RUGĂCIUNEA FLORILOR
de Alfred Moșoiu
Plâpând ghiocelul
Ieșind din zăpadă
Striga: „Tatăl nostru”
Ca lumea să-l vadă.
„Care ești în ceruri”,
Șopti floarea-soare
Și-un val de lumină
Căzu pe răzoare.
Smerit busuiocul
Când vântul îl mână
Și-i scutură roua
„Sfințească-se”-ngână.
Când „numele-Ți” spune
Trist ochiul-de-bou
Nu știu de-a fost șoaptă
Sau numai ecou.
Albastră ca cerul
O nu-mă-uita
Spune: „Împărăția
Să fie a Ta”.
„Și facă-se voia"
Suspină o camee
Calcată-n picioare
Pe albă alee.
Când nuferii-n lacuri
Văd stele că sunt,
Șoptesc: „Cum e-n ceruri
Așa pe pământ.”
Și grâul, când moara
Vuiește într-una
A zis: „Pâinea noastră
Cea de totdeauna”.
Iar nalba și gura-
De-leu, amandouă,
La fel, rugătoare,
Răspund: „Dă-ne-o nouă!”
Cu gândul la fluturi
Stau rozele-n glastre
Și spun: „Iartă nouă
Greșalele noastre”.
„Precum noi iertăm
Greșiții”, încet,
Răspunde garoafa
Uscată-n buchet.
Și crinii, podoaba
Fecioarei cinstite,
Șoptesc: „Nu ne duce
Pe noi în ispite”.
Iar spinii, ce-odată
Mărturii-i purtară
„Și ne izbăvește
de rele” – oftară.
Și vântul pornește
Ecoul Divin,
Cu freamăt pădurea
Răspunde: „Amin!”.
|
|
