VECINA
de George Topîrceanu
Mă cerți mereu, dar nu sunt eu de vină,
Ci numai ochii, - ochii tăi, vecină, -
Că ți-am făcut potecă prin grădină...
Adeseori tu lași la geamuri storul,
Și ușa ta e-nchisă cu zăvorul,
Dar tot mai viu s-aprinde-n mine dorul!
Și tot mai des mă poartă necuratul
Spre zâmbetul din ochii tăi, cu sfatul
Pe care-l țin ispita și păcatul.
De dorul tău, de dragul suferinței,
Când amăgit mi-oi pierde rostul minții,
Tu vrei să-mi las și frații, și părinții?
Să leg acum ce nu se mai dezleagă,
Să ispășesc viața mea întreagă
Păcatul greu că mi-ești atât de dragă?
Decât să fug cu tine-n largă lume,
Ori singur eu, să nu-ți mai știu de nume,
Mai bine-mpacă-mi dragostea cu glume.
Zâmbind să-mi vindeci inima rănită,
Păstrează calda ochilor ispită,
Dar nu mai ține ușa zăvorâtă !
Că tu ți-nconjuri viața cu zăvoare
Și clipele de-acum le lași să zboare,
Când duclea tinerețe-i trecătoare...
De ce nu vrei să lași în prag veșmântul
De datini grele ce-mi ucid avântul,
Că nu ne-ar ști nici vântul, nici pământul!
Când umbra nopții cade peste vale,
Tu să m-aștepți în pragul casei tale,
C-un văl ușor pe umerele goale.
Să vin, când luna nopților măiestre,
Frumoasă ca o fată fără zestre,
Se uită lung și tainic prin ferestre...
|
|
