sâmbătă, 15 octombrie 2011

MOȘ MILON ( integral) - de Guy de Maupassant





Soarele uriaș a început de o lună să-și arunce razele arzătoare peste câmpii. Sub puhoiul lui de foc, viața înflorește strălucitoare. Pământul e verde cât vezi cu ochii. Cerul e albastru până la marginea zării. Gospodăriile normande semănate pe câmpie, înconjurate de fagi înalți, par, de departe, niște crânguri. Iar când ești aproape de ele și deschizi portița putredă, ți se pare că  ai în fața ta o grădină uriașă, pentru că bătrânii lor meri, ciolănoși ca niște țărani, sunt toți în floare. Trunchiurile străvechi, negre, noduroase, strâmbe, înșirate de-a lungul curții, își întind cupolele strălucitoare, albe și roze, sub cer. Mireasma lor dulce se amestecă cu mirosurile grase ale grajdurilor deschise și cu duhoarea bălegarului care dospește, acoperit de găini.

E la amiază. Familia, tata, mama, cei patru copii, cele două slujnice și cei trei nepoți stau la masă, sub umbra părului sădit în fața ușii. Toți tac. Mănâncă supa, iau apoi capacul de pe cratița cu cartofi gătiți cu slănină.
Din când în când, una dintre slujnice se ridică și se  duce la pivniță să umple ulciorul cu cidru.
Bărbatul, un zdrahon de vreo patruzeci de ani, privește îndelung la vița încă golașă de lângă casă, care aleargă de-a lungul zidului, sub ferestre, răsucită ca un șarpe.






În sfârșit, rostește:
- Vița tatii înmugurește devreme ăst an. Poate c-o să facă.
Nevastă-sa se întoarce și se uită și ea, fără să scoată un cuvânt.
Vița e sădită chiar pe locul pe care a fost împușcat tatăl lui.
Asta s-a petrecut în timpul războiului din 1870. Prusacii ocupaseră ținutul întreg. Generalul Faidherbe le ținea piept cu armata din Nord.
Statul - major prusac se așezase în această gospodărie. Bătrânul țăran Perre Milon, moș Milon, îi primise și-i găzduise cum putuse mai bine.
Avangarda germană stătea de o lună în sat, în observație. Francezii, la o depărtare de zece leghe de acolo, nu făceau nici o mișcare. Și cu toate astea, în fiecare noapte dispăreau ulani.
Toate iscoadele care fuseseră trimise în cercetare, dacă plecau în grup de doi sau trei numai, nu se mai întorceau.
Dimineața erau culeși morți de pe câmpie, de pe lângă un gard, dintr-un șanț. Până și caii lor zăceau pe marginea drumului, cu beregata căscată de o lovitură de sabie.
Toate omorurile astea păreau săvârșite de către aceeași oameni, care nu puteau fi descoperiți.

Ținutul fu băgat în sperieți. Țăranii erau împușcați numai pentru un simplu denunț, femeile întemnițate, copiii înspăimântați, ca să spună adevărul. Nu se descoperi nimic.

Dar iată că într-o dimineață, moș Milon fu văzut în grajdul lui, culcat la pământ, cu fața băzdată de o tăietură.

La trei kilometri depărtare de fermă, fură găsiți doi ulani spintecați. Unul strângea încă în mână o sabie însângerată. Se bătuse, se apărase.
Numaidecât se constitui un consiliu de război în aer liber, în fața gospodăriei, și bătrânul fu adus pe sus.

Avea șaizeci și opt de ani. Era mic, slab, nițel cam strâmb, cu niște mâini mari, asemănătoare cu labele de crabi. Părul fără culoare, rar și subțire ca puful unui boboc de rață, lăsa să i se vadă pielea craniului. Prin pielea negricioasă și creață a gâtului i se străvedeau vinele groase care i se afundau sub fălci și se iveau iar pe tâmple. Trecea prin împrejurimi drept un om zgârcit și cârcotaș în afaceri.

Fu pus să stea în picioare, între patru soldați, în fața mesei de bucătărie care fusese scoasă în bătătură. La masă se așezară cinci ofițeri și colonelul.

Colonelul începu să vorbească în franțuzește:
- Moș Milon, de când suntem aici, nu putem decât să fim mulțumiți de dumneata. Totdeauna ai fost cumsecade și chiar săritor față de noi. Azi însă o acuzație grozavă apasă asupra dumitale și trebuie să se facă lumină. Cum ai fost rănit așa la obraz ?
Țăranul nu răspunse nimic.
Colonelul urmă:
- Moș Milon, tăcerea dumitale te osândește. Eu însă vreau să-mi răspunzi, mă auzi ? Nu știi cine i-a omorât pe cei doi ulani care au fost găsiți azi-dimineață lângă troiță ?
Bătrânul rosti limpede:
- Apăi eu.
Colonelul, surprins, tăcu o clipă, uitându-se țintă la prizonier. Moș Milon stătea nepăsător, de parcă ar fi stat de vorbă cu preotul. Un singur lucru părea să-i dea pe față tulburarea lăuntrică: înghițea mereu în sec cu un efort vădit de parcă gâtlejul i-ar fi fost cu desăvârșire sugrumat.
Familia țăranului, fiul lui, Jean, nora lui și cei doi copilași ai lor stăteau speriați și uluiți, la zece pași în urma lui.
Colonelul urmă:
- Știi poate și cine a omorât toate iscoadele armatei noastre, care au fost găsite pe câmpie, în fiecare dimineață, de o lună încoace ?
Bătrânul răspunse cu aceeași nepăsare:
- Apăi eu.
- Dumneata i-ai ucis pe toți ?
- Da, pe toți, tot eu.
- Dumneata singur ?
- Eu singur.
- Spune-mi cum făceai.
De data asta, omul păru tulburat. Trebuia să vorbească mai mult, și asta îl stingherea vădit. Îngână:
- D-apăi știu eu ? Am făcut și eu cum se nimerea.
Colonelul continuă:
- Te previn că trebuie să-mi spui tot. Ai face bine să te hotărăști numaidecât. Cum ai început ?





Omul privi neliniștit spre familia care stătea atentă în spatele lui. Mai șovăi o clipă, apoi se hotărî dintr-o dată:
- Într-o seară mă întorceam acasă, să tot fi fost ceasurile zece. Asta era a doua zi după ce ați venit aici. Dumneata, și pe urmă soldații dumitale, mi-ați luat nutreț de peste două sute cincizeci de franci, bașca o vacă și două oi. M-am gândit: ”O să-mi plătească ei mie, de câte ori mi-or mai lua preț de o sută de franci.” Și mai aveam eu și altele, colea, pe inimă, o să vi le spui eu. Și uite că văd un cavalerist de-al vostru că stă pe marginea șanțului din spatele grajdului meu și trage din lulea.  M-am dus de mi-am luat coasa și am venit binișor în spatele lui, să nu m-audă. Și i-am retezat capul deodată cu o singură lovitură, ca pe un spic, de n-a avut timp să zică nici ”pâs”. N-aveți decât să-l căutați în fundul mlaștinii, o să-l găsiți într-un sac de cărbuni, cu o piatră din îngrăditură.

Aveam eu planu meu. I-am luat toate boarfele, de la cizme până la chipiu și le-am ascuns în cuptorul de ars ipsos din crângul Martin, în dosul bătăturii.
Bătrânul tăcu. Ofițerii se priveau uluiți. Interogatoriul începu iar. Și iată ce aflară:

După ce săvârșise omorul, omul începuse să trăiască cu acest gând: ”Să ucidă prusaci !” Îi ura cu o ură vicleană și înverșunată de țăran lacom și patriot în același timp. Avea planul lui, cum spunea el. Așteptă câteva zile.

Era liber să plece și să vină, să intre și să iasă cum poftea, atât se arătase de umil față de învingători, de supus și de binevoitor. Vedea cum plecau iscoadele în fiecare seară. Într-o noapte ieși și el, după ce auzi numele satului în care se duceau cavaleriștii, pentru că pricepea câteva cuvinte nemțești, cele care îi trebuiau, de când tot avea de-a face cu nemții.
Ieși din curte, se strecură în crâng, ajunse la cuptorul de ars ipsos, pătrunse în fundul lungii lui galerii, găsi acolo, pe jos, hainele mortului și se îmbrăcă cu ele.
Apoi începu să cutreiere câmpul, târându-se pe brânci, ascunzându-se îndărătul dâmburilor, trăgând cu urechea la cele mai mici zgomote, neliniștit ca un braconier.
Când i se păru că venise ceasul, se apropie de șosea și se ascunse într-un tufiș. Și așteptă iar. În sfârșit, către miezul nopții, un tropot de cal răsună pe pământul tare al drumului. Omul puse urechea la pământ ca să se încredințeze că se apropia un singur călăreț, apoi se pregăti.
Ulanul venea în galop aducând cu el niște ordine. Înainta cu privirea cercetătoare, cu urechea la pândă. Când ajunse cam la vreo zece pași depărtare de el, moș Milon se târî de-a curmezișul dreumului, gemând:”Hilfe ! Hilfe !” (Ajutor ! Ajutor!) Călărețul se opri, văzu că se află în fața unui neamț căzut de pe cal, sări din șa, se apropie de el fără nici o bănuială și când se aplecă deasupra necunoscutului, fu străpuns drept în mijlocul pântecelui de tăișul lung și ascuțit al săbiei. Se prăbuși scuturat numai de câteva cutremurături grozave și muri numaidecât.

Atunci normandul, plin de o bucurie mută de țăran bătrân, se ridică și-i reteză și beregata, așa, ca  să-și facă cheful. Apoi îl târî și-l aruncă în șanț. Calul își aștepta liniștit stăpânul. Moș Milon sări în șa și porni în galop peste câmpii. Peste un ceas zări alți doi ulani care se întorceau împreună la cvartir. Se îndreptă țintă spre ei, strigând: ”Hilfe ! Hilfe !” Prusacii îl lăsară încrezători să se apropie, recunoscându-i uniforma. Bătrânul trecu printre ei ca o ghiulea, doborându-l pe unul cu sabia și pe celălalt cu revolverul.
Apoi tăie beregata cailor, cai nemțești ! Se întoarse binișor la cuptorul de ipsos și ascunse calul în fundul grajdului. Își lăsă acolo uniforma, își luă boarfele sărăcăcioase, și, acasă, în patul lui, dormi până dimineața.

Nu mai ieși timp de patru zile, așteptând sfârșitul anchetei care fusese deschisă. Dar a cincea zi plecă și omorî încă doi soldați, prin aceeași stratagemă. De atunci nu se mai opri. În fiecare noapte colinda, cutreiera la întâmplare, dobora prusaci, când ici, când colo. Galopa pe câmpiile pustii, sub lumina lunii, ca un ulan rătăcit, ca un vânător de oameni. Apoi, după ce își sfârșea treaba, bătrânul călăreț lăsa în urma lui stârvurile culcate de-a  lungul drumurilor și se întorcea să-și ascundă în fundul cuptorului de ipsos calul și uniforma.

Pe la prânz pleca liniștit să-i aducă ovăz și apă calului rămas în fundul subteranei. Îl hrănea din belșug, pentru că îi cerea multă trudă.
În ajun însă, unul dintre cei doi pe care îi atacase fusese cu ochii în patru și tăiase cu sabia obrazul bătrânului țăran.
Cu toate astea, îi omorâse pe amândoi. Se mai întorsese o dată, scunsese calul și-și pusese iar hainele ponosite, dar la întoarcere, fusese cuprins de o slăbiciune și se târâse până la grajd, nemaiavând putere să ajungă în casă.
Fusese găsit acolo, pe paie, plin de sânge.

După ce isprăvi de povestit, ridică deodată capul și se uită cu mândrie la soldații prusaci.
Colonelul, care se trăgea de mustăți, îl întrebă:
- Nu mai ai nimic de spus ?
- Nu, nimic. Asta e socoteala : am ucis șaisprezece, nici mai mulți, nici mai puțini.
- Știi că ai să mori ?
- Nu v-am cerut cruțare.
- Ai fost soldat ?
- Da ! Am fost pe vremuri la război. Și pe urmă mi l-ați omorât pe tata, care era soldat al primului împărat. Nu mai pun la socoteală că l-ați omorât luna trecută pe fiu-meu cel mic, Francois, lângă Evreux. Vă eram dator. V-am plătit. Ne-am răfuit.





Ofițerii se priveau unul pe altul.
Bătrânul urmă:
- Opt pentru tata, opt pentru fecioru-meu. Ne-am răfuit. Nu v-am căutat eu pricină ! Nu vă cunoșteam ! Nici nu știu de unde veniți și uite-vă aici la mine, că porunciți de parcă ați fi acasă la voi. M-am răzbunat pe ceilalți. Și nu-mi pare rău !

Bătrânul își îndreptă pieptul înțepenit și-și încrucișă btațele, într-o atitudine de erou smerit.

Prusacii vorbiră încet între ei multă vreme. Un căpitan care își pierdue și el fiul cu o lună înainte, îl apără pe zdrențărosul acela plin de măreție.

Atunci colonelul se ridică, se apropie de moș Milon și rosti cu glas scăzut:

- Ascultă, moșule, poate s-ar găsi un mijloc să-ți scapi viața, dacă ai...

Dar moșneagul nu-l ascultă și, cu ochii ațintiți asupra ofițerului învingător, în vreme ce vântul îi zbârlea părul rar de pe țeastă, făcu o strâmbătură care îi schimonosi fața slabă, brăzdată de tăietură, își umflă pieptul și-l scuipă pe prusac drept în obraz.

Colonelul, înnebunit, ridică mâna, dar omul îl mai scuipă o dată în obraz.
Toți ofițerii săriră în picioare. Zbierau porunci într-un singur glas.
Cât ai clipi din ochi, bătrânul, care nu se tulburase, fu lipit de zid și împușcat. El zâmbea către fiul lui cel mare, Jean, către nora lui și către cei doi copii, care îl priveau disperați.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu