răspicat de șapte ori. Subit atunci perechile se opresc pe loc, cei de pe bănci se scoală ca niște automați, râsetele, glumele îngheață pe buze, în toată grădina se face într-o clipă tăcere atât de mare, încât auzi curgând apa havuzului, auzi ciripitul a mii de păsări spunându-și prin pomi rugăciunea de seară. Imediat însă zarva reîncepe asurzitoare, și distingi voci ascuțite de femei mai fricoase, zicând pe diferite tonuri: „Ioi ! !... Vai de mine !... avem cocoana musafiri!... Uoliu ! O să-mi tragă o gură cucoana !“. Și, cu cheful turburat, obișnuiți a se supune, îngrijorați, se îndreaptă cu toții spre ieșire.

Imensul parc a rămas pustiu, dureros de trist, și parcă un miros greu de sudoare și tutun mahorcă se degajă însă de pe fiecare bancă, din toată aleea presărată cu mucuri de țigări, hârtii mototolite, firimituri de tot felul. Instinctiv mă apropii de flori. Îngrijite cum n-au mai fost de mulți ani, își arată recunoștința îmbălsămând, înflorind tot mai iute, cu belșug de culori catifelate. Albinele greoaie, zburând cu sutele în juru-le, cu picioarele ghemuite, se năpustesc asupră-le brutale, furându-le bestial polenul parfumat. Viespile galbene, subțiri în talie, cochete și blazate, zboară abia atingând petalele. Fiecare floare, arbust, copac, poartă în dreptu-i o tăbliță din care-i afli numele latin și românesc; afli că-i zice salcâmului pe latinește „Robinia inermis“, ori bradului argintiu „Piceapungens argentea“, că oțetarului puturos și obraznic i se zice „Aylantus glandulosa“ și că un copăcel mic, mititel, de cel mult 20 centimetri și 3 milimetri și jumătate e vestitul „Sequoia Gigantea“ și câte alte lucruri noi nu afli prin aceste locuri frumoase și pustii.

Un zgomot de papuci pleoscăind peste picioare goale mă face să mă întorc. Era o grădinăreasă cu mătura mare pe spate, mergând agale, târând picioarele și trăgând în piept tutun. Iar, când, ceva mai încolo, s-a apucat să măture, ai fi jurat că e bărbat, atât de încet și alene plimba funcționăreasa Primăriei prin praf târnul Statului.

Pe podul cel mic spre care mă îndreptai, stau doi copii: cel mare povestește celui mic că, „aici, chiar pe locul ăsta, mă, i-a căzut unuia în apă, odată, o băncuță și doi de cinci ! !“; își întrerup însă conversația ca să privească cum trece sub pod o familie de lebede. În cap, înoată lunecând, probabil mama, imediat în urmă, mare cât o gâscă și cenușie ca și această consoră, urma domnișoara, apoi venea papa Lebădoiu iar la urmă de tot, probabil ca să poată face drăcii, venea și băiatul. Domnișoara lebădă, deși mare cât mă-sa, plânge ca un bobocel de gâscă, parcă ar zice mereu: „do, re, mi mi mi! do, re, mi mi mi!“, plictisind pe mă-sa până într-atât, încât Coana Lebădoaia are un atac de nervi și începe să zboare, bătând stângace, zgomotos, apa cu aripile și gâgâind monstruos ca o vulgară gâscă... „Cântecul Lebedei“...

O barcă, trecând sub podul mare, lunecă încet spre noi. Într-însa doi băiețandri fac mare haz: au pornit la vânătoare de broaște. Duc barca lipită de țărm, broaștele cu ochii bulbucați, surprinse în reverie pe mal, sar speriate în lac, unul din cei doi pungași însă din zbor le prinde cu pălăria, și, dacă a căzut broasca în fundul bărcii, o leagă de picior cu o sfoară lungă, de care din distanță în distanță mai stau și alți batracieni prizonieri, iar, când au format un semi-pluton de zece broscoi, îi dau drumul în apă, făcând un haz nebun de nenorocitele biete cooperative de natațiune.

Îndreptându-mă spre ieșirea din Aleea Carmen Silva, nu mă puteam opri să mă întorc din când in când spre a mai privi odată splendida armonie a verdelui grădinii, bogăția neînchipuită de nuanțe ale aceleiași culori, mai accentuată parcă sub lumina piezișă a soarelui ce apunea roșu dincolo de pomii înalți, depunând o dantelă orbitoare de foc, în veșnică ciudată mișcare, pe creasta unui nor alb imens, negru la mijloc și care, ca o pastă moale în mâinile unui sculptor invizibil, divin, lua formele cele mai neînchipuite și mai stranii de balauri și furii. Și, văzând cât e de părăsită bătrâneasca grădină, știind cine o ia în stăpânire dumineca, mă gândesc la animația care e acuma pe aceeași vreme, la Șoseaua boierească, pe Calea Victoriei, îmi zic că, de s-ar putea face minunea ca sutele de fasonei și mitocani ce se plimbă robiți de mode ridicole, blazați, apatici, fără ideal, fără rost, stupizi, între Capșa și Teatru, să se deștepte într-o clipă din apatia lor, să-și deie seamă de nulitatea lor, să se vadă cât sunt de nenaturali, de inutili, de păcătoși, atunci, cuprinși de furie și dezgust, s-ar năpusti unii asupra altora cu bastoanele, și-ar trage reciproc o sfântă de bătaie, de pe urma căreia s-ar trezi la viață o generație nouă având, în sfârșit, un ideal în inimile lor dezmorțite.

http://historyoffashiondesign.com/wp-content/uploads/gibsondryland.jpg







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu