Poet francez, discipol al lui Leconte de Lisle, reprezentant principal al parnasianismului, maestru al sonetului.
Poemele din Trofeele (1893) sunt meditații pe motive din lumea exotică a peisajelor îndepărtate și a civilizațiilor apuse.
Ele rețin prin plasticitatea imaginilor și virtupzitatea tehnicii versului.
Conform esteticii parnasiene, sentimentul este exclus, dar străbate la suprafață, atunci când se cere o contemplare afectivă.
MICHELANGELO
Era cuprins desigur de-o luptă frământată
Când zugrăvea departe de Roma-n sărbătoare,
Sibilele, Profeții cu fruntea gânditoare
Și-apoi pe zidul sumbru, cereasca Judecată.
Și-ascultând cum plânge în el cu-nverșunare,
Titan legat în lanțuri de opera creată,
Iubirea, Țara, Faima și-nfrângerea lor toată,
Gândea că visul minte și tot ce este moare.
Acești giganți pe care-o forță fără sânge
Îi obosește parcă în lutul care-i strânge
Prin răsuciri, el singur i-a dus la apogeu;
Și-n piatra rece unde întregu-i suflet fierbe,
Cum a știut să pună cu-nfiorări superbe
Materia să-nvingă mânia unui Zeu !
THÉOPHILE GAUTIER (1811-1872)
Termenul provine de la Parnas, munte consacrat lui Apollo si muzelor în mitologia greacă, și numeste gruparea poeților francezi care, în jurul anului 1850, s-au detașat de lirismul romantic, cultivând o poezie rece, impersonală și savantă.
Numele Școlii este dat de titlul culegerii de poezii ”Le Parnasse contemporaine”, publicată în 1866, reunind poeți diferiți ca formulă artistică și opțiune estetică, dar atrași de himera frumuseții perfecte.
”Curent în poezie, apărut în Franța, spre jumătatea secolului al XlX-lea, care cultiva virtuozitatea imaginii, evocarea grandioasă a naturii și a civilizațiilor trecute, descrierea strălucirii exterioare a lucrurilor, construcția savantă a limbii." (DEX)
Obsesia pentru frumusețea artei, detașarea ei de orice utilitate socială sunt subliniate de Theophile Gautier: ”Poetul trebuie să realizeze Frumosul prin continuarea complexă, savantă și armonică a liniilor, a culorilor și a sunetelor nu mai puțin decât prin toate posibilitățile pasiunii, ale cugetării, ale științei și fanteziei", opera de artă este semnul frumuseții sensibile.
Indiferența față de utilitatea socială sau morală, cultul frumuseții pure, ura față de poezia lipsită de rigoare din cauza caracterului ei exterior prea sentimental, iată trasăturile cele mai comune ale doctrinei parnasienilor." (Philippe Van Tieghem)
O sinteză a trăsăturilor parnasianismului este propusă de Margareta Dolinescu: ” Idealul de perfecțiune, echilibrul, întoarcerea către miturile antice sunt trăsături care ne fac să considerăm parnasianismul o nouă renaștere, în sens modern, a clasicismului antic. Asimilarea unora dintre trăsăturile fundamentale ale parnasianismului, cum sunt tendința către meditație, seninătatea olimpiană, jocul între sensibil și inteligibil, corespunde spiritualității românești" (M. Dolinescu, Parnasianismul, p. 258).
Trăsături specifice:
Afirmă autonomia esteticului, sustinând, prin T. Gautier, teoria artei pentru artă.
Dezamăgiți de societate și de inutilitatea angajării revoluționare, poeții se izolează de lumea acțiunii.
Se cultivă o poezie picturală, rece, obiectivă, cu structuri savante (lirismul impersonal).
Se remarcă intelectualismul, erudiția textelor, recursul la mituri sau peisaje exotice, contemplarea detașată sau meditația filosofică.
Descrierile de natură surprind pitorescul, puritatea liniilor, transparența culorilor, iar cultul pietrelor prețioase sporește impresia lirică și aspirația către perfecțiune.
Poeții caută perfecțiunea formală, corectitudinea versurilor, sonoritațile cuvintelor, rimele rare.
Parnasianismul a cultivat mai ales poezia cu formă fixă (sonetul, rondelul, trioletul), pentru a încătușa în reguli și limite rigide efluviile sentimentelor.
Vocabularul preferat este ales, strălucitor, iar stilul se caracterizează prin rafinament și eleganță.
Reprezentanți în literatura universală :
Theophile Gautier, Leconte de Lisle, Charles Baudelaire.
Reprezentanți în literatura română:
Ștefan Petică, Al. Macedonski, Ion Barbu, Ion Pillat.
Soarele uriaș a început de o lună să-și arunce razele arzătoare peste câmpii. Sub puhoiul lui de foc, viața înflorește strălucitoare. Pământul e verde cât vezi cu ochii. Cerul e albastru până la marginea zării. Gospodăriile normande semănate pe câmpie, înconjurate de fagi înalți, par, de departe, niște crânguri. Iar când ești aproape de ele și deschizi portița putredă, ți se pare că ai în fața ta o grădină uriașă, pentru că bătrânii lor meri, ciolănoși ca niște țărani, sunt toți în floare. Trunchiurile străvechi, negre, noduroase, strâmbe, înșirate de-a lungul curții, își întind cupolele strălucitoare, albe și roze, sub cer. Mireasma lor dulce se amestecă cu mirosurile grase ale grajdurilor deschise și cu duhoarea bălegarului care dospește, acoperit de găini.
E la amiază. Familia, tata, mama, cei patru copii, cele două slujnice și cei trei nepoți stau la masă, sub umbra părului sădit în fața ușii. Toți tac. Mănâncă supa, iau apoi capacul de pe cratița cu cartofi gătiți cu slănină.
Din când în când, una dintre slujnice se ridică și se duce la pivniță să umple ulciorul cu cidru.
Bărbatul, un zdrahon de vreo patruzeci de ani, privește îndelung la vița încă golașă de lângă casă, care aleargă de-a lungul zidului, sub ferestre, răsucită ca un șarpe.
În sfârșit, rostește:
- Vița tatii înmugurește devreme ăst an. Poate c-o să facă.
Nevastă-sa se întoarce și se uită și ea, fără să scoată un cuvânt.
Vița e sădită chiar pe locul pe care a fost împușcat tatăl lui.
Asta s-a petrecut în timpul războiului din 1870. Prusacii ocupaseră ținutul întreg. Generalul Faidherbe le ținea piept cu armata din Nord.
Statul - major prusac se așezase în această gospodărie. Bătrânul țăran Perre Milon, moș Milon, îi primise și-i găzduise cum putuse mai bine.
Avangarda germană stătea de o lună în sat, în observație. Francezii, la o depărtare de zece leghe de acolo, nu făceau nici o mișcare. Și cu toate astea, în fiecare noapte dispăreau ulani.
Toate iscoadele care fuseseră trimise în cercetare, dacă plecau în grup de doi sau trei numai, nu se mai întorceau.
Dimineața erau culeși morți de pe câmpie, de pe lângă un gard, dintr-un șanț. Până și caii lor zăceau pe marginea drumului, cu beregata căscată de o lovitură de sabie.
Toate omorurile astea păreau săvârșite de către aceeași oameni, care nu puteau fi descoperiți.
Ținutul fu băgat în sperieți. Țăranii erau împușcați numai pentru un simplu denunț, femeile întemnițate, copiii înspăimântați, ca să spună adevărul. Nu se descoperi nimic.
Dar iată că într-o dimineață, moș Milon fu văzut în grajdul lui, culcat la pământ, cu fața băzdată de o tăietură.
La trei kilometri depărtare de fermă, fură găsiți doi ulani spintecați. Unul strângea încă în mână o sabie însângerată. Se bătuse, se apărase.
Numaidecât se constitui un consiliu de război în aer liber, în fața gospodăriei, și bătrânul fu adus pe sus.
Avea șaizeci și opt de ani. Era mic, slab, nițel cam strâmb, cu niște mâini mari, asemănătoare cu labele de crabi. Părul fără culoare, rar și subțire ca puful unui boboc de rață, lăsa să i se vadă pielea craniului. Prin pielea negricioasă și creață a gâtului i se străvedeau vinele groase care i se afundau sub fălci și se iveau iar pe tâmple. Trecea prin împrejurimi drept un om zgârcit și cârcotaș în afaceri.
Fu pus să stea în picioare, între patru soldați, în fața mesei de bucătărie care fusese scoasă în bătătură. La masă se așezară cinci ofițeri și colonelul.
Colonelul începu să vorbească în franțuzește:
- Moș Milon, de când suntem aici, nu putem decât să fim mulțumiți de dumneata. Totdeauna ai fost cumsecade și chiar săritor față de noi. Azi însă o acuzație grozavă apasă asupra dumitale și trebuie să se facă lumină. Cum ai fost rănit așa la obraz ?
Țăranul nu răspunse nimic.
Colonelul urmă:
- Moș Milon, tăcerea dumitale te osândește. Eu însă vreau să-mi răspunzi, mă auzi ? Nu știi cine i-a omorât pe cei doi ulani care au fost găsiți azi-dimineață lângă troiță ?
Bătrânul rosti limpede:
- Apăi eu.
Colonelul, surprins, tăcu o clipă, uitându-se țintă la prizonier. Moș Milon stătea nepăsător, de parcă ar fi stat de vorbă cu preotul. Un singur lucru părea să-i dea pe față tulburarea lăuntrică: înghițea mereu în sec cu un efort vădit de parcă gâtlejul i-ar fi fost cu desăvârșire sugrumat.
Familia țăranului, fiul lui, Jean, nora lui și cei doi copilași ai lor stăteau speriați și uluiți, la zece pași în urma lui.
Colonelul urmă:
- Știi poate și cine a omorât toate iscoadele armatei noastre, care au fost găsite pe câmpie, în fiecare dimineață, de o lună încoace ?
Bătrânul răspunse cu aceeași nepăsare:
- Apăi eu.
- Dumneata i-ai ucis pe toți ?
- Da, pe toți, tot eu.
- Dumneata singur ?
- Eu singur.
- Spune-mi cum făceai.
De data asta, omul păru tulburat. Trebuia să vorbească mai mult, și asta îl stingherea vădit. Îngână:
- D-apăi știu eu ? Am făcut și eu cum se nimerea.
Colonelul continuă:
- Te previn că trebuie să-mi spui tot. Ai face bine să te hotărăști numaidecât. Cum ai început ?
Omul privi neliniștit spre familia care stătea atentă în spatele lui. Mai șovăi o clipă, apoi se hotărî dintr-o dată:
- Într-o seară mă întorceam acasă, să tot fi fost ceasurile zece. Asta era a doua zi după ce ați venit aici. Dumneata, și pe urmă soldații dumitale, mi-ați luat nutreț de peste două sute cincizeci de franci, bașca o vacă și două oi. M-am gândit: ”O să-mi plătească ei mie, de câte ori mi-or mai lua preț de o sută de franci.” Și mai aveam eu și altele, colea, pe inimă, o să vi le spui eu. Și uite că văd un cavalerist de-al vostru că stă pe marginea șanțului din spatele grajdului meu și trage din lulea. M-am dus de mi-am luat coasa și am venit binișor în spatele lui, să nu m-audă. Și i-am retezat capul deodată cu o singură lovitură, ca pe un spic, de n-a avut timp să zică nici ”pâs”. N-aveți decât să-l căutați în fundul mlaștinii, o să-l găsiți într-un sac de cărbuni, cu o piatră din îngrăditură.
Aveam eu planu meu. I-am luat toate boarfele, de la cizme până la chipiu și le-am ascuns în cuptorul de ars ipsos din crângul Martin, în dosul bătăturii.
Bătrânul tăcu. Ofițerii se priveau uluiți. Interogatoriul începu iar. Și iată ce aflară:
După ce săvârșise omorul, omul începuse să trăiască cu acest gând: ”Să ucidă prusaci !” Îi ura cu o ură vicleană și înverșunată de țăran lacom și patriot în același timp. Avea planul lui, cum spunea el. Așteptă câteva zile.
Era liber să plece și să vină, să intre și să iasă cum poftea, atât se arătase de umil față de învingători, de supus și de binevoitor. Vedea cum plecau iscoadele în fiecare seară. Într-o noapte ieși și el, după ce auzi numele satului în care se duceau cavaleriștii, pentru că pricepea câteva cuvinte nemțești, cele care îi trebuiau, de când tot avea de-a face cu nemții.
Ieși din curte, se strecură în crâng, ajunse la cuptorul de ars ipsos, pătrunse în fundul lungii lui galerii, găsi acolo, pe jos, hainele mortului și se îmbrăcă cu ele.
Apoi începu să cutreiere câmpul, târându-se pe brânci, ascunzându-se îndărătul dâmburilor, trăgând cu urechea la cele mai mici zgomote, neliniștit ca un braconier.
Când i se păru că venise ceasul, se apropie de șosea și se ascunse într-un tufiș. Și așteptă iar. În sfârșit, către miezul nopții, un tropot de cal răsună pe pământul tare al drumului. Omul puse urechea la pământ ca să se încredințeze că se apropia un singur călăreț, apoi se pregăti.
Ulanul venea în galop aducând cu el niște ordine. Înainta cu privirea cercetătoare, cu urechea la pândă. Când ajunse cam la vreo zece pași depărtare de el, moș Milon se târî de-a curmezișul dreumului, gemând:”Hilfe ! Hilfe !” (Ajutor ! Ajutor!) Călărețul se opri, văzu că se află în fața unui neamț căzut de pe cal, sări din șa, se apropie de el fără nici o bănuială și când se aplecă deasupra necunoscutului, fu străpuns drept în mijlocul pântecelui de tăișul lung și ascuțit al săbiei. Se prăbuși scuturat numai de câteva cutremurături grozave și muri numaidecât.
Atunci normandul, plin de o bucurie mută de țăran bătrân, se ridică și-i reteză și beregata, așa, ca să-și facă cheful. Apoi îl târî și-l aruncă în șanț. Calul își aștepta liniștit stăpânul. Moș Milon sări în șa și porni în galop peste câmpii. Peste un ceas zări alți doi ulani care se întorceau împreună la cvartir. Se îndreptă țintă spre ei, strigând: ”Hilfe ! Hilfe !” Prusacii îl lăsară încrezători să se apropie, recunoscându-i uniforma. Bătrânul trecu printre ei ca o ghiulea, doborându-l pe unul cu sabia și pe celălalt cu revolverul.
Apoi tăie beregata cailor, cai nemțești ! Se întoarse binișor la cuptorul de ipsos și ascunse calul în fundul grajdului. Își lăsă acolo uniforma, își luă boarfele sărăcăcioase, și, acasă, în patul lui, dormi până dimineața.
Nu mai ieși timp de patru zile, așteptând sfârșitul anchetei care fusese deschisă. Dar a cincea zi plecă și omorî încă doi soldați, prin aceeași stratagemă. De atunci nu se mai opri. În fiecare noapte colinda, cutreiera la întâmplare, dobora prusaci, când ici, când colo. Galopa pe câmpiile pustii, sub lumina lunii, ca un ulan rătăcit, ca un vânător de oameni. Apoi, după ce își sfârșea treaba, bătrânul călăreț lăsa în urma lui stârvurile culcate de-a lungul drumurilor și se întorcea să-și ascundă în fundul cuptorului de ipsos calul și uniforma.
Pe la prânz pleca liniștit să-i aducă ovăz și apă calului rămas în fundul subteranei. Îl hrănea din belșug, pentru că îi cerea multă trudă.
În ajun însă, unul dintre cei doi pe care îi atacase fusese cu ochii în patru și tăiase cu sabia obrazul bătrânului țăran.
Cu toate astea, îi omorâse pe amândoi. Se mai întorsese o dată, scunsese calul și-și pusese iar hainele ponosite, dar la întoarcere, fusese cuprins de o slăbiciune și se târâse până la grajd, nemaiavând putere să ajungă în casă.
Fusese găsit acolo, pe paie, plin de sânge.
După ce isprăvi de povestit, ridică deodată capul și se uită cu mândrie la soldații prusaci.
Colonelul, care se trăgea de mustăți, îl întrebă:
- Nu mai ai nimic de spus ?
- Nu, nimic. Asta e socoteala : am ucis șaisprezece, nici mai mulți, nici mai puțini.
- Știi că ai să mori ?
- Nu v-am cerut cruțare.
- Ai fost soldat ?
- Da ! Am fost pe vremuri la război. Și pe urmă mi l-ați omorât pe tata, care era soldat al primului împărat. Nu mai pun la socoteală că l-ați omorât luna trecută pe fiu-meu cel mic, Francois, lângă Evreux. Vă eram dator. V-am plătit. Ne-am răfuit.
Ofițerii se priveau unul pe altul.
Bătrânul urmă:
- Opt pentru tata, opt pentru fecioru-meu. Ne-am răfuit. Nu v-am căutat eu pricină ! Nu vă cunoșteam ! Nici nu știu de unde veniți și uite-vă aici la mine, că porunciți de parcă ați fi acasă la voi. M-am răzbunat pe ceilalți. Și nu-mi pare rău !
Bătrânul își îndreptă pieptul înțepenit și-și încrucișă btațele, într-o atitudine de erou smerit.
Prusacii vorbiră încet între ei multă vreme. Un căpitan care își pierdue și el fiul cu o lună înainte, îl apără pe zdrențărosul acela plin de măreție.
Atunci colonelul se ridică, se apropie de moș Milon și rosti cu glas scăzut:
- Ascultă, moșule, poate s-ar găsi un mijloc să-ți scapi viața, dacă ai...
Dar moșneagul nu-l ascultă și, cu ochii ațintiți asupra ofițerului învingător, în vreme ce vântul îi zbârlea părul rar de pe țeastă, făcu o strâmbătură care îi schimonosi fața slabă, brăzdată de tăietură, își umflă pieptul și-l scuipă pe prusac drept în obraz.
Colonelul, înnebunit, ridică mâna, dar omul îl mai scuipă o dată în obraz.
Toți ofițerii săriră în picioare. Zbierau porunci într-un singur glas.
Cât ai clipi din ochi, bătrânul, care nu se tulburase, fu lipit de zid și împușcat. El zâmbea către fiul lui cel mare, Jean, către nora lui și către cei doi copii, care îl priveau disperați.
Prozator francez, cultivând observația realistă asupra realităților sociale, Maupassant înclină spre naturalism prin interesul pe care îl arată aspectelor patologice, monstruoase ale existenței.
De altfel, scrierea sa de debut, nuvela Bulgăre de Seu, a apărut în volumul colectiv Serile de la Medan, care prevesteau naturalismul.
Arta lui Maupassant se manifestă îndeosebi în domeniul prozei scurte (Casa Tellier, Domnișoara Fifi, Surorile Rondoli, Toine, Yvette, etc).
Dintre romanele sale, cele mai importante sunt O viață și Bel- Ami.
BULGĂRE DE SEU
( Boule de suif)
1880
Nuvela înlătură masca de respectabilitate a burgheziei franceze care își ascundea sub ea egoismul și lipsa de patriotism.
În timpul ocupației Franței de către prusaci în urma războiului din 1870, o diligență călătorește de la Rouen la Le Havre.
În ea se află un conte și doi negustori cu soțiile lor, un democrat, Cornudet, două călugărițe și o femeie de moravuri ușoare poreclită Bulgăre de Seu.
Într-o localitate în care diligența poposește, călătorii sunt împiedicați să-și continue drumul de către un ofițer prusac.
Pentru a-i lăsa să plece, acesta pune condiția ca Bulgăre de Seu să-i cedeze, ceea ce fata, plină de ură împotriva ocupanților, refuză.
Tovarășii ei de călătorie o conving să se sacrifice pentru ei, pentru ca, după aceea, să o privească plini de dispreț.
N-o așteptau decât pe Bulgăre de Seu. Veni și ea.
Părea puțin tulburată, puțin rușinată. Înaintă cu sfială spre tovarășii ei de drum care, toți, dintr-o singură mișcare, se întoarseră ca și cum n-ar fi văzut-o. Contele o luă de braț, cu demnitate, pe nevasta lui, și o îndepărtă de această atingere spurcată.
Fata cea dolofană se opri, uluită. Își adună tot curajul și-i adresă nevestei fabricantului un ”Bună ziua, doamnă”, șoptit cu umilință. Aceasta schiță din cap numai un fel de salut obraznic, pe care îl întovărăși cu o privire plină de virtute jignită. Toată lumea părea preocupată și toți stădeau departe de ea, ca și cum ar fi adus o molimă în fustele ei. Apoi năvăliră spre trăsură. Ea veni ultima, singură, și se așeză iar pe locul pe care îl ocupase în timpul primei părți a călătoriei.
Păreau că n-o văd, că n-o cunosc. Numai doamna Loiseau o privi de departe cu revoltă și-i spuse cu jumătate de glas bărbatului ei :
- Noroc că nu stau lângă ea !
Trăsura grea se urni și porni la drum.
La început tăcură. Bulgăre de Seu nu îndrăznea să ridice ochii. În același timp se simțea înfuriată împotriva tuturor vecinilor ei, umilită că se înduplecase, mânjită de sărutările prusacului în brațele căruia o aruncaseră cu ipocrizie.
Contesa se întoarse către doamna Carre-Lamadon și rupse tăcerea aceasta stânjenitoare:
- Cred că o cunoașteți pe doamna d'Etrelles ?
- Da, suntem prietene.
- Ce femeie încântătoare !
- Fermecătoare ! O fire într-adevăr de elită. De altfel și foarte cultivată și artistă până în vârful unghiilor. Cântă minunat și dansează perfect.
Fabricantul stătea de vorbă cu contele și câte un cuvânt al lor răzbea prin larma geamurilor hâțânate? ”Cupon...scadență...primă...termen”.
Loiseau, care șterpelise de la han niște cărți de joc vechi, slinoase de cât fuseseră frecate cinci ani de-a rândul pe mesele prost șterse, începu o bezigă cu nevastă-sa.
Călugărițele își luară mătăniile lungi atârnate de brâu, se închinară în același timp și începură să-și miște repede buzele, din ce în ce mai repede, grăbindu-și murmurul nelimpede ca pentru o cursă de oremus (rugăciune catolică).Din când în când sărutau o iconiță, se închinau iar și o luau de la capăt cu mormăitul iute și neîntrerupt.
Cornudet cugeta, nemișcat.
După trei ceasuri de drum, Loiseau adună crțile și spuse:
- A venit foamea !
Atunci nevastă-sa desfăcu un pachet bine legat, din care scoase o bucată de friptură de vițel. O tăie frumos în felii subțiri și egale și începură amândoi să mănânce.
- Dacă am face și noi același lucru ? întrebă contesa ?
Toți o încuvințară și ea desfăcu merindele pregătite pentru amândouă familiile. Într-un vas lung, pe al cărui capac se vedea un iepure de faianță, pentru că sub el se afla o mâncare de iepure, se ivi un pateu ademenitor, în care vine albe de slănină străbăteau carnea neagră a vânatului, amestecată cu alte cărnuri tocate mărunt. O bucată mare de șvaițer, învelit într-un jurnal, mai avea încă imprimat în pasta lui grasă cuvintele ”Fapte diverse”.
Cele două călugărițe desfăcură un colac de cârnat care mirosea a usturoi. Cornudet își afundă amândouă mâinile în același timp în buzunarele uriașe ale paltonului lui larg și scoase dintr-unul patru ouă tari și din celălalt un coltuc de pâine. Le decoji, aruncă cojile în paiele de sub picioarele lui și începu să muște din ele. Fărâmituri galbene îi cădeau în barba mare și păreau, în ea, niște steluțe.
Bulgăre de Seu, în graba și spaima plecării, nu se mai putuse gândi la nimic. Se uită ieșită din fire, înecată de furie, la toți oamenii aceștia care mâncau liniștit. Întâi se încordă toată, plină de o mânie clocotitoare și deschise gura, ca să le strige tot adevărul într-un val de ocări care îi venea pe limbă. Dar nu putu scoate nici un cuvânt, atât era de sufocată de turbare.
Nimeni n-o privea, nu se uita la ea. Se simțea înecată în disprețul acestor ticăloși cinstiți, care întâi o sacrificaseră și apoi o azvârliseră, ca pe un lucru murdar și nefolositor. Se gândi atunci la coșul ei plin de bunătăți pe care i-l înghițiseră cu lăcomie, la cei doi pui lucitori de gelatină, la pateurile, la perele, la cele patru sticle de vin roșu ale ei. Îndârjirea i se muie deodată ca o funie prea întinsă care se rupe și simți că e gata să plângă. Se sili din răsputeri, se încordă, își înghiți suspinele ca un copil, dar lacrimile veneau, străluceau pe marginea pleoapelor și două picături mari i se desprinseră din ochi și îi lunecară încet pe obraji. Altele le urmară repede, izvorând ca picăturile de apă dintr-o stâncă, și începură să cadă una după alta pe rotunjimea plină a sânului ei. Stătea dreaptă, cu privirea ațintită înainte, cu chipul palid și nemișcat, în nădejdea că n-avea s-o vadă nimeni.
Dar contesa băgă de seamă și făcu un semn bărbatului ei. El ridică din umeri, ca și cum voia să spună :”Ce vrei ? Nu-i vina mea”. Doamna Loiseau râse triumfător, pe tăcute și șopti:
- Plânge de rușine !
Cele două maici începură iar să se roage, după ce înveliseră într-o hârtie bucata de cârnat rămasă.
Atunci Cornudet, care își mistuia ouăle, își întinse picioarele lungi sub banca din fața lui, se răsturnă pe spate, își încrucișă brațele, zâmbi ca un om care a născocit o șotie bună și înepu să fluiere Marsillieza.
Toate chipurile se întunecară. Fără îndoială că acest cântec popular nu era pe placul vecinilor lui. Începură să se enerveze, să nu-și mai găsească locul și păreau gata să urle ca niște câini care aud o flașnetă. El își dădu seama și nu se opri. Câteodată chiar îngâna și cuvintele:
O, sfântă dragoste de țară,
Îndrumă, sprijină brațele noastre răzbunătoare.
Libertate, libertate scumpă,
Luptă alături de apărătorii tăi !
Trăsura alerga mai repede, zăada se întărise. Și până la Dieppe, timp de ceasuri lungi și mohorâte, peste gropile drumului, prin noaptea care se lăsa, apoi în întunericul adânc al trăsurii, el continuă, cu o încăpățânare splbatică să fluiere răzbunător și monoton, silind oamenii obosiți și scoși din fire să asculte cântecul de la un capăt la altul, să-și aducă aminte de fiecare cuvânt pe care li-l evoca fiecare măsură.
Bulgăre de Seu plângea necontenit. Câteodată, un suspin pe care nu-l putuse înghiți, răzbătea între două versuri, în întuneric.
Edouard Manet - Emile Zola
Romanul Banii a apărut în 1981. El nu figura în planul inițial al ciclului Rougon - Maquart dar autorul a simțit nevoia să descrie noile transformări petrecute în societate prin dezvoltarea vertiginoasă a burgheziei și prin conturarea unei noi clase a sărăcimii - muncitorimea.
Acțiunea romanului se situează între 1864 și 1868 și s-ar fi putut numi foarte bine și Specula sau Jocul la Bursă, căci specula și jocul de bursă înfloresc în perioada celui de-al doilea Imperiu (1852 - 1870), când dezvoltarea și concentrarea capitalului vădesc cu tot mai multă tărie caracterul haotic și distrugător al noii orânduieli sociale instaurată în Franța după revoluția de la 1789.
Deși atinsese problema speculei și a exploatării crunte a muncitorimii și în alte romane ale sale (Prada, Germinal etc.) Zola simte nevoia de un adevărat studiu asupra acestui fenomen.
Ca întotdeauna înainte de a scrie un roman, Zola se documentează temeinic vizitând săptămâni în șir Bursa și cautând în arhivele vremii, găsește în presă relatarea împrejurărilor și procesului unui mare scandal financiar. E vorba de crahul din 1882 al Uniunii Generale, crah care a avut un larg răsunet. Acțiunile acestei societăți, care crescuseră la început vertiginos, scăzuseră în scurtă vreme la o zecime din valoarea lor, producând panica și ruina micilor acționari.
Ceea ce te izbește, în primul rând, când citești romanul este bogăția de personaje principale și secundare, care ilustrează aspectele lumii financiare din epoca celui de-al doilea Imperiu.
În jurul lui Saccard, speculant ruinat care pune la cale o nouă afacere, o societate pe acțiuni înglobând o bancă și numeroase întreprinderi industriale și comerciale, mișună nenumărați indivizi atrași în orbita speculei financiare: agentul de schimb Mazaud, care pare norocos în meserie, dar care nu poate rezista furtunii bursiere; remizierul Massias care aleargă veșnic după ordine de cumpărare și vânzare; ”jucătorul a la hausse”, lăudărosul Pillerault; ”jucătorul a la baisse” fricosul Moser, ”omul de paie” Sabatani; Jantrou, fost profesor, acum un declasat.
Apoi, diverse tipuri de afaceriști profitori, populând consiliile de administrație; Daigremont, speculant cinic, care-și trădează asociatul fără să stea pe gânduri; bancherul Kolb, topitor de aur; fabricantul Sedille, care nu poate rezista ispitei de a juca la bursă averea câștigată într-o viață întreagă; marchizul de Bohain, escroc decorativ, vicontele Robin - Chagot, îndeplinind cu un aer aristocratic rolul unei mașini de semnături, amândoi reprezentanți decrepiți ai nobilimii; soții Maugendre, rentieri bogați care refuză să o ajute cu o sută de franci pe fata lor măritată cu un scriitor sărac, dar care și pierd la bursă averea; baroana Sandorf, care joacă din viciu, pe când scăpătatele doamne Beauvilliers joacă pentru a-și auri blazonul, micul funcționar Flory, care joacă pentru a-i putea cumpăra iubitei sale cercei; ușierul Dejoie care joacă pentru a-și mărita fata.
Dar de ce joacă Saccard ? De ce face operații pe care le știe periculoase ? Desigur, pentru a se bucura de plăcerile pe care le aduc banii, dar și pentru că e stăpânit de mirajul speculei.
Saccard nu strânge bani pentru a se uita la ei, precum Grandet, cunoscutul personaj al lui Balzac. El reprezintă un tip nou în evoluția societății: e marele financiar dominator și distrugător.
Adversarul său, miliardarul Gunderman, e și el caracteristic în această privință. Gunderman e bătrân și bolnav, nu se hrănește decât cu lapte, n-are nevoi personale. Asediază însă zilnic Bursa și-și continuă operațiile ca un mecanism care nu se mai poate opri, pentru plăcerea de a fi cel mai lup dintre lupi.
Asrfel, în ambianța speculei, a acumulării de capitaluri, financiarii devin și mai lacomi, iar micii burghezi se lasă molipsiți de această lăcomie. Un om de știință naiv, ca inginerul Hamelin, care a primit să fie președintele societății pe acțiuni, încrezător în scopurile ei constructive, îi cade victimă.
Există și corbi în jurul acestei lumi care intră în descompunere: cumătra Mechain adună în geanta ei uriașă acțiunile devalorizate și polițele vechi, pe care cămătarul Bush le va tria și le va specula în diverse ocazii.
Zola scoate în evidență felul cum speculanții știu să facă uz de orice mijloc de publicitate. Astfel ”Banca Universală” a lui Saccard va interesa lumea catolică momiind-o cu perspectiva unei apoteoze a papalității. La Bursă se cultivă antisemitismul. Printre armele pe care Saccard le întrebuințează împotriva concurenților este și acuzația de a fi evreu.
Zola demască specula, imoralitatea, ipocrizia și cinismul burgheziei de pe vremea celui de-al doilea Imperiu și a Repiblicii a III-a într-un moment când burghezia mai prezenta, în aparență, unele aspecte constructive și mai ales, când făcea tot posibilul să le simuleze.
El a fost apărătorul și admiratorul lui Balzac și a căutat să pășească pe urmele lui. Ca și Balzac, Zola nu s-a mulțumit să înregistreze viciile sociale, ci a luat de multe ori poziție critică împotriva lor.
Deși declarase că romancierul nu mai poate fi decât un grefier în alcătuirea procesului-verbal al societății, el s-a transformat adesea în acuzator.
Capitolul X
La sfârșitul anului, în ziua când trebuia să se facă lichidarea din Decembrie, sala cea mare a bursei era plină încă de la douăsprezece și jumătate, într-un tumult nemaipomenit de glasuri și mișcare. Neliniștea creștea, de fapt, de câteva săptămâni, și în această ultimă zi de luptă se manifesta printr-o adunare zgomotoasă în rândurile căreia începuse să se audă zăngănitul armelor bătăliei ce avea să înceapă. Afară era ger, dar un soare luminos de iarnă pătrundea cu razele sale oblice prin fereastra înaltă, înveselind o parte a sălii aceleia goale, cu coloane severe și cu bolta tristă ce părea și mai rece din cauza picturilot alegorice în tonuri cenușii; gurile de calorifer ce se întindeau de jur împrejurul arcadelor răspândeau o căldură plăcută în mijlocul curentului rece al ușilor cu gratii ce se deschideau continuu.
Moser, care juca a la baisse, mai îngrijorat și mai galben la față decât oricând, se lovi de Pillerault care juca a` la hausse. Acesta stătea înțepenit, cu un aer arogant, pe picioarele lui lungi de cocostârc.
- Ai auzit ? Se spune că...
Dar ca să poată fi auzit, trebui să vorbească mai tare, în zgomotul tot mai puternic al convorbirilor, zgomot regulat, monoton, asemănător clipocitului unei ape revărsate ce se scurge la nesfârșit.
- Se spune că în aprilie vom avea război !...Nici nu se poate sfârși altfel cu înarmările astea formidabile ...Germania nu vrea să ne lase timp să aplicăm noua lege militară pe care Camera urmează s-o voteze. De altfel, Bismarck...
Pillerault izbucni în râs.
- Ia mai slăbește-mă cu Bismarck al dumitale...Chiar eu am stat cinci minute de vorbă cu el, astă vară, când a fost la noi. Pare a fi un băiat tare de treabă...Dacă nici după succesul zdrobitor al Expozișiei nu ești mulțumit, ce te poate oare mulțumi pe dumneata ? Ei, dragul meu, Europa toată e la picioarele noastre.
Moser dădu din cap cu îngrijorare și în fraze întrerupte în fiecare clipă de îmbrâncelile mulțimii, continua să-și exprime temerile. Piața era prea înfloritoare, de o prosperitate suprasaturată, care nu făcea doi bani, întocmai ca grăsimea oamenilor obezi. prea răsăriseră multe afaceri în urma Expoziției, lumea se lăcomise prea tare, ajungând pur și simplu la o nebunie a jocului. Nu era o adevărată nebunie, de pildă, ca acțiunile Universalei să ajungă la trei mii treizeci ?
- Ah, asta te doare pe dumneata ! Și apropiindu-se de el adăugă apăsând pe fiecare silabă:
- Dragul meu, diseară se va încheia la trei mii șaizeci...Vă veți da cu toții peste cap, asta v-o garantez eu !
Moser, deși nu putu rămâne nepăsător, fluieră scurt, disprețuitor, și se uită în sus ca pentru a-și întări și mai mult faima prefăcutei sale liniști sufletești, privind spre cele câteva femei care se aplecau deasupra galeriei ce ducea spre oficiul telegrafic și priveau cu uimire spectacolul acelei săli în care nu aveau dreptul să intre. Blazoane cu nume de orașe, coloane și cornișe, adânceau perspectiva ștearsă pe care infiltrațiile apei o pătaseră cu galben.
- A, dumneata erai ? exclamă Moser, lăsându-și capul în jos și recunoscându-l pe Salmon, care i se oprise în față, cu veșnicul și largul său surâs pe buze.
Apoi, tulburat, ca și cum ar fi văzut în surâsul acesta o confirmare a prezicerilor lui Pillerault, rosti:
În sfârșit, dacă știi ceva, spune-mi și mie...Logica mea e simplă. Sunt cu Gundermann, pentru că Gundermann, orice ai zice, e tot Gundermann...Cu el totul sfârșește bine !
- Dar cine ți-a spus dumitale că Gundermann joacă a la baisse ? întrebă Pillerault batjocoritor .
Auzind asta, Moser făcu niște ochi speriați. De multă vreme, la Bursă, se vorbea numai de faptul că Gundermann îl pândește pe Saccard, că alimentează jocul a la baisse împotriva Băncii Universale, așteptând s-o strângă de gât la vreun sfârșit de lună, de pe urma unei sforțări bruște, atunci când va suna ceasul să zdrobească piața sub greutatea milioanelor lui; și dacă acum atmosfera era atât de încărcată, asta se întâmpla din cauză că toată lumea credea și repeta că bătălia va avea loc chiar în ziua aceea și că va fi o bătălie necruțătoare, în care una din cele două armate trebuie să rămână la pământ, distrusă. Puteai fi însă vreodată sigur de ceva, în lumea de minciună și șiretenie a Bursei ? Lucrurile cele mai sigure, cele mai trâmbițate, deveneau la cea mai ușoară suflare, subiecte de îndoială pline de îngrijorare.
- Dumneata negi evidența, murmură Moser. E adevărat, n-am văzut ordinele, așa că nu pot afirma nimic...Dar dumneata, Salmon, ce părere ai ? Ce dracu, Gundermann nu poate ceda !
Și nu mai știa ce să creadă în fața surâsului tăcut al lui Salmon, surâs care devenea din ce în ce mai mic, ajungând abia perceptibil.
- Ah ! adăugă el, arătând cu capul spre un om gras care tocmai trecea pe acolo, dacă ăsta ar vrea să vorbească, n-aș mai avea nici o grijă. El vede limpede totul.
Era faimosul Amadieu, care trăia încă din lovitura dată în afacerea cu acțiunile minelor din Selsis, acțiuni cumpărate cu căte cincisprezece franci bucata, dintr-o încăpățânare idioată și revândute, mai târziu, cu un câștig de vreo cincisprezece milioane, așa, la întâmplare, fără să fi prevăzut sau să fi calculat ceva. Era venerat pentru marea lui capacitate financiară? era urmat de o a devărată curte care încerca să-i prindă din zbor fiecare cuvânt și care juca numai în sensul pe care păreau să-l arate vorbele sale.
EMILE ZOLA
1840 - 1902
Romancierul francez Emile Zola a copilărit la Aix-en-Provence și și-a terminat studiile liceale la Paris. După câțiva ani, în care a lucrat ca funcționar la docuri și la Editura Hachette, a debutat cu volumul Povestiri către Ninon, urmat de romanul liric Confesiunea lui Claude.
Apariția romanului Therese Raquin a provocat scandal prin caracterul său naturalist.
Zola a fost inițiatorul acestui curent căruia a încercat să-i dea justificarea teoretică prin studiul Romanul experimental.
Între 1871 - 1893 a publicat ciclul Neamul Rougon - Macquart conținând 20 de romane (Pântecele Parisului, Banii, Germinal, Bestia umană, Prăbușirea etc.), urmărind ”istoria naturală și socială a unei familii din timpul celui de-al doilea imperiu”.
Spre sfârșitul vieții ia atitudine în afacerea Dreyfus, apărându-l pe cel condamnat pe nedrept și dând dovadă prin pamfletul Acuz de un deosebit curaj civic.
În calitate de critic de artă, Zola a promovat pictura impresioniștilor.
GERMINAL - 1885
Titlul romanului este împrumutat de la numele celei de-a șaptea luni a calendarului republican instituit în 1793 și cuprinde perioada dintre 21 martie și 19 aprilie, luna în care încolțesc semințele. Sensul titlului este simbolic, semnificând începuturile luptei muncitorilor, conștientizarea lor ca o nouă pătură socială. Ca roman, este al 13-lea din ciclul Rougon - Macquart.
Acțiunea se petrece într-o regiune minieră în care ia naștere mișcarea grevistă.
Personajul central este Etienne Lantier care face parte din familia Rougon - Macquart.
Reprezentativ este și minerul Maheu, care devine purtătorul de cuvânt al tovarășilor săi și este împușcat în timpul represiunii. Soția sa, care la început îl îndemna la prudență, devine sprijinul său cel mai important în luptă și dă dovadă de un curaj exemplar, coborând ea însăși în mină după moartea soțului ei.
Etienne Lantier devine unul din conducătorii grevei. Îndrăgostit de Catherine Maheu, Lantier încearcă s-o salveze din mina în care fusese îngropată de o prăbușire, dar fata nu supraviețuiește. În mină Lantier îl întâlnește pe rivalul său, Chaval, spărgător de grevă. Provocat de Chaval, Lantier se luptă cu el și îl omoară, după care părăsește Montou.
În roman sunt schițate portretele conducătorilor grevei (Rasseneur, Pluchart, Souvarine) și ale celor din clasa socială a bogaților (Hennebeau, directorul Companiei de Mine din Montsou, inginerul Negrel, Deneulin) într-o complexitate de planuri narative.
Era roșia viziune a revoluției, care, în iureșu-i cu neputință de stăvilit, îi va târî pe toți într-o sângerândă înserare a acestui sfârșit de veac. Da, da, într-o bună seară norodul descătușat, dezlănțuit va goni tot așa, de-a lungul drumurilor, și, țâșnite din trupurile stăpânilor, șiroaie de sânge vor curge; retezatele capete ale acestora vor fi purtate pe sus de mâinile mulțimilor, ce vor risipi și aurul din vistieriile sparte. Femeile vor alerga urlând, bărbații vor dobândi aceste fălci de lup aprig deschise ca să muște. Da, da, în înserarea aceea fâlfâi-vor aceleași zdrențe, pe caldarâm răzbubui-va același uriaș tunet al tropotului de saboți și veni-va aceeași înfricoșătoare gloată, cu pielea murdară, cu suflarea încinsă de duhoarea miasmelor, măturând străvechea așezare a lumii în cotropitoarea lor vâltoare de barbari. Plescăi-vor limbile de foc ale incendiilor, piatră peste piatră nu rămânea-va din zidurile cetăților, lumea întoarce-se-va la viața de sălbăticie din pădure, după năvalnica împreunare, hulpava înfruptare, când, în puterea nopții, calicii vor sfâșia femeile și vor goli îmbelșugatele pivnițe ale bogătașilor. Și nu va mai rămâne nici o para spartă din marile avuții, nici un titlu al privilegiilor dobândite, până în ziua în care plămădise-va, poate, o lume nouă. Da, acestea erau lucrurile ce cutreierau ca o forță elementară, drumul și al căror cumplit suflu de vijelie îl simțeam în obraz.
Un strigăt porni din mulțime, dominând Marseillaise:
- Pâine ! Pâine ! Pâine !
Lucie și Jeanne se lipiră de doamna Hennebeau, care era gata să leșine, în vreme ce Negrel se înțepeni pe picioare, în fața lor, ca pentru a le apăra cu trupul său. Nu cumva, chiar în această seară, prăbuși-se-va vechea orânduire a lumii ?
Totul pieri, valul se rostogolea, cotropind Montsou-ul, de-a lungul unduirilor drumului, între căsuțele scunde, împestrițate cu culori țipătoare. Porunciră să se scoată caleașca în curte, dar vizitiul nu cuteza să-și ia răspunderea de a duce pe doamna și domnișoarele în liniște acasă, atâta vreme cât convoiul greviștilor ocupa drumul. Și, din nenorocire, nu mai exista altă cale.
- Trebuie totuși să ne întoarcem, ne așteaptă masa, spuse doamna Hennebeau, furioasă, hărțuită de spaimă. Lucrătorii ăștia murdari și-au ales tocmai o zi în care am oaspeți la masă ! Poftim de le mai fă bine altă dată liftelor ăstora !
Lucie și Jeanne se luptau s-o scoată din fân pe Cecile, care se zbătea, crezând că nu se isprăvise trecerea convoiului de sălbatici și spunând întruna că ea nu vrea să vadă nimc. În cele din urmă își reluară cu toate locurile în trăsură. Negrel, care încălecase, găsi cu cale că cel mai bun drum era printre ulicioarele din Requillart.
- N-o porni prea repede, îi spuse el vizitiului, pentru că sunt hârtoape îngrozitoare pe-aici. Dacă n-ai s-o poți lua pe șosea din pricina cetelor de oameni, atunci în dosul vechii mine ai să te oprești, iar noi ne vom întoarce acasă pe jos, strecurându-ne pe portița grădinii; între timp, dumneata vei adăposti trăsura și caii unde ți-o veni mai bine, în șopronul vreunui han.
O porniră la drum. Valul mulțimii se revărsa asupra Montsou-ului. De când văzuseră, în două rânduri, jandarmii și ostași călări, locuitorii se agitau înnebuniți de panică. Circulau prin părțile locului zvonuri, care mai de care, despre întâmplări cumplite, se vorbea despre afișe scrise de mână, cuprinzând amenințări la adresa burghezilor, cărora li se vor spinteca burțile; nimeni nu le citise, și totuși aceasta nu-i împiedica pe mulți dintre ei să citeze fraze textuale. Dar mai ales în casa notarului domnea o teroare ce ajunsese la culme, căci omul primise tocmai, prin poștă, o scrisoare anonimă, care-i atrăgea luarea-aminte asupra faptului că în pivnița locuinței sale zace îngropat un butoiaș plin de pulbere de pușcă și că el cu toți ai lui vor sări în aer dacă nu se va declara de partea poporului.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Sub fereastră, jos, în stradă, urletele izbucniră cu o violență întețită:
- Pâine ! Pâine ! Pâine !
- Imbecilii ! spuse domnul Hennebeau printre dinți, strângând fălcile. Îi auzea înjurându-l din pricina marilor sale venituri, făcându-l trântor și burtos, porc murdar, ce borăște bunătățile cu care se ghiftuie peste măsură, în vreme ce lucrătorul crapă de foame, Femeile zăriră bucătăria și se porni un potop de blesteme asupra fazanului din frigare, asupra sosurilor grase, al căror miros îmbietor le răscolea burțile goale.
- Ah ! spurcații ăștia de burghezi, o să-i îndopăm noi într-o bună zi în așa hal cu șampanie și trufe, de au să le crape bojocii în ei.
- Pâine ! Pâine ! Pâine !
- Imbecilii ! repetă domnul Hennebeau. Da'ce, eu sunt fericit ?
Îl cuprinse furia împotriva acestor oameni care nu înțelegeau nimic. Din toată inima le-ar fi dăruit marile lui venituri dacă ar fi putut dobândi în schimb o piele tăbăcită ca a lor și ușurința faptului împreunării, firesc, fără amărăciune. De ce nu-i putea așeza la masa lui, să-i îndoape pe ei cu fazani, iar el, în schimb, să se destrăbăleze, răsturnând muierile pe după tufișuri, fără măcar să se sinchisească de aceia care le vor fi răsturnat înaintea lui. Ar fi dat totul, educația pe care o primise, tihna în care trăia, viața-i de huzur, autoritatea-i de director dacă, măcar o singură zi, ar fi putut lua locul celui mai netrebnic dintre oamenii cărora le poruncea, devenind stăpânul propriului său trup, destul de grosolan ca să-și poată pălmui nevasta și apoi să-și caute plăcerea în brațele vreunei vecine. Mai dorea chiar să și crape de foame, să umble cu stomacul gol, sfâșiat de dureri care te fac să știi pe ce lume te afli, numai să scape astfel de nestinsa-i amărăciune. Ah ! Să poți viețui ca o brută, nimic să nu-ți aparțină, să hoinărești prin lanurile de grâu cu cea mai pocită dintre încărcătoarele de vagonete, cu cea mai murdară, și să fii, totuși, în stare să te mulțumești cu ea !
Pâine ! Pâine ! Pâine !
Atunci strigătul acesta îl întărâtă și urlă furios, în toiul vacarmului:
- Pâine ! Asta e totul pe lume, nătărăilor ?
Într-adevăr, el avea ce mânca, și totuși se zvârcolea de durere. Căsnicia-i destrămată, întreaga-i viață înveninată, inima-i năpădită de amărăciuni se zbătea încleștată într-un horcăit de moarte. Chiar dacă ai ce mânca, doar cu atât viața nu e de loc un prilej de desfătare. Cine poate fi atât de neghiob încât să-și închipuie că împărțirea averilor va aduce fericirea pe pământ ? Nu, nu, bine cu adevărat este să nu exiști, ia dacă totuși exiști, să fii copac sau lespede de piatră, ba chiar și mai puțin decât atât, un mărunt fir de nisip, ce nu poate sângera sub călcâiul drumețului.
Și, răscolit de această cumplită amărăciune, lacrimi podidiră ochii domnului Hennebeau, rostogolindu-i-se în picături fierbinți de-a lungul obrajilor. Lumina scăpătândă a amurgului îneca strada, când pietre zvârlite începură să ciuruiască fațada clădirii. Fără mânie și de astă dată împotriva acestor înfometați, îndârjit doar din pricina rănilor ce-i sângerau sufletul, el continua să bâiguie, în noianul de lacrimi:
- Nătărăii...nătărăii...
Dar strigătul pântecelor flămânde se înălța atotstăpânitor, ca un vuiet de vijelie pornit să răscolească totul în cale !
Termenul de REALISM are două sensuri, care diferă între ele prin faptul că sunt sau nu limitate la o anumită perioadă istorică.
În sens larg, elemente realiste se întâlnesc în operele literare din toate timpurile, pentru că toate se inspiră din realitate. Folosit în această accepție, termenul de realism devine însă prea vag.
În sens restrâns, realismul este un curent literar care a apărut în secolul al XIX-lea, continuând în forme specifice până astăzi și reunind scriitori cu principii de creație comune, de la Balzac până la Liviu Rebreanu.
Prin câțiva dintre cei mai importanți reprezentanți ai săi, Stendhal, Balzac, Dickens, Gogol, realismul este - în prima jumătate a secolului al XIX-lea - contemporan cu epoca de înflorire a romantismului, în operele acestor scriitori apărând și elemente romantice. Totuși trăsăturile realiste se conturează vizibil, adesea în contrast cu principiile romantice.
Spre deosebire de romantici, care acordau importanță fanteziei și visului, scriitori realiști consideră de datoria lor să dea o reprezentare veridică realității, să prezinte cu obiectivitate adevărul, să observe existența reală.
Evoluția filozofiei și a științelor a contribuit la formarea acestei atitudini.
În literatura realistă dispar întâmplările și personajele excepționale, pentru a face loc observației asupra tipurilor umane caraceristice pentru societatea vremii.
Scriitorii realiști se îndreaptă către viața socială, prezentând omul în strânsă legătură cu aceasta, ca un produs al mediului în care trăiește. Balzac afirma că romancierul trebuie să fie secretarul acelui ”istoric, care e societatea însăși”.
Prezentarea societății trebuie să fie sinceră, adevărată, lipsită de orice idealizare.
Caracterizând specia literară a romanului, Sthendhal scotea în evidență obiectivitatea, imparțialitatea proprie scriitorilor realiști: ” Romanul este o oglindă urtată de-a lungul unui drum. Câteodată ea reflectă cerul albastru, atltădată noroiul din băltoacele de la picioarele dumneavoastră. Vreți să acuzați de imoralitate omul care poartă oglinda ? Acuzați mai bine drumul pe care se află băltoacele sau, și mai bine, inspectorul de drumuri, care permite ca apa să se adune și băltoacele să se formeze”.
La mulți scriitori romantici întâlnim aceeași atitudine critică față de societate, dar, spre deosebire de ei, scriitorii realiști nu caută să evadeze în vis, exotism sau fantezie, ci se arată preocupați de a cerceta și prezenta mecanismul social într-un mod mai complet, scoțându-i în evidență articulațiile cele mai puțin vizibile. Ei acordă o deosebită importanță amănuntelor semnificative, consacrând - precum Balzac - pagini întregi descrierilor minuțioase ale orașelor, cartierelor, interioarelor, vestimentației personajelor sau trăsăturilor fizice.
Această atitudine se reflectă în concepția realiștilor față de raportul dintre scriitor și operă, precum și față de stilul acesteia. Contrar scriitorilor romantici, care își fac permanent simțită prezența prin comentariile în care își manifestă aprobarea sau dezaprobarea față de un erou sau altul, scriitorii realiști descriu mediul și își prezintă personajele într-un mod cât mai impersonal cu putință, încercând să facă neobservată prezența lor în operă. De aceea, stilul lor nu mai are strălucirea și ornamentația stilului romantic, ci tinde spre precizie și sobrietate.
Stendhal încerca să imite stilul Codului civil, deci modul impersonal de exprimare dintr-o carte de legi.
Apare evident că modalitatea artistică a realismului este incompatibilă cu lirismul; speciile literare cultivate în cadrul acestui curent aparțin genului epic (roman, schiță, nuvelă) și dramatic (drama și comedia).
Interesul pentru social, pentru amănunt, atitudinea obiectivă conferă operelor literare realiste o importantă valoare documentară. În cazul operelor literare autentice, valoarea documentară este dublată de valoarea artistică. Așa de pildă, opera lui Balzac sintetizează realitatea și o prezintă mai pregnant decât o lucrare de știință.
Literatura presupune o selecție a bogăției de fapte oferite de realitate. În realism această selecție ia, printrealtele, forma personajelor tipice, reprezentative pentru o întreagă categorie umană și socială. Ele se apropie, la prima vedere, de caracterele clasice, dar, în timp ce acestea erau în afara timpului și spațiului, reprezentând trăsături omenești de totdeauna și de oriunde, personajele realiste sunt tipice pentru o anumită societate.
De exemplu, Grandet, eroul lui Balzac, reprezintă Zgârcitul, dar felul în care a acumulat averea și modul său de trai sunt caracteristice pentru burghezul francez îmbogățit în timpul revoluției.
Cațavencu, personajul lui I.L.Caragiale, este Demagogul, dar limbajul său este al politicienilor liberali de la sfârșitulsecolului al XIX-lea.
NATURALISMUL duce principiile realismului până la ultimele lor limite.
Modelul științific al scriitorilor naturaliști îl constituie fiziologia experimentală creată de Claude Bernard.
Sub influența lui Emile Zola, autor al studiului intitulat ”Romanul experimental” reprezentanții acestui curent vor să apropie literatura de știință, adoptând, atunci când disecă în amânunțime ”felia de viață” izolată din complexitatea realului, tonul rece și obiectiv al savantului.
Intenționând, după expresia lui Zola, să înlocuiască ”studiul omului abstract prin studiul omului natural, supus legilor fizico-chimice și determinat de influențele mediului”, naturaliștii acordă o importanță deosebită fiziologicului și eredității, continuând însă, prin cei mai valoroși dintre ei (Zola, Maupassant) și tradițiile realiste ale studierii mediului social.
