pictură de Giuseppe de Nittis - 1882
Ea privește soarele cum se îneacă în propriul lui sânge; ceva grozav și sfâșietor parcă se petrece la hotarul amurgului. O luptă crâncenă între titani, mută și încordată, iar sângele țâșnește pretutindeni până-n mari depărtări, până jos sub fereastră, pe toată întinderea de omăt. Tot zidul trebuie să fie împroșcat cu sânge și chiar pe fața ei trebuie să lucească reflexul roșu.
Sângele sfârșitului sfârșiturilor.
Un soare răpus, zburătăcind ca un vultur rănit, înălțându-se doar ca să mânjească de sânge, până-n fantastice depărtări, dezolate peisagii de zăpadă eternă, pe care nici un vânt de primăvară n-o va mai sufla înapoi spre norduri; iar duhul înghețului biruitor coborând mut și întunecat, aproape, tot mai aproape… Straniu și tragic amurg, încremenit peste veci de veci.
Azi-dimineață, când a primit scrisoarea poruncitoare, a ieșit afară; avea nevoie de aerul rece și limpede. Oameni de-ai curței adunați într-un loc râdeau tare; la apropierea ei, s-au îndepărtat cuviincioși, ducând o pasăre tăiată în mijlocul glumelor. În urmă-le a rămas sufletul roșu al orăteniei întins pe zăpadă. Întâi s-a gândit că poate fi doar o întâmplare, dar mai apoi a avut multe clipe în minte ideea că sângele fiecărei ființe ucise ia forma celui mort. Umbra cea din urmă.
Însă nici aceasta și nici culoarea de cireașă a omătului stropit cu licoarea vieței n-au spăimântat-o; numai când colțul plicului din buzunarul paltonului i-a înțepat degetul, atunci ochii i s-au zgâit deodată, căci au văzut, într-o urmă de ciubotă, o pojghiță mică de sânge înghețat. A simțit atunci în obraji toată asprimea iernei și s-a întors în casă, hotărîâtă să trimeată înapoi ștafeta: „Nu se poate. Pentru nimic în lume…”
O, de-ar fi fost vorba de oricât sânge vărsat, de oricît sânge proaspăt și cald, puțin i-ar fi păsat… dar pojghița aceea… Înghețul… frigul. Frigul. Dihania asta mare și nevăzută ca zarea, cuprinzându-te pe nesimțite, strângându-te în aripele de gheață…
Ea o cunoaște de mult… Își aduce aminte… odată..? ningea… pe atunci n-avea șoșoni… era în vremuri de război și trebuia să aștepte la șir, dinaintea unei brutării. Ghetele subțiri se scofâlciseră, iar vârfurile apucaseră în sus… degetele de la picioare parcă nu erau ale ei și parcă se înfipseseră în picioare ca niște cuțite…
A fost totul parcă un vis; un basm. Însăși venirea lui Mircea, puternicul, bogatul, până și cu numele de poveste, a fost parcă tot ceva de poveste, parcă n-ar fi fost deloc…
Dar senzația aceea a contractărei lente și persistente a oaselor, înfipte ca niște corpuri străine în corp, a rămas…
Iar mai apoi, într-o gară, bătrâna aceea văietându-se în gerul dimineței și tropăind greoi din bocancii de fier i-a amintit brutal că o simplă învârtitură mai înainte sau mai înapoi a norocului, și povestea n-ar mai fi fost într-adevăr. Bătrâna pesemne aștepta un tren mai sărăcăcios, care avea să treacă mult mai târziu, iar acum privea cu jind la aburul cald ce ieșea de subt vagoanele lungi și vopsite proaspăt. Uneori norul de aburi o cuprindea și ea-și scotea mâinile încrucișate prin mânecile largi ale zeghei, ca să primească larga răsuflare a căldurei vagonului de bogați. Pe urmă trenul s-a urnit, gara cu bătrâna a rămas în urmă și trenul s-a înfundat sub bolta joasă și sură a unui cer aspru și fioros. Pe câmp, arbori zgribuliți erau strânși cobză în lanțurile albe și înflorate ale gerului; era un întreg convoi de copaci cocoșați și striviți de cătușele zeității sălbatice — păreau mânați din urmă de nevăzuții oșteni ai aerului cu cnuturi grele de vânt, amarnic și necăjit pohod.
Pe urmă imaginea dusă spre fundul compartimentului de ochii fericiți brusc se strângea; aerul se cobora și mai mult, orizontul se strâmta, văzduhul îmbâcsit de alba funingine a gerului se făcea totuși cu atât mai întunecos, trenul pierdut în sinistrul tunel de gheață alerga acum cu ultimele puteri ale căldurei din căldare spre fundul peșterei cu aspre și răcoroase reflexe, unde trona zeitatea înghețului, suveranul nemărginitelor puteri care mânau încoace, răzvrătită sau resemnată, toată suflarea luminilor.
Ea se cutremurase atât de tare, că bărbatu-său începuse s-o cerceteze cu ochi curioși. Dar de sub canapea, susurul lin și înviorător al caloriferului o readuse la realitatea apropiată. Privise cu mulțumire semicercul cu indicații, pe care regulatorul era așezat la punctul „cald”. Apoi ridicase ochii spre cele trei becuri din tavan care arseseră toată noaptea, se simțise în mijloc de confort și civilizație, iar auzul i se desfăta de râsul călătorilor din compartimentul vecin, care izbucniseră într-un haz strașnic, cu gând departe de îngheț și de sfârșitul lumei…
O, acum, când își amintea toate acestea, se simțea atât de bine în iatacul mare, cu geamuri spre apus și miazăzi. În soba de teracotă, înaltă cât un monument, trosneau sălbatec crecile pădurei, pe care o știa imensă dincolo de curți, spre miazănoapte. Divanele mari și moi păreau, între sulurile de la capete, poale de gospodină întinse îmbietor de mâini gigantice. E într-adevăr atât de cald și de bine aci, în semiobscuritatea asta dulce, fulgerată ades de jocul flăcărilor din gura de Moloch a căminului, că răspunsul nu poate fi decât unul.
Oho, s-a făcut târziu și trebuie într-un fel să răspundă: „Nu”. Atât. Un „nu” mare scris pe o pagină întreagă… Ba nu, să scrie lămurit, așa cum e de fapt. Mircea poate și-a modificat, cum se întâmplă adesea, cursul călătoriei. Iar noaptea - doar e știut - în fiecare noapte se dă drumul din lanțuri la cei patruzeci de câini, care nu-și cunosc nici măcar stăpânii…
Trebuie, trebuie neapărat să răspundă. Iacă, uitase de cei patruzeci de dulăi, care până spre ziuă mișună în jurul conacului ! Numai slujitorul care n-are decât grija lor îi mai poate stăpâni… Doamne, cum a putut să uite tocmai un lucru așa de important… Dar se miră cum el a putut să nu-și aducă aminte, doar a venit de atâtea ori la Mircea, iar Mircea niciodată nu aduce vorba despre bogățiile lui fără să nu pomenească de ferocitatea jivinelor sale.
…I-a văzut și ea în mai multe rânduri, pe toți grămadă, la lumina lunei. Mircea ținea mult să-i contemple alături de dânsa și să râdă de năzdrăvăniile lor. Erau toți mari ca vițeii și stăteau ca lupii pe șezut. Se jucau mușcându-se prietenește, dar gemetele lor de plăcere erau adevărate urlete lugubre. Iar câteodată răzbăteau din mijlocul haitei lătrături seci, clănțăniri fioroase. Îndată atunci săreau toți în picioare și se priveau mârâitori într-o noapte, Mircea a ieșit cu un bici enorm în mână; l-a trosnit cu putere și toată haita a sărit ca arsă. Ea urmărea de pe fereastră; și întreaga haită s-a prăbușit asupra îndrăznețului. Zadarnic vocea lui cutremura temeliile nopței, zadarnic biciul plesnea ca bubuiturile de armă. L-a văzut lipindu-se poltron de zid; mâna mecanic împărțea lovituri în dreapta și-n stânga, dar răgetul lui a răgușit și s-a transformat în dureroase strigăte de ajutor. Au sărit oamenii curței, a fost vuiet mare… L-a văzut apoi intrând galben, de parcă, în locul capului, îi pusese cineva un cap de ceară. Zadarnic încerca să-și țină dreaptă șira spinărei și zadarnic vrea ca pasul să nu mai dârdâie ca la paralitici.
Slujitorii au intrat la porunci, dar el a păstrat multă vreme tăcerea, pentru ca să-și adune vorbele, care pesemne îi fugiseră din gât ca albinele din stup. Au răsunat atunci două feluri de pedepse: cincizeci de bice de fiecare fiară și cinci condamnări la moarte. Execuția era să aibe loc a doua zi în faptul dimineței, iar osândele capitale aveau să fie suferite de cei cinci dulăi bătrâni pe „care-i știa bine că-l cunosc și totuși au sărit la dânsul”. Se plimba furios cu mâinile la spate, rostind sentințele și dând amănunte asupra felului executărei…
Apoi deodată… o, cum și-l aduce aminte… se oprise cu ochii țintă la ea. Și atât de puternici erau, că ea a trebuit să și-i plece pe ai ei.
- Nu, să nu se împuște nimic, a zis…
Și după o tăcere:
- Mâine să se îndoiască porția de mâncare la toți câinii; carnea să nu se mai frigă de acum înainte; iar celor cinci bătrâni, chiar să li se întreiască porția…
Când ea și-a ridicat privirile, nu se mai uita la dânsa. Fixa un colț al iatacului și părea că din nou a început să dârdâie: ochii și figura și corpul lui întreg păreau că râd… râdeau într-adevăr și dârdâia tot…
…Haide, trebuie să scrie, e foarte cu putință ca el să fi uitat. Sau să pună prea puțin preț pe furia javrelor. Sau să nu fi dat crezare lăudăroșeniei lui Mircea. Trebuia neapărat prevenit de pericolul ce-l aștepta. Mai ales că lipsa răspunsului ar fi putut-o socoti ca o încuviințare; poate chiar își închipuie că măsuri au fost luate ca intrarea să-i fie apărată.
Biata minte nestatornică a lui Dinu ! Necontenit vârtej de gânduri, fantasme, planuri și iluzii…
Ea se dezlipește alene de soba monumentală, și pasul o duce fără grabă și legănat spre măsuța încrustată cu flori de ivoriu; și simte cum o adiere de tristețe se revarsă din ungherul ei ascuns spre celelalte ascunzișuri ale sufletului. Oare de ce ? E limpede așa… Doară niciodată nu va putea să se întâmple…
Scoate pe gânduri globul lampei. Niciodată. Și se lasă pe scaun fără să aprindă. Niciodată. Iar totdeauna frigul va rămâne numai acolo, afară, dincolo de ziduri. Gândul cel nou o scutură din toropeală și flacăra chibritului izbucnește. Ștafeta va porni chiar acum călare; într-o jumătate de ceas va fi în oraș la prietena cea bună, tainicul regizor.
Și totuși… micul parc din față e unit cu restul curților doar prin poarta din dreptul terasei. Încolo toate celelalte sunt închise… iar dacă și aceasta…
Ea totuși a terminat scrisoarea. Trebuie să fie înțeles că niciodată nu va fi cu puțință să se împlinească un plan atât de îndrăzneț și absurd… Și apoi ea iubește mult pe Mircea… ceea ce nu-i place la el este doar grija asta de a o închide atât de strașnic… Numai atât doar… Și nici atât… căci dacă ar înch… dacă ar… dacă ar fi închisă și cea din dreptul terasei, jivinelor nu le-ar rămâne decât restul curților… Parcul ar fi liber de teroarea lor…
De ce-a stins lampa așa de grabnic ? Ca să vadă lucrurile astea care se potrivesc atât de minunat în rosturile gândului. Slugile trebuie să fie acum la masă… iar abia mai târziu se dă drumul haitei…
Ea se înfășură în șalul mare și gros de mătase și iese afară. Negurile înghețate sunt încremenite în luciul lor straniu, copacii înalți sunt rotunzi și tufele de smeură și agriș susură tainic lovindu-și roada bogată de chiciuri; parcul e o dumbravă de argint peste care a început să se întețească adierea ce va face să cânte frunzele. Acum nu se aud decât slabe atingeri de foi zimțate și troznetul de atlaz al zăpezii sub pașii grăbiți și mărunți. Basmul nopței abia se pregătește…
A ajuns la poarta larg căscată: o smucește din gheața care i-a cuprins balamalele și o împinge în cadrul ei. Nu știe dacă trebuie să se mai necăjească și cu drugul s-a ruginit într-atâta încât e cu neputință să-l mai clintească din înțepeneală. Dar nu e nevoie; poarta s-a cuprins prea bine în cadru și, uite, parcă s-a umflat deodată, că nu mai vrea să se deschidă… Oho, câinii în nici un caz n-o vor putea urni…
Și se puse pe fugă înapoi înspre casă, iar șalul care-i flutură în urmă-i pare o pasăre neagră ce s-a luat după dânsa. Pe verandă se gândește la dâra pantofilor; de la ultima treaptă și până unde noaptea nu mai lasă vederea, pe violetul zăpezei, urmele de pași par mai albe, mai luminoase, un covoraș alb întins pe pardoseala de mister. Sunt prea multe, prea amestecate ca să se distingă ale ei.
Intră, și căldura o cuprinse în îmbrățișarea ei dulce. „De amant”, șoptește ea și clatină din cap cu tristețe; e doar singurul amant care a îmbrățișat-o și de despărțirea căruia se cutremură. Singurul amant: căldura - o femeie… Însă așa trebuie să fie și îmbrățișările lui, dulci, delicate, să pătrundă în corp prin toți porii, pe nesimțite, așa cum le întrevedea, de departe, ca în ceață, în tumultul îmbrățișărilor sălbatice ale celui plecat.
Sufletul i-era ușor după fapta ce îndeplinise, încât corpul i se părea la fel și avea senzația că plutește mergând de la un scaun la altul, căci un neastâmpăr, căruia nu-i găsea rost, o făcea să-și schimbe locul necontenit. Îl vedea necurmat pe Dinu, subțirel, cu înmlădieri de șopârlă, atât de asemănător cu o șopârlă, încât avea într-una toane de râs, prevăzând cum se va strecura de nebăgat în seamă, cum totul avea să se întâmple simplu, nu se poate mai simplu, că a doua zi va fi aceeași liniște și aceeași odaie caldă, iar spre seară, același soare de sfârșit de lume va arunca inutile și decorative palori de bronz pe zăpada câmpului. Totul va fi ca înainte, gândea ea, căci uita, sau poate nu-și da seama ca dincolo de noaptea aceasta se cască lungul lanț de prăpăstii ale nopților viitoare: șirag de priveliști din ce în ce mai amețitor de frumoase…
Ea nu făcea acum decât să-și râdă de temerile ei de mai înainte; e o copilărie să-ți închipui că viața are cotituri brusce ca în romane… O, altă dată, cine știe… dar acum, el e atât de departe…
Acum era de tot întunerec în casă. Însă ea știa și cele mai mici obiecte unde sunt așezate, încât vedea totul ca ziua. Luna avea să iasă mult mai târziu și desigur el ținuse socoteală de răsăritul lunei; el trebuia s-o ia înaintea lunei. Iar stelele răzbiseră cu atâta profuziune, că te așteptai să acopere toată bolta într-o mantie de diamant topit. Fantoma stinsă a Vărsătorului se scufundase mai demult în oceanul suborizontului; iar acum, pe locul unde soarele își dusese agonia, cei doi pești ai zodiacului căutau lacomi urma dispărutului. Ea le desfăcea obișnuită conturul din volbura pulberei de foc, căci singurătatea și iatacul ei cu ferestre spre miazăzi și apus o învățaseră să citească bine în semnele fără clintire ale cerului.
Dar un zgomot brusc, care deveni pe urmă prelung și tumultuos, o făcu să plece ochii din priveliștea de aur; ochii întâi se loviră de duritatea cumplitului întuneric și se închiseseră parcă de durere. Pleoapele bătură ca aripi ce vor să-și ia zborul și înfruntă din nou puterea nopței; zăpada strălucea viclean dedesupt, dar când ridică și dintr-însa ochii, ei se loviră din nou de întunericul acela grozav. Atunci văzu închegându-se în beznă bulgări și mai compacți de beznă. Unul după altul veneau prin cer ca duhurile vrăjitorești. Se prăvăliră într-un iureș nebun spre poarta din dreptul terasei, parcă ar fi știut că acolo se petrecuse ceva. Ea se mută repede la fereastra de la miazăzi.
Cele patruzeci de fiare nocturne se abătuseră în crâncen asalt asupra porței închise. Lemnul umflat rezista însă bine în cadrul gardului. Ei își dădură atunci târcoale unul altuia schelălăind prietenește. Îi vedea bine acum pe luciul zăpezei. Erau enormi și licărul ochilor li se aprindea și se stingea ca licuricii; smalțul cel alb al pământului le ședea de minune, îi prindea ca propriile lor blăni. Iar fiorul fricei, care i se prelinse lung și cutremurător de-a lungul șirei, semăna atât de bine cu fiorul frigului, că amândouă se confundară într-un tremur puternic, nepotolit. Eternul frig licărea în ochii jivinelor, în bizarele jocuri fosforice ale zăpezii, în luciul tern al planeților morți de pe cer, în văpaia rece de diamant a stelelor zbătându-se de prisos, în înghețul întunericului fără fund și zare. Din tot infinitul ăsta covârșitor, numai aici, lângă soba a cărei înfățișare i se părea acum mică și umilă, era căldura și viața. Iar ceea ce trebuia să se întâmple i se păru atât de apropiat, că scoase un gemăt de spaimă. N-ar mai fi vrut să se întâmple nimic. Ar fi vrut să se întindă pe divanul ei și s-adoarmă, să se ferească în somn, ca în cel mai bun ascunziș, de orice întâmplare ar fi putut să survină. Să se trezească a doua zi în zori, în lumina soarelui alb, liberă de toate grijile și de toate fricile.
Atunci veni de departe un lătrat de alarmă, furios și tenace; și îndată un huruit sinistru îi urmă și întreaga haită cu clămpănituri seci, cu colți mai albi ca zăpada, se năpusti de năprasnă spre miazănoaptea curței, după zvon pesemne, acolo unde încep hotarele pădurei. Ea aștepta cu suflet strâns zgomotul care avea să urmeze și care izbucni formidabil și fioros, se dezlănțui fără chip de curmare. Ceva extrem de grav trebuia să se petreacă acolo, căci acum se auzi cornul de alarmă al slujitorilor.
În vaierul teribil care se stîrnise, pietricelele ce plouară în geam fură ca sunetele clopoțelului de argint în tumultul liturghiei. Soarta începea să se împlinească. Pentru că, fără voia ei, se văzu răsărind ca o fantomă, cât era de înaltă și albă, în apa de plumb a oglinzei. La început crezu chiar că stă încă pe loc și numai imaginea ei din oglindă, scăpată din legăturile firei, pornise spre ea s-o ia de mână, s-o ducă; dar când trecu de oglindă își simți corpul mlădios, ducându-i voința în foșnetul capotului de mătase albă.
Trecu antreiașul. Deschise.
Și el se înălță pe treptele verandei înfășurat în blana cenușie, de culoarea nopței însăși.
— Du-te, du-te, șopti ea frângându-și mâinile. Pentru Dumnezeu, du-te…
Și mâinile se răsuciră nervos și fantastic îmbrățișând aerul rece:
- Du-te, șopti din nou plângător… Nu înțelegi… nu vezi… Frigul…
Dar el râse nepăsător:
- Acolo sunt oamenii mei ! arătă el spre fundul nopței. Ei au pornit toată larma, ca să-i atragă pe-ai voștri într-acolo. O, e un plan minunat… haidem, să ți-l spun…
Și-o cuprinse de mijloc, ușoară și albă ca o fantomă.
Ea își lăsă atunci capul în jos și chiar îl scutură ca să i se desfacă părul. Acum, pentru că el venise, ritualul trebuia îndeplinit până în cele mai mici amănunte. Din noapte, deasupra, Frigul care-o mângăia cu degete reci, prin haina subțire, o privi râzător și sticlos prin miile lui de ochi.
Huietul de departe continuă tot timpul nebuniei. Când părea că se sfârșește într-un colț al hotarului, răbufnea îndată tocmai în colțul cel mai opus. El râdea atunci și-n noapte dinții lui străluceau asigurător și brațele ei se întindeau atunci lacome.
De două ori încercară să se despartă la ușa cea mare a antreiașului, pentru a se înlănțui iarăși și a se înturna în sanctuarul păcatului. Ea fu aceea care i se anină de gât a doua oară, acum nu atât din iubire, cât dintr-o sfidare aruncată Neprevăzutului și Frigului.
Când, în cele din urmă, el porni de-a binelea, ea numără, bătând ușor cu vârful piciorului în covor: una, două, trei, patru… el trebuie să fi și ajuns departe… cinci, șase, șapte… o-ho, el e demult pe drumul gol și e cu neputință de văzut cu haina lui de culoarea straniei lumini a zăpezii în noapte… opt… nouă… asta e tot… o clipă… câteva… și totul e repus în starea de mai înainte… și iată, neprevăzutul ăsta, cu gravitatea lui tragică și cu sloii lui imenși învârtindu-se de-a surda în nepătruns, păcălit cum ai păcăli un copil… din nouă bătăi de picior…
Dar de unde poate să vină frigul ăsta? Pesemne că ușa de la antreu s-a deschis singură… poate că într-adevăr el a uitat-o neîncuiată…
- Prea târziu, amice, prea târziu îți vâri nasul înăuntru, râse ea frigului, pe care-l simțea curgând pe sub canaturile ușei cesteilalte în iatac; o izbea atât de tare în fluiere și-n gleznele calde că avu impresia curentului de munte, pe care-l treci vara cu picioarele goale.
Afară, dragul meu, afară ! N-ai ce căuta în buduarul unei femei cu aventuri, îi spuse râzând din nou și ieși în antreiaș să încuie ușa cea mare și să pună dedesubt sulul călduros de lînă.
Și într-adevăr, în antreu, ușa cea mare era deschisă și într-adevăr în deschizătura ei stătea nedecis Frigul, cu căciulă țuguiată, cu haina verde îmblănită a isprăvnicelului, cu cizme înalte răsfrânte peste genunchi. Da, era însuș Frigul, căci mustățile mari umpleau obrajii cu flori de promoroacă și răzbătând peste umerile-i solide, asprul duh al nopței ghețoase o privea cu milioanele de ochi.
Ea se dădu înapoi, amuțită de groază, și apariția o ajunse în iatacul în care încă plutea mireasma caldă a dragostei. Curajul îi reveni odată cu lumina lămpei, care se proiectă ironic pe înfățișarea de vechil. Căci nu era decât vechilul. Pe figură îi trecu atunci, ca umbra unui vâslit de aripă, tresărirea așteptatei dezamăgiri. Și ascunsă de rigiditatea, care deveni de piatră, a chipului, surise în adînc înșelărei de-o clipă, ce-i surâdea la rându-i zburând acum departe, ca un drăcușor șugubeț.
- Cum ai îndrăznit să pătrunzi aici ?… și-n tot timpul cât pronunță aceste cuvinte se strădui ca vocea să păstreze aceeași asprime biruitoare din ochii și din trăsăturile ei.
Iar cînd sfârși, auzi atât de firesc, că i se păru ca un ecou, răspunsul din care n-o surprindea decât vulgaritatea exprimărei.
- He, he… eu ca eu, că sunt de-ai casei, da boier Dinu, cum s-a rătăcit el tocmai de la oraș în odaia cocoanei și cum a nimerit-o el tocmai când a izbucnit tămbălăul…?
- Ieși…
Aștepta cu capul plecat ca el să execute, iar vârful piciorului, care odată cu strigătul ei lovise atât de drastic în podea, se porni imperceptibil să puncteze iar clipele… una… două… trei… „Și din atâtea poți păcăli destinul !” își spuse iar, privind cu un fel de ironică melancolie scrisoarea de adineauri, pe care o uitase pe măsuță.
Dar vechilul întârzia. Cînd îl privi din nou, el își răsucea zâmbitor mustățile roșcovane și sarbede, de pe care gerul își luase masca rece, mută, cu tăiușuri de sticlă. În locu-i, o figură josnică rânjea.
- Să n-aibe grijă cucoana, n-o să știe nimic boierul… nu suntem nici noi așa proști să pârâm frumusețe de cucoană…
- Ieși odată…
De astă dată a țipat atât de tare, că namila a făcut involuntar câțiva pași de-a-ndărătelea. La ușe s-a oprit, ca să adauge amenințător:
- Așa ți-i vorba ?
Apoi a ieșit tropăind din cizmele grele.
Mireasma care plutea încă în aerul iatacului era acum acră, respingătoare. Sanctuarul fusese profanat. Toate obiectele de pe mese, de pe etajere, de pe gueridoane, toate perinele divanului, mototolite de spasmul dragostei, ofereau acum o priveliște anostă, dezgustătoare. Pretutindeni se încuibase mirosul de cojoc umed și de iuft. Și pentru totdeauna.
Înfiorată, ea-și îmbrăcă paltonul îmblănit din dulapul în care mirosul impur nu putuse să pătrundă. Își acoperi capul cu șalul și porni zorită spre ieșire.
Căci afară o aștepta Frigul tare, limpede, curat de orice duhoare, de orice josnicie. Ea se codi puțin la ușa antreiașului, dar numai o clipă ! Deschise apoi larg și păși; iar Frigul o cuprinse îndată și o sărută pe buze. Ea surîse biruită amantului infinit, care o aștepta de-atâta amar de vreme. Și cu un avânt fără seamăn i se aruncă în brațele nevăzute.
Și toți ochii de diamant ai cerului clipiră atunci de fericire.
pictură de Alexa Meade
